O AVENTURÃ DINCOLO DE CARE TOTUL E CU PUTINÞÃ

Isabela Vasiliu-Scraba

O aVenturÃ dincolo de care totul e cu putinþã,

afarã de repetiþie

(Nae Ionescu ºi Constantin Noica)

"În istoria vieþii spirituale a neamului nostru, Nae Ionescu va figura ca una din realizãrile lui cele mai împlinite."

Virgil Ierunca

"Nici unul dintre dascãlii universitãþii româneºti -consemna Ierunca -, n-a avut discipoli atît de vrednici (...) Care dintre universitarii noºtri se poate mîndri cu o pleiadã de urmaºi ca aceea care strînge laolaltã pe Mircea Vulcãnescu cu Constantin Noica, pe Mircea Eliade cu George Racoveanu ºi Emil Cioran ?" (1).

La data cînd Virgil Ierunca scria aceste rînduri (în 1965), Constantin Noica (1909-1987), Petre Þuþea (1901-1991), Nicolae Steinhardt (1912-1989) ºi mulþi, mulþi alþii erau aproape niºte umbre abia ieºite din închisori. Mircea Vulcãnescu (n.1904) trecuse în lumea celor drepþi încã din 1952, în închisoarea din Aiud, Mircea Eliade, Emil Cioran ºi George Racoveanu scãpaserã de temniþã luînd drumul exilului, ca ºi Virgil Ierunca.

Nicolae Steinhardt, refuzînd sã aparã ca martor al acuzãrii în procesul lui Constantin Noica, fusese ºi el trecut în boxa acuzatiþor, în 1959, la cîteva luni dupã arestarea lui Noica.

N. Steihardt urmase Dreptul, dar ºi Facultatea de Litere ºi Filosofie. De la el, ºi doar post-mortem, pentru cã N. Steinhardt nu a mai apucat zilele Revoluþiei anti-comuniste din dec. 1989, s-a putut afla ce simþea un oarecare auditor "nedinainte sedus, nedinainte prevenit" venit sã asiste la unul din cursurile lui Nae Ionescu: " Simþea ceva foarte ciudat ºi foarte exaltant: cã nimic nu este mai însemnat în lumea aceasta ºi în viaþa oamenilor, chiar ºi a celor mai de rînd ºi mai nesofisticaþi, decît nãravul culturii. Nu era un orator de talia lui Iorga, Goga, Titulescu, Duca, Istrate Micescu (i-am ascultat delectat pe toþi). Dar pe toþi îi întrecea. Pe toþi îi lãsa cu multe lungimi în urmã prin darul acesta incomparabil de a transmite, de a dovedi absoluta convingere cã nimic nu este mai de actualitate, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinþe pragmatice decît cultura ºi chipul ei paroxistic, filosofia. Nimeni ca el nu trãia cu atîta intensitate ºi foc problemele, dilemele, implicaþiile, capcanele, chemãrile culturii (...). Cultura pentru Nae Ionescu era o treabã pe viaþã ºi pe moarte, urgentã, capitalã, decisivã ºi practicã, de toate zilele! (...) Nici urmã de rigoare pedagogicã, de politeþe doctoralã, de imperturbabilitate magistericã. Ci numai flacãrã ºi patimã (...). Mai bine decît oricine, Nae Ionescu a priceput, înainte ca existenþialismul sã fi devenit o modã ºi o doctrinã cvasioficialã, cã suntem cu toþii osîndiþi la libertate...Pentru labirintul reflexiv nu existã un fir al Ariadnei.Trebuie sã rãzbaþi de unul singur, singur cu tine ºi cu fiinþa ta, tot atît de necunoscutã þie ca ºi celor din jurul tãu (...). Nae Ionescu n-a predat Logica sau Metafizica, a predat cutura ca antirefugiu, antichietudine, antiizolare, ca stare de tensiune. Nu te lua de mînã, nu te silea, nu-þi rezolva problema (...). Te lãsa liber, nu te povãþuia decît pentru a te constrînge sã înþelegi cã nu-i de ºagã ºi de amînare, cã Facultatea de filosofie e unul din locurile cele mai fierbinþi ºi mai primejdioase din lume, unde fãptura ta dãruitã cu minte ºi cu putere de judecatã (Urteilskraft) nu vine sã ia notiþe ºi sã buchiseascã un numãr oarecare de volume groase, ci sã-ºi limpezeascã gîndirea ºi sã se trezeascã din somnolenþã. El, deci, nu preda un sistem, ci o libertate" (N. Steinhardt într-un interviu realizat de Ioan Pintea în 1988, publicat în rev. "Criterion" (serie nouã), nr . 4, 1990, fragment republicat de Gabriel Stãnescu în vol. Nae Ionescu în conºtiinþa contemporanilor sãi, Bucureºti, 1998, p. 356).

Din apostolatul sãu cultural - prin care Constantin Noica, dupã ieºirea din închisoare, ºi-a pus la modul cel mai benefic amprenta asupra epocii comuniste -, dacã luãm aminte la cele spuse de cei care i-au fost în preajmã, se resimte aceeaºi impresie. Ca ºi Nae Ionescu, Noica încerca sã-i facã pe cei din jurul sãu pãrtaºi la adevãrata culturã. Pentru cã ºi Noica, la rîndul sãu, considera cultura -ºi în special filosofia- drept un lucru de maximã actualitate ºi stringenþã. Dar, fãrã nici o îndoialã, una este sã consideri actualã filosofia într-o perioadã de totalã libertate de expresie, ºi alta devine actualitatea ºi stringenþa adevãratei filosofii într-o perioadã în care se încearcã impunerea unui anumit mod de gîndire. Asta pentru a nu mai vorbi de însãºi condiþionarea publicãrii oricãror scrieri prin factori extra-culturali, atît de caracteristicã epocii comuniste.

A doua zi dupã moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), Constantin Noica îi trimetea o scrisoare prietenului sãu, Emil Cioran, aflat în Franþa. Iatã un fragment din cele scrise atunci de Constantin Noica: "mã duc mîine la înmormîntarea lui, cu sentimentul cã ne apasã un blestem ºi cã nici o întîmplare nu-mi putea sãrãci mai mult fiinþa de român ca aceasta (...). Pentru întîia oarã încerc sentimentul tãu al exilului ºi al orfelinatului ºi al nefiinþei româneºti (...). ªi-acum, abia acum, simt cã aveai dreptate sã vorbeºti de posibilitatea de a supravieþui numai prin amintiri (...) astãzi simt cã e ceva care sfîrºeºte, o aventurã dincolo de care totul e cu putinþã, afarã de repetiþie. Te îmbrãþiºez întru Nae, te îmbrãþiºez pentru cã ºi tu suferi ºi nici tu nu ºtii."

Se remarcã în scrisoarea lui Noica o primã, ºi, am putea spune chiar insolitã, folosire a acelui "întru" pe care ulterior filosoful de la Pãltiniº îl va considera a fi "operatorul sãu ontologic". Aºezat la loc de cinste, operatorul "întru" va fi înglobat ca piesã cheie în titlul tratatului de ontologie, Devenirea întru fiinþã, publicat de Constantin Noica în 1981.

Vom observa însã cum "operatorul ontologic " al lui Noica, apãrut în scrisoarea din 16 martie 1940 alãturi de numele lui Nae Ionescu, cu forma prescurtatã a lui "în", dar avînd o accepþiune similarã celei indicate de noicianul "întru", figura, iarãºi alãturi de numele lui Nae Ionescu, în cuprinsul unui articol din 1937 scris de Emil Cioran.

Din scrisoarea lui Constantin Noica se mai poate nota "sãrãcirea fiinþei sale de român" resimþitã de discipol la moartea lui Nae Ionescu, de ca ºi cum aceastã laturã a fiinþei sale ar fi trãit cu adevãrat "întru" Nae Ionescu (2).

Foarte probabil, asemenea tuturor celorlalþi tineri absolvenþi ai Facultãþii de litere ºi Filosofie care-l iubeau ºi îl admirau pe profesorul Nae Ionescu, Noica ar fi subscris ºi el, din toatã inima sa, la rîndurile cu care Emil Cioran îºi începea, în 1937, articolul sãu despre Nae Ionescu: "Am început sã descifrez tulburarea ce o inspirã prezenþa profesorului Nae Ionescu cînd mi-am dat seama cã existã în anumiþi oameni iradieri personale cãrora ai vrea sã le cazi victimã, sã nu mai fii tu, sã mori în viaþa altuia. Infinitul de vrajã personalã te face sã abandonezi orgoliul individuaþiei ºi sã încerci sã devii totul în altul. (...) De cîte ori, în vibrante accente de afecþiune, Nae Ionescu mi-a pãrut singurul om pentru care se poate renunþa! Tentaþia, adicã, de a-i trãi viaþa lui. ªi aº fi nesincer, dacã nu aº spune cã sunt atîþia tineri care trãiesc în el. (...)Alãturi de tendinþa aceasta de a te pierde în el (...), n-am cunoscut alt om care sã te oblige a fi mai mult tu însuþi" (v. Emil Cioran, Nae Ionescu ºi drama luciditãþii, în rev. "Vremea" din 6 iunie 1937).

Amintindu-ºi cum Nae Ionescu îl alunga pe Noica de la seminariile sale, Emil Cioran credea cã la mijloc ar fi fost o antipatie personalã (3). Mircea Vulcãnescu, înþelegîndu-l mai bine pe Nae Ionescu, vorbeºte în cartea sa despre Nae Ionescu de o "pedagogie negativã". Prin mijlocirea ei profesorul cãuta sã-ºi punã la încercare studenþii. Cei dornici sã se apropie de el, erau adesea respinºi. Profesorul de filosofie îi alunga de la seminar pe toþi cei care nu arãtaserã destulã pasiune pentru filosofie.

Mircea Vulcãnescu evidenþiazã latura pozitivã a acestei atitudini, doveditã în timp a fi fost folositoare, "cãci la Nae Ionescu -scrie Mirecea Vulcãnescu-, s-au format mulþi tineri care filosofeazã azi la noi: Bãncilã, Floru, Noica, Sterian, Cioran, Herseni, Amzãr, Mihail Sebastian, Costin Deleanu, Racoveanu, Mircea Nicolescu" (v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu aºa cum l-am cunoscut, ediþie îngrijitã de Alexandru Badea, Ed. Humanitas, 1992, p. 29).

În 1943, dupã recitirea cu mare atenþie a operei filosofice a lui Nae Ionescu, pe care tocmai o îngrijea pentru tipar (împreunã cu Mircea Vulcãnescu ºi Constantin Floru), Constantin Noica va semnala într-un articol publicat în "Convorbiri literare" bogãþia de idei risipite cu generozitate de Nae Ionescu într-unul din cursurile sale de istoria logicii.

Titlul pe care-l pune articolului sãu, "Nae Ionescu ºi spiritul de ºcoalã" ar vrea sã sugereze, nu atît necesitatea "redescoperirii lui Nae Ionescu", sau a faptului cã "Nae Ionescu ºtia sã gîndeascã" ºi cã "se poate învãþa carte de la un asemenea om", ci mai mult cã Nae Ionescu are discipoli reuniþi "într-o Asociaþie filosoficã, urmînd sã poarte numele lui Nae Ionescu".

Altfel spus, prin titlul ales, Constantin Noica avansa pãrerea cã Nae Ionescu "a rodit" prin discipolii adunaþi în aceastã Asociaþie. Cã fostul profesor de logicã ºi de metafizicã al faimoasei - pe atunci- Universitãþi bucureºtene -, a creat o ºcoalã de gîndire filosoficã româneascã. Fiindcã a ºtiut cum sã-i îndemne pe tineri sã aibe curajul "sã fie" ei înºiºi, sã gîndeascã prin ei, ºi nu prin alþii.

Constantin Noica menþioneazã în introducerea articolului sãu din 1943 cum profesorul Nae Ionescu i-a învãþat sã meargã la surse, dîndu-le "gustul de a se trudi" cu texte filosofice netraduse, chiar cînd era vorba de textele în limba greacã ale filosofilor din antichitate.

În plin comunism, Noica va urma calea arãtatã discipolilor sãi de cãtre Nae Ionescu. Destul de stãruitor, el îi va îndemna pe cei care-l vizitau sã-i urmeze exemplul ºi sã citeascã filosofie direct de la surse, fãrã intermedieri. La fel, filosoful Petre Þuþea, un alt discipol (dar mai ales prieten) de-al lui Nae Ionescu, îi trimitea la textele autorilor pe cei care voiau sã afle ce a gîndit un filosof sau altul. Uneori chiar prin citãri masive, în nemþeºte, din scrierile cîte unui filosof neamþ.

Doar cã pe Þuþea, în comunism, nu-l vizitau cei care ºi-ar fi riscat astfel cariera. Altul era anturajul de tineri care-l frecventau pe Þuþea, uneori cu mare curaj, în pofida atenþionãrile venite din partea Securitãþii. Pentru cã, spre deosebire de Constantin Noica, filosoful Petre Þuþea era cu mult mai "primejdios". Nu numai prin uimitoarea strãlucire a minþii sale, ci ºi prin deplina sa libertate de gîndire care nu-i putuse fi în nici un chip temperatã.

Interesant este cã unii vizitatori mai perseverenþi ai lui Noica au reþinut îndemnul maestrului lor de a merge la surse, într-o formã proprie epocii comuniste, cînd cenzura era de multe ori mascatã prin "antologii". Într-un mod de-a dreptul bizar, dupã revoluþia anticomunistã din dec. 1989, ei au exersat asemenea mod de "a merge la surse" tocmai pe cele gîndite de filosoful Petre Þuþea.

Dupã moartea lui Petre Þuþea (3 dec. 1991), sub pretextul alcãtuirii unei antologii, dl. Gabriel Liiceanu ºi-a asumat cu atîta convingere rolul de mijlocitor între filosoful Petre Þuþea ºi cititorii sãi, încît ºi-a decretat notiþele copiate dupã cele gîndite de Þuþea drept "unicã posteritate a lui Þuþea" (v. Gabriel Liiceanu, O posteritate în 50 de pagini, prefaþã la volumul 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Þuþea, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1993, p. 5-14).

Întrebat odatã la ce lucreazã, Petre Þuþea, cu obiºnuita sa prezenþã de spirit, a rãspuns: "lucrez la legenda mea". Obosindu-se sã copieze ºi apoi sã publice 50 de pagini de notiþe rãzleþe, poate cã dl. Gabriel Liiceanu n-a ajuns sã creadã cã prin ele va risipi "legenda lui Petre Þuþea". Deºi naivitatea cu "posteritatea" antologiei sale (ordonatã alfabetic în formã de dicþionar) ar da oricui de gîndit.... Ca de altfel ºi ridicula ei înãlþare la rangul de "operã" nãscutã "în absenþa operei ºi dincolo de orice operã existentã"(Ibid.)

Afirmaþia lui Constantin Noica dupã care "se poate învãþa carte de la Nae Ionescu" pare sã reprezinte ideea centralã a articolului scris în 1943. Întrucît Noica o reia ºi o completeazã cu afirmaþia dupã care Istoria logicii, aºa cum era ea prezentatã de Nae Ionescu în anul universitar 1929-1930, ar conþine "vreo 15 sau 20 de subiecte de doctorat valabile, prin ele însele, ºi dincolo de Universitãþile României". El se va limita însã la o succintã enumãrare a jumãtate din numãrul maxim avansat, putînd desigur trece oricît de multe, din chiar subtitlurile puse de Dumitru Cristian Amzãr fiecãrei prelegeri. Fiindcã prelegerile lui Nae Ionescu sunt dense de gîndire filosoficã, la cel mai înalt nivel al ei.

Primul subiect, "originile rãsãritene ale scolasticii", este, ca sã spunem aºa, argumentat de Noica din afirmaþia lui Nae Ionescu dupã care "scolastica este fãrã îndoialã un fenomen al Apusului, de origini însã categoric rãsãritene". Constantin Noica citeazã în mod fragmentar explicaþia datã de Nae Ionescu la cursul al XII-lea, comentînd doar cã aceastã problemã "ar fi vrednicã de strãduinþele unui întreg moment cultural din viaþa Sud-Estului".

Problema "originilor rãsãritene ale scolasticii" nu a trebuit sã fie prea mult cãutatã. Ea apãrea semnalatã prin subtitlul dat de Dumitru Cristian Amzãr primei pãrþi a celei de-a XII-a prelegeri, cursul de logicã din 1929-1930 fiind un curs la care Comitetul de editare a operelor lui Nae Ionescu hotãrîse a pãstra titlurile ºi subtitlurile puse de acest prim editor al cursului litografiat.

Dar ciudat este cã Noica trece sub tãcere partea din prelegere în care profesorul Nae Ionescu lãmurea studenþilor care ar fi "dedesubturile" problemei, de ce nu este lipsit de interes dacã originea scolasticii se aflã în Rãsãrit sau în Apus.

Mai precis, Constantin Noica omite tocmai partea esenþialã a disputei pe aceastã temã, sãrind peste demersul lui Nae Ionescu fãcut în vederea înlãturãrii unei prejudecãþi, cãreia lesne îi putea cãdea victimã oricine. Profesorul încerca aºadar sã înlãture prejudecata "unei precumpãniri a activitãþii spirituale apusene în dezvoltarea filosoficã a Europei".

Chiar în citatele pe care le dã, Noica parcã ar urmãri sã sugereze cum Nae Ionescu ºi-ar fi întemeiat afirmaþiile sale de aspect revoluþionar pe simple impresii. Aceasta se vede foarte clar din întregul pasaj pe care-l vom reda mai jos, ºi din care, cu majusculã, am semnalat fragmentele reþinute de Noica spre a fi citate:

"Scolastica este consideratã în genere ca o apariþie apuseanã -spunea Nae Ionescu. Este încã unul din lucrurile care sunt adevãrate numai fiindcã le afirmã toatã lumea. Pentru cã originea apuseanã a gîndirii scolastice nu este, de fapt, un lucru dovedit. Dacã ar fi sã ne urmãrim impresiile, aºa cum urmãresc teoreticienii scolasticii care afirmã originea apuseanã a acelei perioade de gîndire omeneascã, dacã ar fi sã vorbim tot dupã impresii, eu aª spune cã mai degrabã scolastica este, fãrã îndoialã, un moment al Apusului, de origini însã categoric rãsãritene.

Faptul cã afirm o origine rãsãriteanã scolasticii ºi cã alþii afirmã o origine apuseanã acestei perioade din istoria filosofiei nu este lipsit de semnificaþie (...).

Impresia mea este cã un punct de vedere formal, care sã precumpãneascã, este mai degrabã rãsãritean, prin esenTa structurii spirituale, decît apusean...".

Cum bine se observã, Constantin Noica a sãrit peste afirmaþia lui Nae Ionescu dupã care originea apuseanã a scolasticii este nedoveditã, fiind în Occident afirmatã, pur ºi simplu, pe bazã de "impresii". În fragmentele reþinute pentru a fi citate, Noica îl lasã în exclusivitate pe Nae Ionescu sã vorbeascã "dupã impresii".

În ce priveºte tratatul de logicã "care este baza edificiului scolastic", Nae Ionescu spusese în mod hotãrît cã "prin structura sa lãuntricã are mai multe puncte de asemãnare cu Rãsãritul decît cu Apusul". Asta dupã ce constatase cã Michael Psellos are asupra acestui tratat "tot atîta drept la paternitate (...) ca ºi Petrus Hispanus".

La Constantin Noica, fãrã nici o argumentaþie, aceste lucruri se relativizeazã(4) printr-o iscusitã întorsãturã de frazã: Nae Ionescu aminteºte "cã la baza scolasticei stã un tratat de logicã, despre care nu se ºtie bine dacã nu cumva e a lui Psellos" .

Pe lîngã consideraþiile sale originale, privitoare la structura lãuntricã a tratatului de logicã, Nae Ionescu îºi baza afirmaþiile sale despre egala îndreptãþire între Psellos(1018-1078) ºi Petrus Hispanus (1226-1277) asupra paternitãþii acestei logici de sorginte aristotelicã, - avînd chiar tendinþa de a-l considera drept autor pe filosoful bizantin Michael Psellos -, pe teza susþinutã ºi argumentatã de Prantl. Dupã Prantl, Parva Logicalia("Mici tratate de logicã") atribuitã lui Petrus Hispanus ar fi fost o traducere latinã a unui tratat scris de Psellos, intitulat "Rezumat al ºtiinþei logicii lui Aristotel".

Filosoful ºi logicianul Anton Dumitriu, în cartea sa despre Istoria Logicii (ed. I-a 1969) mai enumãrã dintre lucrãrile de logicã ale lui Michael Psellos urmãtoarele: "Comentariile la Isagogé a lui Porfir", "Comentariile la Categoriile lui Aristotel" ºi "Comentariile la Despre interpretare a lui Aristotel".

Într-o lungã notã scrisã în caractere mãrunte, Anton Dumitriu prezintã cu multã obiectivitate disputa asupra paternitãþii acestei scrieri medievale, astfel cã cititorul este lãsat sã-ºi tragã singur concluziile(v. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Ed. Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti, 1975, p. 329). Mai ales dacã poate aprecia rezonanþa unor nume care au susþinut teza paternitãþii lui Michael Psellos, teolog ºi filosof, supranumit "Sfãtuitorul Filosofilor".

Dar, cum monumentala sa Istorie a Logicii urma sã aparã ºi în traducere englezã, la o editurã din Anglia (5), mai peste tot în text Anton Dumitriu vorbeºte de tratatul care a stat la baza scolasticii, aºa cum se vorbeºte în Occident.

Dupã opinia noastrã, disputa are douã aspecte, unul mai amuzant decît celãlalt. Primul este cã aceastã ceartã asupra paternitãþii se duce în jurul unor notiþe manuscrise privitoare la logica lui Aristotel. Se încearcã aºadar sã se atribuie un pãrinte medieval pentru o sistematizare a logicii antice, sistematizare avîndu-l drept pãrinte indiscutabil pe Aristotel.

Al doilea aspect, ºi el la fel de amuzant, constã în faptul cã în Est, mai precis în Bizanþ, studierea logicii lui Aristotel s-a desfãºurat fãrã întrerupere, cunoscînd o mare înflorire odatã cu înfiinþarea, în secolul al XI-lea, a Academiei de la Constantinopol. "Aceastã academie, consemneazã Anton Dumitriu, stimuleazã Occidentul sã creeze academii dupã modelul ei, ca de exemplu cea din Paris (Luteþia)" (v. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, ediþia a II-a, 1975, p. 325).

În schimb, în vestul Europei, Aristotel va fi tîrziu redescoperit, prin filosofii arabi, abia dupã instituirea dominaþiei arabe în Spania. Aceastã disputã asupra paternitãþii unor noþiþe manuscrise în marginea logicii lui Aristotel, nici azi lãmuritã, ne pare a ilustra lipsa de simþ al umorului pe care îl au cei care vor, cu orice preþ, sã impunã "prejudecata unei precumpãniri a activitãþii spirituale apusene în dezvoltarea filosoficã a Europei".

Cel de-al doilea subiect de doctorat semnalat de Constantin Noica a se gãsi în prelegerile lui Nae Ionescu este "unde sfîrºeºte istoria filosofiei antice". Pentru acest subiect discipolul reþine (din cea de-a doua prelegere a cursului de logicã din 1929-1930) observaþia maestrului sãu privitoare la ciudatele împãrþiri din manualele de istoria filosofiei, în care 400 de ani dupã Cristos sunt lãsaþi în domeniul istoriei filosofiei vechi, ºi în acelaºi timp sunt preluaþi la capitolul filosofiei creºtine, cuprinsã în filosofia medievalã.

Pentru urmãtorul subiect al unei posibile teze de doctorat ("Cu Socrate ºi cu Platon tot materialul logicei e dat") Noica se opreºte la sfîrºitul prelegerii a VIII-a, unde Nae Ionescu trage concluzia întregii prelegeri: "Cu Platon, prin urmare, toate datele logicii sunt teoretic puse. Tot ceea ce urmeazã de aici înainte, de la Aristotel ºi pînã în ziua de astãzi, nu este decît prelucrarea acestui material. Aceºti doi gînditori, Socrate ºi Platon, au dat tot materialul de care dispune logica". Desigur nu are rost sã mai continuãm, pentru cã înºiruirea celorlalte subiecte promise cititorului de Noica este lapidarã, lipsitã de comentariile care ar marca ºi amprenta discipolului.

Interesant în articolul scris de Constantin Noica ne pare nu atît modul de a se opri -la purã întîmplare, ori stimulat de lectura recentã a vreunei cãrþi de filosofie -, asupra unui subiect sau altul tratat într-o manierã ineditã de Nae Ionescu la curs, ci nota justã pe care uneori stie sã o evidenþieze, exact în zona de aºteptare a cititorului.

De pildã, dupã semnalarea încurcãturii celor 400 de ani din istoria filosofiei, de ca ºi cum el singur ar fi descoperit-o, Noica citeazã titlul, de o perfectã banalitate, al unei cãrþi care fusese chiar tezã de doctorat (Marrou, Saint-Augustin et la fin de la culture antique, Paris, 1938) comparînd subiectul ei cu tema "atît de bogatã (ºi de actualã!) cum e cea a articulãrii dintre cele douã lumi".

Petre Þuþea, întrebat (dupã dec. 1989) cu care dintre discipolii lui Nae Ionescu s-a simþit solidar, el îi enumãrã pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Arºavir Acterian, Bucur Þincu, Mircea Vulcãnescu, omiþîndu-l pe Noica. La insistenþele tînãrului sãu interlocutor, care þinea neapãrat sã afle pãrerea filosofului Petre Þuþea despre Constantin Noica, acesta a spus cã Noica "prea s-a contorsionat"(6).

Desigur, în circumstanþele în care ºi-a trãit ultimii 38 de ani ai vieþii, dacã Noica nu s-ar fi "contorsionat", cultura românã ar fi fost vãduvitã de una dintre marile ei personalitãþi, într-o epocã în care orizontul ei aproape se înnegurase de mulþimea mediocritãþilor, cãlare pe vrafuri de cãrþi publicate în tiraje copleºitoare.

Dovadã a "contorsionãrilor" la care a fost silit Constantin Noica, stã azi scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Anton Dumitriu, dupã publicarea, în 1975, a celei de-a doua ediþii a Istoriei logicii. În aceastã scrisoare, Noica, fost discipol ºi sincer admirator al lui Nae Ionescu, cãruia îi dedicase ºi teza sa de doctorat (7), consemneazã urmãtoarele: "bãnuiesc cã nu mã crezi oportunist cînd spun (dar numai d-tale, aproape); eu îl judec (pe Nae Ionescu) mai sever decît d-ta, nu numai omeneºte, poate chiar cãrturãreºte, deºi omul avea ca nimeni daimon-ul filosofiei în el" (8). Adãugîndu-l în parantezã pe acel "aproape", apare limpede cum Noica ºtia bine cã, înainte de a fi cititã de Anton Dumitriu, scrisoarea sa va fi cititã de Securitate (9).

NOTE ªI COMENTARII MARGINALE

1. v. Virgil Ierunca, LECÞIA NETERMINATÃ A LUI NAE IONESCU, în "Cuvîntul din Exil", februarie-martie, 1965, republicat în NAE IONESCU ÎN CONªTIINÞA CONTEMPORANILOR SÃI. Crestomaþie de Gabriel Stãnescu, Criterion Publishing Co, Inc., Bucureºti, 1998, p. 171.

2. Fãrã a ne abate de la cele scrise de Constantin Noica despre Mircea Vulcãnescu "e infinit probabil cã nu aº fi putut da, peste cîteva decenii, ROSTIREA ROMÂNEASCÃ fãrã lecþia lui Vulcãnescu" (v. C-tin Noica, O AMINTIRE DESPRE MIRCEA VULCÃNESCU, în "Almanahul literar" din 1984, p. 37), s-ar putea spune cã latura "fiinþei sale de român", care trãise "întru Nae" cît timp a trãit Nae Ionescu, la Noica a prins din nou viaþã "întru" Vulcãnescu, chiar fãrã Vulcãnescu. Cãtre aceastã concluzie ne-ar duce rîndurile pe care i le scria Noica lui Mircea Vulcãnescu în 31 mai 1944, dupã ce acestuia îi apãruse Dimensiunea româneascã a existenþei: "...simt bine cã ne legãm mai trainic unii de alþii, purtaþi cu toþii de aceastã eternitate româneascã, în care trebuie ºi eu sã cred, pînã la urmã (subl.ns). Cãci e momentul tãu astãzi, aºa cum a fost ºi al nostru, pînã ieri".

3. Iatã fragmentul la care ne-am referit: "Nae Ionescu nu putea sã-l sufere pe Noica. Uneori nu-l accepta la seminar, care, sigur, nu semãna cu seminariile obiºnuite. "Nu, nu, zicea, dumneata sã nu vii mîine" (Fragment din convorbirea lui Emil Cioran cu G. Liiceanu, în rev. "Dilema", Anul III, nr. 129 din 30 iunie-6 iulie, 1995, republicat în NAE IONESCU ÎN CONªTIINÞA CONTEMPORANILOR SÃI. Crestomaþie de G. Stãnescu, Bucureºti, 1998, p. 165).

"În generaþia mea, spunea Petre Þuþea, Noica a fost considerat interesant, dar nu ºi inteligent. Ca ºi Eliade. ªtii cine a fost inteligent în generaþia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. (...) Însã despre Nae Ionescu se spunea cã scuipã inteligenþã."

4. În contrast cu rezerva lui Constantin Noica în faþa oricãrei opinii în ce priveºte problema paternitãþii tratatului de logicã aflat la baza scolasticii, îngrijitorul cursului - publicat în 1993-, tranºeazã aceastã problemã în felul apodictic în care este ea tranºatã în dicþionarele Occidentale, crezînd cã astfel îl corecteazã pe Nae Ionescu, vezi Doamne, surprins în flagrantul unei erori ºcolãreºti (v. notele d-lui Marin Diaconu de la p. 243 din vol. Nae Ionescu, ISTORIA LOGICII. 1929-1930, Ed. Humanitas, 1993).

5. v. Anton Dumitriu, History of Logic, 4 vol. (englezã), Editions Abacus Press, Kent Wells, 1977.

6. C. Noica "a scandalizat pe mulþi cînd a scris cã se oferise, în puºcãrie, sã se facã antrenor de marxism"- consemna dl Mihai Constantinescu într-un articol despre Noica publicat în rev. "România literarã", nr. 43/1-7 noiembrie 1995.

7. "Ce mult am jubilat vãzînd cã i-ai dedicat cartea", îi scria Vasile Bãncilã lui Noica în 22 aug. 1940, dupã ce primise teza de doctorat publicatã de C-tin Noica în 1940 sub titlul Schiþã pentru istoria lui cum e cu putinþã ceva nou. Menþionãm cã în ediþia a doua a acestei cãrþi, tipãritã la Editura Humanitas în 1995, dedicaþia cãtre Nae Ionescu nu a fost reprodusã, în pofida faptului cã în Notã asupra ediþiei se consemneazã cã "intervenþia editorului s-a limitat la actualizarea formelor lexicale..."

8. v. rev. "Viaþa Româneascã", Anul XCIV, august-sept. 1999, Nr. 8-9, p. 153.

9. Marele poet Ion Caraion, supravieþuitor al închisorilor comuniste în care ani în ºir s-au tocat vîrfurile spiritualitãþii româneºti, iatã ce scria despre "pãzirea" în continuare a deþinuþilor politici eliberaþi în 1964: "Pe lîngã aproape fiecare fost deþinut politic, în orice caz pe lîngã fiecare dintre cei aparþinînd profesiei mele, e plantat cîte un tovarãº militar în civil (ne hotãrîsem din închisoare sã le spunem acestor umbre veghetoare ºi custozi cu un singur nume, tovarãºul Hitler, contopind în el ilustrativ fuziunea celor douã extremisme ºi plãgi, comunism ºi fascism), care apare din cînd în cînd la tine acasã, ori la vecini, ori la telefon, ori la serviciu, ori te aºteaptã în stradã ºi-þi cere sã-l însoþeºti, ca sã-þi arate cã nu te-a uitat ºi cã niciodatã ancheta cazului tãu nu se va termina. Indiferent cã ai fost condamnat un an, cã ai stat în închisoare ca deþinut administrativ sau ai avut -ca mine, vai mie! - o condamnare pe viaþã.. E mereu acelaºi lucru. Mereu te afli sub interogatoriu. Mereu eºti pe buza abisului" (v. Ion Caraion, Insectele tovarãºului Hitler, München, 1982).

<< La Cuprins