CEVA DESPRE VIAÞA ªI OPERA LUI CONSTANTIN NOICA

Isabela Vasiliu-Scraba

CEVA DESPRE VIAÞA ªI OPERA

LUI CONSTANTIN NOICA*

Una dintre figurile cele frumoase ale epocii comuniste, a fost, chiar în vremea unui bine supravegheat dogmatism, un filosof. Lucrul este de mirare, numai cã vorba cronicarului, dupã care "omul este sub vremi", nu s-a prea potrivit cu personalitatea lui Constantin Noica (1909-1987).

Nu s-a prea potrivit ea nici cu alte mari personalitãþi ale culturii române. Cu Lucian Blaga (1895-1961), de exemplu, care dezvãluia pe ascuns, în LUNTREA LUI CARON, unele imagini absolut cutremurãtoare prin adevãrul lor asupra unui întreg sfîrºit de veac. Sau cu pleiada foºtilor sãi studenþi de la Universitatea Cluj-Sibiu: cu Radu Stanca (1920-1962), cãruia numai post-mortem i s-au publicat poezia, teatrul ºi eseistica, sau cu I.D. Sîrbu (1919-1989), care abia dupã Revoluþia din dec. 1989 a ajuns la succesul pe care l-ar fi meritat pe deplin încã din timpul vieþii, pe cînd incomoda foarte tare autoritãþile comuniste prin deplina sa libertate de gîndire ce nu-i putuse fi anihilatã nici printr-o îndeaproape supraveghere de-a lungul întregii vieþi, nici prin grei ºi mulþi ani de puºcãrie, nici prin exilarea sa în provincie.

Nu-i vorbã cã puºcãrie fãcuse ºi Constantin Noica. Asta dupã anii de Cîmpulung Muscel, unde-ºi avusese domiciliul obligatoriu, ºi de unde, din cînd în cînd, cu mare ferealã, mai lua drumul Bucureºtilor sã nu piardã complet contactul cu figurile ilustre ale epocii interbelice, care-ºi duceau traiul de pe azi pe mîine într-un impus anonimat, pînã au fost bãgaþi la rãcoare, bãtrîni ºi bolnavi cum se gãseau, atunci cînd ºi-a adus aminte de ei un Chiºinevschi, sau cine mai ºtie cine.

Într-una din scurtele sale descinderi prin Bucureºti, Noica o audiase pe Alice Voinescu (1885-1961), doctor în filosofie la Sorbona, vorbind despre Goethe, desigur înainte de a fi ºi ea arestatã. Selecþionatã de Titu Maiorescu, acel providenþial om al culturii române cu un infailibil simþ al valorii, ºi mai ales cu dorinþa de a-i sprijinii pe cei dãruiþi de la Dumnezeu, Alice Voinescu, într-un cerc restrîns de prieteni mai þinea din cînd în cînd conferinþe.

Fusese parcã ºtearsã de pe faþa pãmîntului vremea cînd Alice Voinescu þinea elevatele ei conferinþe la Radio, la Academia de Teatru (unde fusese profesoarã) sau prin sãlile de conferinþe ale Bucureºtilor, umplute pînã la refuz prin anii înfloritoarei culturi române, distruse sistematic de ocupantul sovietic.

La Cîmpulung tot despre Goethe scria ºi Noica. Nu despre Marx, nici despre Lenin. ªi cum chemarea sa cãtre profesorat nu-i dispãruse dupã eºecul încercãrii de a ocupa o catedrã la Universitatea din Bucureºti, gãsise un mod de a fi profesor, chiar pe cînd avea domiciliul obligatoriu. Discipol îi era pe atunci Alexandru Paleologu, care urma sã intre ºi el la zdup împreunã cu Noica, dupã retragerea trupelor sovietice, cînd a fost datã ultima loviturã intelectualitãþii române. Un discipol, în orice caz, mai puþin docil, dar mai cult, mai talentat, ºi cu o personalitate mult mai puternicã, decît cei care, ºcoliþi la ºcoli fãrã profesori (învãþãmîntul românesc fiind primul distrus, încã din 1948), îl vor frecventa pe Constantin Noica dupã ieºirea sa din puºcãrie.

Despre Goethe vorbise cîndva Alice Voinescu, de Goethe s-a "despãrþit" ºi Noica dupã publicarea manuscrisului sãu despre Goethe, în formã bine periatã ºi la distanþã de decenii de la scrierea lui. Tot în jurul lui Goethe se va produce ºi "despãrþirea" lui Alexandru Paleologu de Noica, într-un lung eseu (1), de un nivel ideatic depãºind de departe tot ce fusese scris despre Constantin Noica de cãtre marxiºtii în permanentã vogã, ori de criticii literari ai perioadei comuniste, cu toþii mai la curent cu ideologia rãs-repetatã prin ºedinþe, decît cu filosofia, care ar fi necesitat studiu la domiciliu sau prin biblioteci, o adevãratã pierdere de timp, cãci n-ar fi contribuit cu nimic la reuºita lor în plan social.

Dar la Cîmpulung Muscel mai scria Noica ºi despre Hegel.

Mulþi au considerat cã ideea întrupãrii universalului în particular, în speþã conceptul-concret, îºi are la Hegel obîrºia în dogma religiei creºtine, dupã care Dumnezeu-Tatãl s-a întrupat în existenþa pãmînteascã ºi divinã, totodatã, a Fiului. Chiar Hegel confirma aceastã pãrere cînd afirma cã religia creºtinã ºi filosofia au, în esenþã, acelaºi conþinut ideatic.

Constantin. Noica, în eseul intitulat "Cît de clar poate fi înfãþiºat Hegel", observa cã FENOMENOLOGIA SPIRITULUI este un discurs asupra spiritului încorporat în om. Numai cã, pentru Noica, "spiritul", ce ocupã locul "universalului", ar fi, pe o linie kantianã de interpretare proprie, "universalul dat de gîndire", "sensul" cu care omul îºi pune amprenta asupra lumii din jurul sãu.

Ideea cuplãrii universalului dat de gîndire cu particularul experienþei o gãsim în kantienele "judecãþi sintetice a priori" care, în teza de doctorat a lui C-tin. Noica, apar sub formularea lui "cum e cu putintã ceva nou".

Cînd propusese acest nou tip de judecãþi, Immanuel Kant încercase a împãca judecãþile a priori, - ce-ºi au originea în intelectul pur, dar care, tautologice fiind, nu duc gîndirea mai departe -, cu judecãþile sintetice, întemeiate pe experienþã, singurele judecãþi care lãrgesc cunoaºterea. De fapt, la Kant, lucrurile sunt mai complicate, pentru cã aceastã unire a universalului cu particularul este, la rîndul ei, distilatã prin ideea transcendentalului, a întemeierii posibilitãþii unei "experienþe în genere".

Optînd pentru interpretarea ontologizantã a criticismului kantian pe linia lui Heidegger, dar rãmînînd fidel ideii de sorginte hegelianã a procesualitãþii, în DOUÃZECIªIªAPTE DE TREPTE ALE REALULUI (1969), Noica va considera cã lumea transcendentalului (alcãtuitã din formele a priori ale sensibilitãtii ºi ale intelectului pur) trece "din formalul ei în real". Transcendentalul, consemneazã Constantin Noica, este "angajat într-o devenire spiritualã, într-o procesualitate purã, care nu numai cã face cu putinþã lumea, dar o ºi face, o desfãºoarã în act".

Dupã una dintre definiþiile filosofiei pe care le gãsim în Schiþã pentru istoria lui cum e cu putinþã ceva nou(1940), filosofia ar fi o formã de manifestare a spiritului, ar fi invenþie în act, dar într-un sens mai aparte, ce nu se depãrteazã de îndemnul lui Noica din anii ºaptezeci-optzeci, ca fiecare sã devinã "ceea ce este". În asemenea formulãri, ca ºi în multe altele din scrierile sale, se poate recunoaºte pecetea gîndirii fostului sãu profesor de la Universitatea din Bucureºti, Nae Ionescu, filosof de mare anvergurã ºi totodatã prestigioasã personalitate a culturii române interbelice.

Fiind invenþie în act, dupã Constantin Noica, filosofia ar cãuta fiinþa care nu este nici determinare oarbã, nici ceva determinat, ci devenire cu istorie, posibilitate nesfîrºitã.

Într-o opinie aflatã oarecum pe urmele celor gîndite de Mircea Vulcãnescu despre gradele de existenþã din viziunea ontologicã a românilor-, fiinþa ar fi tocmai viitorul ei, "ontologia adevãratã" fiind a lumilor posibile, nu doar a lumii reale (v. Isabela Vasiliu-Scraba, INDIRECT DESPRE MIRCEA VULCÃNESCU, în vol. DESPRE EXISTENÞÃ, FIINÞÃ ªI ESENÞÃ, Ed. Mirisa, 1996, p. 86-112).

În scrierile sale despre logicã, C-tin. Noica nu se întreabã, pe zeci de pagini, dacã logica este a lucrurilor sau a gîndului, pentru a înlocui la sfîrºit "logica" prin "logosul heraclitean", dupã cum îi reproºeazã el lui Heidegger, pe care-l audiase cîndva. Filosoful român opteazã pur si simplu pentru o filosofie a fiinþei care sã fie ºi una a spiritului, gîndindu-se cã astfel împacã transcendentul cu transcendentalul, fiindcã, în opinia sa, doar în felul acesta ontologia s-ar putea suprapune peste "logicã" (v. Isabela Vasiliu-Scraba, LOGICÃ ªI ONTOLOGIE, în vol. FILOSOFIA LUI NOICA, ÎNTRE FANTASMÃ ªI LUCIDITATE, Ed. Ecodava, 1992, p.102-124).

Din perspectiva filosofiei spiritului, omul posedã conºtiinþa consubstanþialitãþii sale cu întregul lumii, iar din perspectivã ontologicã fiinþa este conaturalã cu realul, observã Noica. În lume spritul (sinele) ar "înfiinþa" în sînul realului aflat într-o perpetuã devenire.

În anii cînd concepe DEVENIREA ÎNTRU FIINÞÃ, însãºi filosofia va îmbrãca, pentru Noica, o formã nouã, fiind acum o reflexiune în jurul problemei fiinþei ºi a devenirii (v. C. Noica, Trei introduceri la DEVENIREA ÎNTRU FIINTÃ, p. 78). Prin devenire, scrie filosoful, realul pe de-o parte se multiplicã ºi atunci "devenirea este întru devenire", dar poate suferi ºi o prefacere lãuntricã, ilustrînd "devenirea întru fiintã".

Pentru a întelege omul, scrie el în DOUÃZECISIªAPTE DE TREPTE ALE REALULUI (Ed. ªtiinþificã, 1969), trebuie sã fie invocatã natura, dar, în acelasi timp, ea trebuie "dizolvatã". Aceasta pentru cã în filosofia anticã, dupã opinia lui C-tin. Noica, exista "primatul fiinþei asupra conºtiinþei", în timp ce, de la Kant încoace, vechiul raport ar fi fost complet rãsturnat.

"Sinele" omului, care depãseste eu-l, ar fi susceptibil de extindere. El ar fi în expansiune asupra "Sinei" care este în concentrare. "Sinea", varianta femininã a termenului, vrea sã ilustreze, în TRATATUL DE ONTOLOGIE, "natura" omului sau a lumii. "Sinele" ar fi, dupã Noica, "orizontul miºcãtor în care omul se adevereºte".

Transpunerea realului, din devenirea cea oarbã (întru devenire) în devenirea întru fiinþã, s-ar realiza prin om ºi creaþiile lui culturale. În chip obiºnuit, omul nu este de la sine înzestrat cu înþelesul fiinþei. Investirea de a deosebi "fiinþa" (rînduiala) în sînul realitãþii s-ar dobîndi prin culturã.

Or, tocmai acesta a fost rolul asumat de filosoful C-tin. Noica faþã de contemporanii sãi. A încercat sã pãstreze vie adevãrata culturã, pentru cã într-o astfel de culturã s-a format în tinereþea sa, în preajma unor mari personalitãþi, precum filosoful Nae Ionescu ºi filosoful Mircea Vulcãnescu. Una din directivele N.K.V.D-ului (din 1946) privitoare la distrugerea culturalã a þãrilor ocupate de Rusia sovieticã prevedea nu numai ruinarea învãþãmîntului în totalitatea sa, ci acorda o atenþie specialã interzicerii, pe cît posibil, a învãþãrii limbilor clasice. Constantin Noica, din acest punct de vedere, a fost de-a dreptul incomod, chiar în epoca în care se bucura de mare trecere la oficialitãþile comuniste, fiindcã îi punea sã înveþe limbile clasice pe toþi cei care-l frecventau.

Pe vremea cînd era complet interzisã publicarea lui Platon, tradus integral de eminentul profesor universitar clujan ªtefan Bezdechi (care, pînã în 1945 apucase a publica 19 dialoguri), Noica, dupã ce a luptat cu greu sã vadã republicate (în 1968) cîteva dialoguri traduse în perioada interbelicã de Cezar Papacostea, a schimbat tactica, propunînd o retraducere a dialogurilor platonice. Pentru toþi cei care au participat la entuziasmele sale legate de traducerile din Platon a fost o scurtã, dar intensã, epocã de studii la care altfel poate nu s-ar fi înhãmat niciodatã. În acest sens, semnificativ ne pare faptul cã nici unuia dintre cei 15 traducãtori cooptaþi de Constantin Noica nu i-a trecut prin gînd sã intreprindã ulterior vreun studiu mai aprofundat al filosofiei platonice, pentru a depãºi incipientul stadiu al compilãrii unor comentatori ai lui Platon, în cadrul strict al ideologiei momentului.

Datã fiind însãºi diversitatea de traducãtori este de la sine înþeles cã nu toate traducerile din Platon, fãcute în comunism la sugestia lui Constantin Noica, sunt de egalã valoare. Unele sunt aproape inutilizabile, cum este cazul traducerii dialogului Republica fãcutã de Andrei Cornea. Rãmîne de republicat acest dialog, intitulat mai potrivit Statul, tradus integral de Vasile Bichigean (nu "parþial", cum scria Andrei Cornea, fãcîndu-se a nu-ºi reaminti decît de unul dintre cele douã volume aflate la Bibiloteca Facultãþii de Filosofie din Bucureºti, ºi nici de acela în întregime). Din pãcate însã, de la Revoluþie încoace n-au apucat sã fie republicate decît puþine traduceri din Platon apãrute înainte de comunism, preferîndu-se, în virturtea inerþiei, sau din pricina îngustimii de orizont cultural a directorilor de edituri, modestele(2) realizãri ale epocii comuniste.

Dar, fãrã doar ºi poate, amprenta epocii nu se aflã numai pe insipidele comentarii ºi note fãcute în marginea dialogurilor platonice de oameni care nu aveau pregãtirea filosoficã necesarã pentru a-l înþelege pe Platon. Ea se mai întrezãreºte, pe ici, pe colo, ºi în comentariile scrise cu o panã de maestru de însuºi Constantin Noica, ºi uneori, chiar în alte scrieri de-ale sale.

Despre Platon, care era, mai presus de toate, un contemplativ, iatã cam ce scria Noica: Fiinþa, Starea, Miscarea, Identitatea ºi Alteritatea, categoriile enumerate de Platon în Sofistul, "nu puteau duce mai departe decît aici", adicã în lumea sensibilã. Cînd în fapt, ele trimit cãtre gîndul platonic despre participare la divina lume a Ideilor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofie acroamaticã la Platon, Ed. Star-Tipp, 1997 ; Atena lui Kefalos, Ed. Star-Tipp, 1997 ; Configuraþii noetice la Platon..., Ed. Star-Tipp, 1998, precum ºi Mistica platonicã, Ed. Star-Tipp, 1999). E drept cã aceste rînduri urmau sã-i fie publicate la cinci ani de la ieºirea din închisoare, în Douãzeciºiºapte de trepte ale realului(p.69).

Perfect stãpîn pe mijloacele de expresie ale limbii române, adevãratele performanþe ale lui Constantin Noica erau însã formulãrile ambigue, care înºelau vigilenþa propagandiºtilor rãsplãtiþi cu înalte funcþii în ierarhia P.C.R, gen Ion Ianoºi, de tînãr "cãlit la focul slovei sovietice", pentru a putea deveni ºef al cenzurii în momentul de maximã incisivitate a acesteia.

Despre nemurirea sufletului ºi esenþa sa divinã, Constantin Noica nu putea scrie, nici mãcar în legãturã cu Platon. Dorinþa sufletului cãtre cele divine, "erosul divin" îl va interpreta, în volumul cuprinzînd dialoguri traduse de Cezar Papacostea, drept "aspiraþie cãtre un prieten ideal". În vremuri de stupid materialism, bine pãzit ºi silit spre ambiguitãþi, Noica ajunge sã scrie cã însãºi filosofia, - care, pentru Platon, însemna elevatã preocupare cu cele netrecãtoare -, ar fi "conºtiinþa mai bunã pe care o reprezintã pentru noi un altul, dacã el ne iubeºte în esenþa ºi nu în aparenþa omenescului nostru" (v.Platon, Dialoguri, E.L.U., 1968, p. 242). Cu aºa un început, nu-i de mirare cã i s-a permis sã continue, chiar sã-i mai ºi antreneze pe alþii în entuziasmul sãu pentru "idealistul" Platon, care putea fi atît de lesne anihilat...

Note

1. v. Alexandru Paleologu, AMICUS PLATO...sau "Despãrþirea de Noica", în vol. IPOTEZE DE LUCRU, Ed. Cartea Româneascã, 1980, republicat dupã 1990.

2. Despre "modestia" re-traducerii dialogului PARMENIDE (implicînd chiar ºi pasaje lipsã din opera platonicã), precum ºi despre unele erori mai grave de traducere, fãcute de Sorin Vieru, am tratat în partea a doua a cãrþii noastre, O PSEUDO-DESCOPERIRE A UNUI PSEUDO-PLAGIAT. LUCRURILE ªI IDEILE PLATONICE, Ed. Fundaþiei Culturale Ionel Perlea, 1995.

<< La Cuprins