Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina 

<< La Cuprins

"În lumea cea trecãtoare nu existã perfecþiune"

(Nae Ionescu ºi Vasile Bãncilã)

 

"E vorbã goalã cã Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult ºi chiar filosofie, fiindcã despre orice scria el era filosofie. (...) Fãcea impresia de forþã liniºtitã ºi plinã de resurse (...) Niciodatã, dar niciodatã Nae   Ionescu nu era intimidat sau pus în încurcãturã, era liniºtit ºi sigur, cu ceva fluid, ca omul      care-ºi cunoºtea resursele ºi puterea de replicã (din acest p.d.v. îl întrece ºi pe Iorga)"

Vasile Bãncilã

 

            Cunoscut ºi apreciat de contemporanii sãi datoritã profunzimii, originalitãþii ºi frumuseþii eseurilor sale rãspîndite generos prin revistele vremii (1), dintre toþi discipolii, ºi mai ales prietenii lui Nae Ionescu, - pentru cã pe mãsura trecerii vremii, cei care-i fuseserã studenþi ºi-i rãmîneau în preajmã, deveneau, cumva de la sine, prieteni ai fostului lor maestru -, lui Vasile Bãncilã i-a revenit onoarea sã aparã în primul volum (1941) din operele filosofice ale lui Nae Ionescu, ca autor al introducerii.

            "De mult te socot ca unul dintre cei doi-trei strãluciþi eseiºti ai noºtri", îi scria în 1934 Lucian Blaga (1895-1961) lui Vasile Bãncilã (1987-1979).

            Încercînd o portretizare a lui Nae Ionescu, portret cu atît mai greu de realizat cu cît în jurul acestuia stãruia, observã Bãncilã,  "un halou de mister ºi de excelare ca exemplar uman" (2), el îi evidenþiazã marea inteligenþã "care în viaþã i s-a apreciat cel mai mult", precum ºi "puternicul sentiment al eului propriu, a cãrui tãrie era însã interiorizatã la maximum ºi cel mai adesea învãluitã în fluiditãþi domoale ºi într-o surdinã sau transfigurare care uneori mergea pînã la umilinþã creºtinã."(v. Vasile Bãncilã, Nae Ionescu, în vol. Nae Ionescu. Logicã. 1929-1930, ediþia I-a 1941, ed. II-a, Ed. Humanitas, 1993, p 13).

             Conºtient cã în timp "era datã ecuaþia ºi drama luptei de mîntuire a omului" (Ibid.), Nae Ionescu mai ºtia cã dincolo de timpul organic (condiþia realizãrii vieþii), existã o perfecþiune atemporalã, cu esenþele ºi voinþele ei, cum scria Vasile Bãncilã, "staticã ºi veºnicã, în aceeaºi mãsurã în care e ºi vie. Ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multã culoare creºtinã ºi cu multã precizie creºtin-ortodoxã"(Ibid.).

            Trãirea ºi înþelegerea valorilor metafizice ale existenþei la Nae Ionescu erau cu atît mai remarcabile cu cît spiritul vremii, încã de pe atunci, tindea cãtre excluderea oricãrui transcendent odatã cu dezvoltarea ºtiinþei ºi tehnicii, precumpãnitoare devenind fuga de realitate ºi de sinele propriu, refugiul în lumea simþurilor, în relativ ºi în iluzia cã omul îºi ajunge lui însuºi; sau, pe tãrîmul culturii, în intelectualismul uºor ºi în estetism, ori în metafizici compensatorii, numite de Bãncilã "surogate de metafizici", precum absolutul artei ºi comentariile în marginea ºtiinþei, fãcute de pe poziþiile raþionalismului pozitivist proclamînd în cunoaºtere suveranitatea subiect-obiect (3).

            Pe undeva pe urmele lui Platon, pentru Nae Ionescu cercetarea metafizicã a realitãþii nu însemna sãrãcirea ei. Din contrã, era o potenþare a realitãþi prin cunoaºterea ei înþelegãtoare, ceea ce situa adevãrata cunoaºtere metafizicã în domeniul "trãirii". Existã în realitate "forme fixe, identice cu ele însele", spunea Nae Ionescu la cursul de metafizicã din 1928-1929. Dar identitatea lor nu provine din formele de organizare ale minþii omeneºti, ci ele sunt ale realitãþii însãºi, sunt esenþa realitãþii, principiu structural al ei, de naturã spiritualã.

            Prin înþelegerea organicã a realitãþii se poate ajunge la o valorificare staticã a universului, nu dinamicã, aºa cum era ea conceputã de Aristotel. Printr-o atare concepþie metafizicã asupra realitãþii, Nae Ionescu putea afirma -cu deplinã îndreptãþire- cã introducerea unui dinamism în formula de organizare a realitãþii devine de prisos.

            Esenþele se aratã a fi supuse principiului identitãþii, fãrã ca prin aceasta sã fie, în vreun fel, materiale, sau simple funcþii ale intelectului nostru, fãrã sã fie construcþii artificiale, ci realitãþi.

            Nimeni nu a simþit mai puternic decît Nae Ionescu devenirea continuã ºi faptul cã în lumea cea trecãtoare nu existã perfecþiune, cã "fixitatea e artificializare, e moarte (...).  Dar dincolo, în lumea cea mai realã ºi cea mai idealã totodatã, perfecþiunea e maximum de trãire, e actul suprem", nota în introducerea sa,Vasile Bãncilã.

            În istorie, mai consemna Vasile Bãncilã, Nae Ionescu "a vãzut mai ales comunitatea etnicã, neamul. ªi în metafizicã, mai ales pe Dumnezeu. Deci, în ceea ce a avut mai bun, profesorul Nae Ionescu a fost un servitor al naþiei ºi al Divinitãþii. Poate fi un scop de viaþã mai înalt?" (Ibid.).

            Politeismul, spunea Nae Ionescu la cursul de metafizicã din 1936-1937, este tocmai formula de viaþã ilustrînd lipsa unei reduceri a diversitãþii la unitate. Pentru cã, aºa cum l-a fãcut Dumnezeu pe om, "omul începe acolo unde începe unitatea lui, unde el îºi trãieºte unitatea lui" (op. cit., p. 211). 

            În jurul discursului asupra "unitãþii", la ultima sa prelegere de metafizicã þinutã în 1937, Nae Ionescu întreþese - în viziunea întregitoare a metafizicii fiinþei - acea faþetã a metafizicii pe care noi am numit-o "metafizica lui Ahile".

            Dar, pentru cã gîndirea lui Nae Ionescu era prin excelenþã vie, punîndu-ºi noi ºi noi probleme, chiar la cea din urmã prelegere a ultimului sãu curs de metafizicã, unde el dezvoltase arborescenta sa viziune asupra lumii, rãmîn semnalate, ca probleme deschise unor meditaþii ulterioare, "nevoia de a realiza aceastã unitate", alãturi de problema unitãþii însãºi, privitã la limita dintre domeniul realului ºi domeniul logicului, problemã pe care o evidenþiase chiar la începutul prelegerii (4).

            Adept al unei viziuni statice asupra existenþei, parmenidian, fãrã doar ºi poate, în filosofia lui Nae Ionescu finala întreþesere a "metafizicii lui Ahile" în metafizica fiinþei este, pe cît de delicatã, pe atît de subtil realizatã, cu o fineþe de gîndire pe care numai Nae Ionescu era capabil sã o etaleze în faþa unor studenþi.

            Iatã, în linii mari, cum decurge acest demers. Dumnezeu, ca limitã a existenþei, este "ceva la limita existenþei ºi ceva în care noi ne regãsim", este transcendenþã înþeleasã ca unitate. Cînd omul ajunge sã se trãiascã pe sine ca unitate, unitatea la care ajunge este atît de cuprinzãtoare, încît prin trãirea ei, el trãieºte ºi cunoaºte totodatã unitatea lumii, sau lumea ca unitate, fãrã a înceta sã fie element constitutiv al acestei unitãþi.

            Omul poate realiza depãºirea propriilor margini, cum odinioarã proclamase însuºi divinul Platon, prin intermediul iubirii, singura care oferã omului ºansa unei întregiri. Dar Nae Ionescu ºtia bine cã o astfel de fiinþã întregitã nu este de sine stãtãtoare, ºi de aceea lipsitã de permanenþã.

            Permanente sunt doar "momentele de dezechilibrare ale comunitãþii din care omul face parte". ªi asta, spunea Nae Ionescu, "nu este teorie, ci fapt istoric". (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 175). Comunitãþile umane care sunt naþiile, sunt singurele care depãºesc individul ºi rãmîn totodatã "existenþe permanente în veac". De aceea însãºi realitatea lui Dumnezeu, pentru fiecare om, capãtã limitarea comunitãþii din care el face parte: "Dacã Dumnezeu nu poate fi trãit decît într-o unitate, atunci comunitatea aceasta din care facem parte ne dã posibilitatea de a trãi ºi de a comunia împreunã, în Dumnezeu" (op. cit., p. 213).

            Termenul desemnînd omenirea întreagã este o purã abstracþiune, în timp ce comunitãþile umane (numite fie popoare, naþiuni, sau cetãþi) sunt, dupã Nae Ionescu, "fapte naturale". Aceasta face ca ele sã fie, fiecare în parte, "un absolut necondiþionat de nimeni ºi de nimic, decît de legea lui lãuntricã" (op. cit., p. 214).

            De aceea omul ca element constitutiv al unitãþii lumii nu se poate sustrage unitãþii pe care o constituie însãºi neamul din care el face parte. Comunitatea de iubire devine astfel un instrument de cunoaºtere, o cale cãtre Dumnezeu. Pentru cã, spre deosebire de cunoaºterea realitãþii sensibile în care este suficientã conºtiinþa individualã, "cunoaºterea lui Dumnezeu nu este posibilã decît pentru o unitate umanã colectivã, unitate realizatã prin iubire. Adevãrul teologic fiind de naturã soborniceascã. Asta nu o înþeleg decît creºtinii rãsãriteni, ortodocºii"(5). Dar, pentru Nae Ionescu, iubirea creºtinã poate duce doar la adevãrul creºtin, la Adevãr, nu ºi la mîntuire, cea din urmã nefiind numai cunoaºtere. Mîntuirea este mai presus de toate un act de îndurare din partea lui Dumnezeu (Ibid).

            Nae Ionescu le spunea studenþilor sãi la ultima sa prelegere cã "ortodoxia este credinþa într-un Dumnezeu real, viu, iar catolicismul este credinþa într-un Dumnezeu abstract". Ortodoxia, nu poate fi, asemenea catolicismului, "tranzacþionalã", tocmai pentru cã Dumnezeu este ceva viu, este o prezenþã în inima creºtinului ortodox (6).

            Din punct de vedere religios, formula catolicã a creºtinismului i se pãrea "hibridã", ca fiind compusã din creºtinism plus ideea de stat roman. Ortodoxia este mai purã, "pentru cã nu conþine elemente eterogene" (v. Nae Ionescu, Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr. p. 54). Într-un articol scris în 1937 el mai observa existenþa unui "fapt, istoriceºte exact, cã biserica romanã nu a sprijinit niciodatã ºi nicãieri miºcãrile naþionale; nici în Italia unificãrii, a lui Cavour, nici în Germania unificãrii, a lui Bismark (...); a sprijinit, în schimb, þãri în care principiul naþional nu existã deloc (Austria habsburgicã) sau nu existã decît în al doilea rînd" (7)

            Dupã Nae Ionescu, staticismul ortodoxiei ar fi ilustrat în esenþa lui de purcederea Sîntului Duh numai de la Tatãl, iar "filioque" pe care îl susþin catolicii, ar reprezenta mai mult decît un aspect doctrinal (8) ce deosebeºte catolicismul de ortodoxie.

            Purcederea de la Tatãl ºi Fiul, sesiza cu multã fineþe Nae Ionescu la cursul sãu de istoria metafizicii din 1930-1931, denotã o cu totul altã teorie a judecãþii în logicã: "tot dinamismul apusean nu este decît o altã formã a lui Filioque" (9).

            Într-un articol pubicat în "Cuvîntul", Nae Ionescu observa cã de la Renaºtere încoace "omul a coborît din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzînd contactul cu Divinitatea, din care totuºi se împãrtãºeºte prin esenþa lui; -într-atît încît chiar pentru conºtiinþe religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecþionare; uitîndu-se faptul elementar cã, într-o cosmologie creºtinã consecventã, înger ºi om se miºcã pe linii deosebite; cel dintîi nefiind decît ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptã de ajungere la Dumnezeu "(10).

            Omul de astãzi este, mai mult decît oricînd, omul tehnicii, "homo faber". De aceea, observa Nae Ionescu într-un alt articol din "Cuvîntul", el este împuþinat, este "mutilat în toate avînturile lui metafizice ºi mistice"(11).

            Ducîndu-ºi traiul de pe azi pe mîine în marile aglomerãri urbane, avînd <<reacþii de scatii domesticiþi>>, - cum scria Bãncilã în prelungirea celor gîndite de Nae Ionescu -, orãºenii au ajuns sã deprecieze spaþiul, sã îl perceapã ca finit. (v.Vasile Bãncilã, "ªtiinþã ºi spirit metafizic" (1935), în vol. Duhul sãrbãtorii, Ed. Anastasia, 1996, p. 99-117).

            În nevoia de a-l situa pe Nae Ionescu în cuprinsul peisajului cultural al României interbelice, Vasile Bãncilã trece în revistã momentele de renaºtere spiritualã ale culturii române. Prima renaºtere culturalã, începutã la sfîrºitul secolului XVIII (12) ºi apoi continuatã în secolele urmãtoare, dupã Vasile Bãncilã, ar fi durat pînã la sfîrºitul primului rãzboi mondial.  Atunci <<s-a lucrat în domeniul istoric, filologic ºi folcloric>>, iar idealurile românilor au fost <<independenþa ºi unirea naþionalã>>, aºadar <<scopuri organice pentru activitatea spiritualã>> (v. Vasile Bãncilã, Teoreticism, în vol. Filosofia vîrstelor, Ed. Anastasia, Bucureºti, 1997, p. 40)

            Dupã întregirea României ar fi urmat cea de-a doua renaºtere, mult mai adîncã pentru cã ea s-a conturat ca o renaºtere în plan spiritual ºi metafizic, într-o similarã perioadã de primenire a spiritului culturii europene. A doua renaºtere, consemneazã Vasile Bãncilã, a fost strãlucit reprezentatã "de Vasile Pârvan ºi de Nae Ionescu, dintre cei plecaþi, de Lucian Blaga ºi de Nichifor Crainic, dintre cei în viaþã".

            În perioada interbelicã nimãnui, nici chiar celor situaþi pe poziþii politice din cele mai diferite, nu i-ar fi trecut prin minte sã-l excludã pe Nae Ionescu dintre vîrfurile spiritualitãþii româneºti, cum s-a întîmplat în momentul în care, dincolo de graniþele României, s-a decis decapitarea spiritualã a ei. Ceea ce a însemnat înfiinþarea cenzurii, întemniþarea intelectualitãþii româneºti(13), ruinarea învãþãmîntului ºi confecþionarea unei fanteziste istorii a poporului român, asortatã cu nouã prezentare aºa zis "ºtiinþificã" a limbii române, cu arderea bibliotecilor pentru ca lucrãrile marilor istorici români, ale lingviºtilor de seamã ºi ale cartografilor români, precum ºi creaþiile reprezentative ale culturii româneºti sã disparã cu totul, sau sã revinã cu cît mai multã greutate în circuitul culturii (14).

            Sau cum se întîmplã azi, la un deceniu de la înlãturarea comunismului, printr-o nefericitã continuare, pe diferite cãi, a politicii culturale din perioada comunistã, detaºîndu-se în aceastã rezistenþã la schimbare aceiaºi satrapi bine îndoctrinaþi care continuã sã-l "înfiereze" pe Nae Ionescu ºi care, încã din tinereþea lor, au promovat (prin toate mijloacele de care dispuneau) un nivel cît mai scãzut al culturii.

            Dupã rãzboiul de reîntregire, începînd cu anul 1920 cînd a intrat ca asistent în Universitatea din Bucureºti (15), -mai aflãm de la Vasile Bãncilã -, "Nae Ionescu a lucrat direct, printr-un învãþãmînt oral , asupra conºtiinþei filosofice a tineretului(...), producînd o elitã gînditoare care avea sã se manifeste curînd în publicisticã ºi în crearea de opere".             Cunoscîndu-l bine pe Nae Ionescu, Vasile Bãncilã va consemna în plinã perioadã comunistã, desigur nu pentru publicare, cum profesorul Nae Ionescu "era devotat prietenilor ºi elevilor sãi: lucra pentru ei ºi era plin de sugestii. De aceea a fãcut ºcoalã, a creat curent, a creat dicipoli (ºi din afara universitãþii)" (v. Vasile Bãncilã, Efemeride naeionesciene, în rev. Manuscripum, nr. 3-4 / 1998, p. 193). De altfel, aceastã nobilã trãsãturã de caracter a fost ºi punctul de plecare al speculaþiilor lui Mircea Eliade în jurul <<socratismului>> profesorului Nae Ionescu.

            Discipolii sãi erau tineri foarte dotaþi, nota Bãncilã gîndindu-se în primul rînd la Mircea Vulcãnescu ºi la Mircea Eliade.  Ar fi stat oare aceºti tineri pe lîngã Nae Ionescu timp de 10-15 ani dacã el n-ar fi fost o forþã filosoficã ce nu se epuiza? - se întreabã el, desigur în mod retoric, ºtiind bine rãspunsul: "de la Nae Ionescu aveau mereu de învãþat." (Ibid.)

            "Iniþiat în misterele matematicii", Nae Ionescu era "mare profesor", consemneazã, ca atîþia altii, Vasile Bãncilã, adãugînd imediat dupã aceea: "contrariul lui Blaga, pe care îl susþineau cãrþile, ca ºi pe Wundt" (Ibid.).

            Printre însemnãrile rãmase în arhiva familiei Bãncilã gãsim ºi o paralelã între cîþiva renumiþi profesori ai Universitãþii bucureºtene: "Nae Ionescu venea la cursuri degajat, întotdeauna stãtea pe scaun, vorbea liber ºi sistematic, original". În contrast cu acesta, "Cãlinescu, intra în salã ca o primadonã tare pe vocea ºi talentul ei, fãrã asistenþi. Vianu venea cu un stat major de asistenþi ºi vorbea doctoral ºi îngrijit. Nae Ionescu venea totdeauna singur ºi aproape cu mîinile la spate, cu un fel de indiferenþã sau de calm, de firesc fastuos." (Ibid.)

            Într-un scurt moment de optimism, datorat firii sale generoase, cãci împrejurãrile istorice în care a trãit dupã repetatele mutilãri ale României numai viziuni optimiste nu-i încurajau, Vasile Bãncilã (1897-1979) aºterne pe hîrtie urmãtoarele: "Istoria îi va face dreptate. Cãci Nae Ionescu a fost una din cele mai mari inteligenþe româneºti, cea mai originalã figurã româneascã din istoria noastrã contemporanã".

            În vremurile de efervescenþã spiritualã ce au urmat întregirii þãrii în hotarele ei fireºti, tînãrul Mircea Eliade a nutrit ºi el convingerea dupã care "geniul se rãzbunã întotdeauna. Mai curînd ori mai tîrziu, orice mare personalitate începe sã fie înþeleasã ºi preþuitã cum se cuvine".

 

Note ªI COMENTARII MARGINALE

 

            1. Despre Vasile Bãncilã, Nicolae Bagdasar (1896-1971), în capitolul ce i l-a dedicat în Istoria Filosofiei Româneºti (1940), consemna cã este "cel mai fecund" filosof al generaþiei sale. În scrisoarea pe care Ion Chinezu i-o trimite lui Blaga dupã ce Vasile Bãncilã þinuse, pe 25 februarie 1936, o conferinþã la Cluj despre filosofia lui Blaga se pot citi cîteva impresii prin care ne putem face o idee despre personalitatea filosofului Vasile Bãncilã: <<Alaltãieri Bãncilã ºi-a rostit conferinþa despre tine la Cluj. L-ai auzit vreodatã vorbind pe acest franciscan rãsãritean? Lumea de-aici, care în general nu-l cunoºtea (chiar unor prieteni degeaba le spuneam cã Bãncilã e una din cele mai subtile minþi ale þãrii) a rãmas uluitã -aº zice consternatã. A fost o revelaþie, care a obligat la abolirea tuturor idealurilor curente de oratori la noi. Într-adevãr, Bãncilã nu e nãvalnic ºi încîlcit ca Iorga, nici nu cultivã perioadele ritmice ºi vaste, de tradiþie maiorescianã, ca Petrovici, ºi mai puþin încã patosul de goarnã al lui Goga. Bãncilã nu e un <<elocvent>> în nici unul din aceste chipuri. Vorbele lui se înºiruie într-o învolburare nespus de blîndã, ca niºte valuri mãrunte, multiplicate la infinit. O agitaþie uºoarã însoþeºte aceastã mãtãsoasã tãlãzuire din care, în cele din urmã, se încheagã priveliºti de vaste întinderi ºi de mãreþe perspective. Sunt încã robit de vraja cuvîntãrii lui, ºi acum, cã a plecat, îi aud mereu vocea micã ºi intimã, ºi simt în jurul meu atmosfera de azur ºi de negrãit de dulce cuviinþã þãrãneascã ce radiazã din cuvîntul ºi din întreaga fiinþã a acestui poet ºi gînditor de o modestie atît de aristocraticã încît nu mã mir cã în bîlciul anilor din urmã a trecut aproape neobservat>> (v. Ileana Bãncilã, Notã asupra ediþiei, în vol. Vasile Bãncilã, Lucian Blaga -energie româneascã, Ed. Marineasa, Timiºoara, 1995, p. 14-15). 

            2. În constanta paralelã pe care, aproape involuntar, Vasile Bãncilã o face între Nae Ionescu ºi Lucian Blaga, cei doi mari filosofi pe care a ºtiut ca nimeni altul sã-i aprecieze, iatã ce mai gãsim în însemnãrile sale: "Nae Ionescu nu era omul care sã trãiascã în singurãtate ºi tãcere (contrar lui Blaga); viaþa socialã de luptã ºi viaþa mondenã îl fãceau creator, îl stimulau. Cîtã energie a cheltuit!" (v. Vasile Bãncilã, Efemeride naeionesciene, în rev. Manuscripum, nr. 3-4 / 1998, p. 192.).

            3. v. Vasile Bãncilã, Duhul sãrbãtorii, Editura Anastasia, Bucureºti, 1996, p. 103-109.

            4.  Observînd aceste teme de gîndire semnalate de Nae Ionescu la ultima sa prelegere de metafizicã, într-o notã, dl Marin Diaconu, consemneazã pãrerea sa, dupã care "Nae Ionescu ar fi dorit sã mai þinã o lecþie, care ori nu s-a mai þinut, ori n-a fost stenografiatã" (v. nota 1, p. 215, în vol. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã, Ed. Roza Vânturilor, 1999). Ceea ce dovedeºte cît de puþin a înþeles acest harnic îngrijitor al cursurilor lui Nae Ionescu felul particular de implicare a lui Nae Ionescu în problematica filosofiei, pe care a predat-o - pînã la ultima sa prelegere- cu pasiunea celui frãmântat în permanenþã de arcanele ei.

            Mircea Vulcãnescu, în volumul sãu Nae Ionescu. Aºa cum l-am cunoscut, comparã cursurile acestuia cu cele þinute de G. G. Antonescu, profesor de pedagogie "tobã de carte, dar fãrã preocupãri filosofice reale" (op. cit., p. 27).  La G. G. Antonescu, problema formulatã la începutul orei trebuia, pînã la sfîrºitul prelegerii sã fie rezolvatã. În schimb, la Nae Ionescu, dupã fiecare prelegere, "rãmânea o întrebare deschisã, uneori de la un curs la altul, ºi chiar de la un an la altul" (Ibid.).

            Vasile Bãncilã remarcase, la rîndul sãu, cã "Nae Ionescu era mereu în faþete noi, sugestiv în permanenþã, ca un briliant cu multe feþe" (v. Vasile Bãncilã, Efemeride naeionesciene, în revista Manuscriptum, nr. 3-4 / 1998, p.193).

            5. v. Nae Ionescu, Crãciunul, în "Cuvîntul", nr. 2401, 25 decembrie 1931, cuprins în vol Nae Ionescu, Între ziaristicã ºi filosofie, Ed. Timpul, Iaºi, 1996, p.222.

            6. Preotul Gheorghe Calciu, în volumul omagial "Nae Ionescu", 100 de ani de la naºtere:1890-1990, 60 de ani de la moarte:1940-1990 (San Diego, California) ºi-a început paginile scrise despre Nae Ionescu prin urmãtoarea frazã: "A vorbi despre ortodoxia lui Nae Ionescu este ca ºi cum ai cãuta sã demonstrezi într-o noapte cu lunã, cã luna este pe cer" (v. Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu, în vol. Nae Ionescu în conºtiinþa contemporanilor sãi. Crestomaþie de Gabriel Stãnescu, Criterion Publishing Co., Inc., Bucureºti, 1998, p. 79-97).

            7. v. Nae Ionescu, ªi totuºi catolicismul este inactual, în "Predania", anul I, nr. 6-7, 1 -15 mai 1937, cuprins în vol. Nae Ionescu, Suferinþa rasei albe, Ed. Timpul, Iaºi, 1994, p. 251-252

            8. Interesante informaþii despre cum s-a fãcut, în 1698, unirea  bisericii creºtin-ortodoxe cu Roma s-au gãsit într-unul din dosarele de securitate privitoare la filosoful Lucian Blaga. Dupã arestarea sa, dr. Iubu, la una din numeroasele anchete la care a fost supus, a relatat Securitãþii întîlnirea dintre Lucian Blaga ºi istoricul I. Lupaº, care îi spusese lui Blaga cã a descoperit <<actele prin care se dovedeºte definitiv cum unirea bisericii greco-catolice din 1698 cu Roma n-a fost realã. Cum s-au falsificat actele de cãtre catolici ºi cum s-a procedat în chip samavolnic>>. I. Lupaº îl pusese la curent pe Blaga cã <<are actele originale ºi pe cele falsificate>>, cerîndu-i sfatul dacã e momentul sã le publice sau nu, sub comuniºti. Blaga <<i-a spus sã le pãstreze bine ºi mai tîrziu, cînd n-or mai fi comuniºtii la conducere, sã le dea poporului>>. (v. Dorli Blaga. Ion Bãlu, Blaga supraveghiat de securitate, 1999, p. 83).

            9. v. Nae Ionescu, Istoria metafizicii.1930-1931, curs litogr., p. 36.

            10. v. Nae Ionescu, "...ªi s-a fãcut om", scris în 25 dec. 1927, cuprins de Mircea Eliade în vol. Roza Vânturilor (ed. II-a, 1990, p. 50).

            11. v. Nae Ionescu, "Cetãþean" ºi "om", cuprins de Mircea Eliade în vol. Nae Ionescu, Roza Vînturilor (ed. II-a, Ed. Roza Vânturilor, 1990, p. 361).

            12. Indicînd sec. XVIII drept început al primei renaºteri culturale, Vasile Bãncilã,  cum era de aºteptat, îi cuprindea pe reprezentanþii ªcolii Ardelene, în opera cãrora el a vãzut (ca mulþi alþii înaintea lui) semnele unei renaºteri culturale româneºti.

            Ei bine, dl. Nicolae Manolescu, în Istoria sa criticã a literaturii române, pe considerente de  <<scriiturã bãtrînescã>> ºi lipsã de <<expresivitate>>, tocmai pe aceºti mari învãþaþi ai ªcolii Ardelene (care au avut un rol de frunte în însãºi adoptarea alfabetului latin) îi scoate pur ºi simplu din literatura românã (v. Nicolae Manolescu, Istoria criticã a literaturii române, cap. Ultimii cronicari. Mentalitãþi noi în haine vechi, Ed. Minerva, Bucureºti, 1990). Tocmai pe aceºti cãrturari de un absolut uimitor orizont cultural, în comparaþie cu care,  <<expresivii>> scriitori contemporani, mult lãudaþi de dl. Nicolae Manolescu, par de-a dreptul inculþi.

            13. În 1945, la o lunã dupã "crucificarea" României (prin Convenþia de la Yalta) Vasile Bãncilã îi scria lui Lucian Blaga urmãtoarele: "Îþi scriu în ceasuri grele (...) Prin sufletul nostru "va trece sabie" (Luca 2, 35) ºi în curînd va sosi vremea, dacã nu a ºi sosit, cînd va trebui sã nãdãjduim "mai presus de nãdejde", cum spune în Evanghelie.

            Îmi sunã în urechi, de cîþiva ani, la rãstimpuri, alte cuvinte din Scripturã:"...vã vor da în sinedrii ºi în sinagogi veþi fi bãtuþi...ªi veþi fi urîþi de toþi pentru numele meu. ªi cînd veþi vedea urîciunea pustiirii...stînd unde nu se cade..., atunci cei ce vor fi în Iudeea sã fugã la munþi. ªi cel de pe acoperiº sã nu se coboare în casã, nici sã intre ca sã ia ceva din casa sa. ªi cel ce va fi în þarinã sã nu se întoarcã înapoi ca sã-ºi ia haina. Dar, vai celor ce vor avea în pîntece ºi celor ce vor alãpta în zilele acelea. Ci rugaþi-vã sã nu vã fie fuga voastrã iarna"(Marcu 13). De atîtea ori am crezut cã a sosit vremea acestei prorociri, dar niciodatã ca acum. (...) Voi mai fi liber începînd de mîine? Ce se-alege de ai mei, de fecior, de Þarã? Dar de cîntecul meu rãmas neisprãvit? Acum nu mã mai intereseazã acest cîntec. Mã obsedeazã însã familia ºi Þara" (v. rev "Manuscriptum" nr. 3-4 / 1998, p. 269).

            Nu ºtim ce i-a scris Lucian Blaga în scrisoarea sa de rãspuns. Dar referitor la aceeaºi perioadã, ne apar edificatoare urmãtoarele rîndurile din Luntrea lui Caron: "o gravã rãsturnare de valori, o deplasare a criteriilor spirituale era pe cale de a se produce, ca o lunecare de straturi geologice" (v. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1990, p.87). 

            14. "În iulie 1946 erau interzise circa 2 000 de titluri de cãrþi ºi reviste, în primãvara lui 1948 peste 8 000, trecute toate într-un volum de 522 pagini intitulat Publicaþii interzise". (v. Vlad Georgescu, Istoria Românilor, Ed. Humanitas, 1992, p.263)

            15. La un examen cu Dimitrie Gusti, G.G. Antonescu ºi Nae Ionescu,  - povesteºte Mircea Vulcãnescu -, toþi care învãþaserã papagaliceºte rãspundeau numai la întrebãrile puse de  profesorul de pedagogie. Dimitrie Gusti, preºedintele comisiei de examinare, i-a  spus, mirat, lui Nae Ionescu "Ce-o fi cu asta, domnule coleg?".

            Nae Ionescu atunci le-a propus celorlalþi din comisie sã-l lase pe el sã întrebe probleme de pedagogie. Rezultatul a fost elocvent. N-a mai rãspuns nici un candidat. Doar Stelian Mateescu (care, în 1933, va publica <<Directiva absolutului>>) , nu numai cã a rãspuns la întrebãrile puse, dar s-a ºi luat la harþã cu comisia. Pentru a fi trecut la examen, dupã ce-l necãjise pe Dimitrie Gusti, Nae Ionescu a trebuit sã-i ia apãrarea, asigurîndu-l pe Gusti cã Stelian Mateescu "ºtie multã carte", deºi este cam "apucat".

            Nae Ionescu i-ar fi spus dupã examen fostului sãu student Stelian Mateescu. "Idei vii tu sã cauþi la examen? Pecetie, mãi pecetie. Asta cauþi aici" (v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu. Aºa cum l-am cunoscut, p 39).

            În consemnãrile lui Vasile Bãncilã, publicate în rev. Manuscriptum (nr. 3-4/ 1998) de cãtre Dora Mezdrea, gãsim inedita informaþie cã "la doctorat Nae Ionescu s-a certat cu un profesor, Oswald Külpe". Despre multdiscutatul doctorat al lui Nae Ionescu, publicat abia post-mortem de cãtre foºtii studenþi ai lui Nae Ionescu, Vasile Bãncilã mai notase prin foile sale cã Nae Ionescu "ºi-a dat doctoratul în 3 semestre, ceea ce nu s-a mai întîmplat de la Nietzsche" (Ibid.).

<< La Cuprins