ISABELA VASILIU-SCRABA

 

NOBLEÞEA UNEI

AVENTURI HERMENEUTICE

 

Alexandru Dragomir despre

 cel mai înþelept atenian

           

            Din volumul Crase banalitãþã me-tafizice ne-am oprit la un text rezultat dintr-o singurã prelegere þinutã de Alexandru Dragomir în speranþa cã aici gãsim mai puþine intervenþii ale editorului. Pe lîngã reconstrucþia conferinþei din notiþele pe care le-a luat, dl G. Liiceanu consemneazã cã a amplificat doar comentariul despre rolul în-trebãrilor lui Socrate în dezvãluirea ina-decvãrii dintre iluzia ºtiinþei ºi realitatea neºtiinþei. Titlul textului este Întrebare ºi rãspuns (pp 39-50) , iar segmentarea prele-gerii a luat urmãtoarea formã : (I) «Struc-tura modelului întrebare-rãspuns» ºi (II) «Funcþia întrebãrii Socratice». Cele douã subtitluri propuse sînt nefericit alese în mãsura în care dau impresia cã ambele bucãþi  s-ar fi înscris  într-o aceeaºi structurã a modelului întrebare-rãspuns. De fapt, cum vom vedea în cele ce urmeazã, avem de-a face cu douã modele complet diferite, unul þinând de întrebãrile ºtiinþei ºi altul þinând de problemele filosofiei. În plus, cele douã domenii apar cumva reunite cãtre sfârºit printr-o glisare spre epistemologia minus-cunoaºterii blagiene, aºadar printr-o indi-rectã sugerare a unui nou model de cu-noaºtere ºtiinþificã, diferit de modelul aristotelic.

            În legãturã cu amplificarea analizei acelei secvenþe din Sofistul (230 b-d) prin care Platon marcheazã o etapã absolut necesarã pentru intrarea pe calea care duce cãtre Adevãratul Bine, trebuie spus cã aici Alexandru Dragomir (sau cel care a recon-struit prelegerea), a considerat secvenþa ca fiind partitura lui Socrate. Or, în dialogul Sofistul (care a urmat dialogului Parmenide), procesul de trecere de la «nu ºtiu cã nu ºtiu» la etapa pregãtitoare a acelui «ºtiu cã nu ºtiu» este descris - deloc întâmplãtor* -, de cãtre Strãinul din Elea (230 b-d) ºi nu de Socrate. Întrucât epistemologia platonicianã  nu poate pune în parantezã ontologia, dar, mai ales, pentru a înþelege care este dife-renþa dintre cele douã personaje, unul dãtãtor de seamã pentru «maieuticã» ºi celãlalt (Strãinul din Elea) pentru domeniul noumenal în care se pregãteºte sã intre cel ce aflã cã nu ºtie ceea ce credea cã ºtie, deschidem o parantezã spre a lãmuri cum este cu idealismul filosofiei platonice. În sesiunea din primul an de studenþie (1921-1922), când la examen Mircea Vulcãnescu a susþinut cã filosoful grec ar fi fost idea-list, Nae Ionescu (împrumutând ceva din maieutica lui Socrate), prin întrebãri suc-cesive, l-a fãcut sã recunoascã realismul sis-temului platonician. Cãci un sistem în care Idea Binelui Suprem reprezintã Adevãrata existenþã  nu poate fi socotit idealist. Mai ales cã «materia» este numitã de Platon “me on”, non existenþã (v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, 1992). Revenind la dialogul Sofistul nu trebuie uitat cã filosoful grec plasa în lumea non-existenþei ºtiinþa «pe bani» a sofiºtilor ce se aratã dispuºi sã-i înveþe pe alþii cum pot ieºi din încurcãtu-ra unei argumentaþii care le-ar fi, în cine ºtie ce moment al vieþii, defavorabilã.

            Sã vedem însã cam cum arãta o prelegere a lui Alexandru Dragomir. Filo-soful începe prin a comenta o spusã a Sta-giritului dupã care numãrul întrebãrilor ar fi egal cu numãrul lucrurilor pe care le ºtim (Analiticele secunde, II, 1, traducere, studiu introductiv ºi note de Mircea Florian, 1961), punându-i în evidenþã trei sensuri posibile. Alãturi de primul sens, cel vizat de Aristotel, în care ar exista o atracþie univocã de la rãspuns cãtre întrebare, un al doilea sens posibil ar fi cel al atracþiei de tip reciproc dintre întrebare ºi rãspuns. În acest caz  Dra-gomir observã cã rãspunsul vizeazã o întrebare anume fiindcã apare «pe raza întrebãrii». Reciproc, orice întrebare atrage un rãspuns: «când pui o întrebare eºti pe o direcþie anume ºi nu pe toate»(Alexandru Dragomir., op. cit, p.40). Cel de-al treilea sens rezultã din observaþia filosofului cã Aristotel vizeazã situaþia în care oamenii nu îºi pun decât acele întrebãri la care pot rãspunde.

            Urmeazã descrierea modelului aris-totelic care s-ar încadra în mentalitatea ºtiinþific iluministã. Aceasta, pãstrând modelul întrebare - rãspuns în forma sa  com-pactã (a numãrului egal de rãspunsuri ºi de întrebãri) are în vedere doar goluri de întrebãri ce se vor umple dupã ce vor fi completate goluri  de rãspunsuri viitoare.

            Pe lîngã varianta aristotelicã, proprie cunoaºterii ºtiinþifice, ar mai fi modelul întrebare-rãspuns caracteristic filosofãrii. Aici orizontul întrebãrii, de la presocratici încoace nu s-a închis cu nici un rãspuns ºi nici nu se va putea vreodatã închide, ori-câte rãspunuri ar da filosofii.  Întrebãrile  lor  întrã în domeniul temelor de meditaþie, aºa cum ar fi de pildã, întrebãrile kantiene despre  originea  lumii sau despre nemurirea sufletului omenesc.

            Modelul întrebare-rãspuns nu mai este în acest caz un model compact în care numãrul întrebãrilor sã fie egal cu numãrul rãspunsurilor, întrucât întrebarea se desprin-de din cuplu ºi capãtã un statut de sine stãtã-tor. Dacã rãspunsul nu mai este la originea întrebãrii, atunci care ar putea fi originea acesteia? Pentru cã întrebarea (în domeniul filosofiei) nu poate proveni nici din neºti-inþa absolutã ºi nici din ºtiinþa absolutã. O întrebare de ultimul fel, spune Alexandru Dragomir, ar fi întrebarea pur retoricã a lui Dumnezeu: «Unde eºti Adame?»

            Dacã nici una din alternative nu stã la originea întrebãrii din filosofie, atunci ar mai rãmâne acea posibilitate pe care o oferã însãºi «starea de interogativitate». Într-o asemenea stare, întrebarea se iveºte din ea însãºi, fãrã a mai avea nevoie de o altã obârºie plasatã în afara ei.

            Dacã ar fi sã reluãm firul meditaþiei de pânã acum am vedea cã, dupã jaloanele filosofiei româneºti ºi a celei germane care i-a fost atât de familiarã, Alexandru Drago-mir a depãºit poziþia scientiºtilor cu care era în dispute filosofice fostul sãu profesor, Nae Ionescu, chiar a fãcut un popas în preajma acestuia când a vorbit de filosofare ºi de orizontul mereu deschis al întrebãrilor ce intrã în lotul filosofiei, pentru ca la sfârºit sã ajungã la Heidegger, cu acea «intrare în Fraglichkeit». De acum încolo însã, drumul pe care va merge este drumul sãu, parcurs alãturi de cel mai înþelept dintre atenieni, cum l-a numit oracolul din Delfi pe Socrate.

            Primul lucru pe care-l spune Alexan-dru Dragomir în legãturã cu Socrate este cã acesta avea un anume orizont al întrebãrilor, oferit de «ta  megala», de acele întrebãri care pot schimba cursul unei vieþi omeneºti. Datoritã pericolului ca tinerii sã se schimbe, sã nu mai fie la fel cum erau înainte de ºcolirea lor în preajma lui Socrate, s-a ºi vorbit de faptul cã ar corupe minþile celor tineri care stãteau sã-l asculte. La aceasta s-a adãugat vina de impietate, de erezie faþã de religia oficialã, Socrate argumentând fãrã odihnã imposibilitatea identificãrii, la nive-lul lumii fenomenale, dintre bine ºi adevã-rata existenþã.

            Revenind la vorbele lui  Alexandru Dra-gomir (urmând spusele Strãinului din Elea) nu trebuie sã uitãm cã cel mai grav lucru este refuzul curãþirii spiritului îmbâcsit de iluzia ºtiinþei.

            Preocupat de întrebãrile lui Socrate , filosoful român încearcã sã nu pãrãseascã terenul cunoaºterii, deºi la Platon nu se putea face deosebirea dintre substratul ontologic al cunoaºterii ºi modalitatea cunoaºterii. Alexandru Dragomir menþio-neazã acea ºtiinþã pãrelnicã, proprie lumii fenomenale. Ea este tocmai ºtiinþa pe care o posedã oamenii ce sînt prizonieri ai lumii aparenþelor. În mitul platonic al peºterii, ei apar înlãnþuiþi la propriu, cu capatele fixate pe o singurã direcþie, aceea din care pot vedea în exclusivitate umbrele proiectate pe perete. Maieutica lui Socrate ar urmãri sã clatine din temelii iluzia acestei pseudo-ºtiinþe ºi sã evidenþieze (pe calea argu-mentelor) falsitatea ei. În acest scop atenia-nul cel mai înþelept dintre toþi atenienii apeleazã la partea raþionalã a tinerilor dispuºi sã-i asculte întrebãrile ºi sã consim-tã cã nu ºtiu când sînt aduºi în situaþia de a alege între teze care se bat cap în cap (vorba lui Blaga: în aporie nu poþi rãmâne la nesfârºit).

            În fine, procesul acesta implicã purificarea minþii ºi «descãtuºarea» din acea siguranþã de sine pe care o oferã ademenitoarea  iluzie de a fi -fãrã prea mare efort- în posesia celei mai autentice cunoaºteri.

            Urmându-ºi gândul despre structura modelului întrebare -rãspuns, Alexandru Dragomir accentueazã asupra importanþei acestei prime etape pregãtitoare, observând cã ea este legatã de însãºi condiþia umanã. Omul, plasat fatalmente în «intervalul» dintre  «nu ºtiu cã nu ºtiu» ºi «ºtiu cã nu ºtiu» este la mijloc de rãu ºi bun.

            De aici, adicã dinaintea momentului de curãþire a spiritului, Alexandru Dragomir se întoarce la modelul aristotelic de la care a plecat, pentru cã (dacã ar fi sã ne luãm dupã cele publicate în Crase banalitãþi metafizice) nu a intenþionat nici un moment sã pãrãseascã zona intermediarã care «îl plaseazã pe om în interval». Împreunã cu Blaga, pe care nu-l invocã în mod expres, Alexandru Dragomir pune la  temelia crea-þiei ºtiinþifice orizontul misterului pe care l-ar dechide descoperirea neºtiinþei iniþiale: «pornind de la faptul cã nu ºtie, omul clãdeºte ceva, o ia de la zero ºi îºi face un drum» (p. 48). El nu uitã sã aminteascã de progresul cunoaºterii ºtiinþifice ºi de crasa ignoranþã a binelui ºi rãului ce se poate constata la cei care utilizeazã cuceririle ºtiinþei ºi tehnicii. În ultima frazã, în care îi atribuie lui Socrate descoperirea ritului kathartic de conºtientizare a neºtiinþei, Alexandru Dragomir vorbeºte de dogma-tismul ce confiscã  spiritele care persistã în doxosophie (în ºtiinþa pãrelniciei) refuzând categoric acea purificatio mentis de care au atâta nevoie. “Cãderea  în  sensibilitate” cu care Alexandru Dragomir pare a-ºi încheia prelegerea din septembrie 1986,  devine  astfel un  indiciu al nobleþei aventurii sale hermeneutice desfãºuratã în cerc foarte restrâns, pentru uzul unor dogmatici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

_______

 *v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonicã a participãrii la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, 1999.