Isabela Vasiliu-Scraba

IDEILE, UN DECOR VARIABIL ÎN SCRIERILE LUI EMIL CIORAN

(Nae Ionescu ºi Emil Cioran)

Nae Ionescu "avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor (...) Foarte rar întîlneºti asemenea profesor (...) Era o un personaj care nu-i curent în universitãþi, o figurã non-universitarã. (...) A adus un ton nou în Universitate. Mi-e imposibil sã-mi imaginez o universitate fãrã el. ...În tot cazul a fost o apariþie unicã".

Emil Cioran

Întreaga operã a celui mai frãmîntat discipol al lui Nae Ionescu, Emil Cioran (1911-1995), aºa cum mãrturiseºte însuºi Cioran, ar avea, pe undeva, o "dimensiune religioasã". Ea provine din resorturi "pasionale", mai mult decît dintr-o sensibilitate metafizicã echivalînd cu "dispreþul temporalului". Cãci pentru Cioran "numai voluptatea suferinþei converteºte existenþa în destin" (v. E. Cioran, Cãderea în timp, Paris, 1964).

Petre Þuþea sesizase perfect cum prietenul sãu, Emil Cioran, înclina sã cocheteze cu ideea cã tristeþile sale ar fi de sorginte metafizicã. De aceea Þuþea înlãturã neclaritatea astfel survenitã spunînd urmãtoarele: "Cioran nu este trist metafizic propriu-zis - deºi aºa credea - nu e trist pentru cã îll întristeazã condiþia umanã în genere, ci pentru cã omul e un animal muritor" (v. Petre Þuþea, Între Dumnezeu ºi neamul meu, Ed. Anastasia, Bucureºti, 1992, p. 331).

Despre Emil Cioran, Nae Ionescu (1890-1940) ar fi putut spune, pe bunã dreptate, cã ºi-a trãit existenþa în formele de viaþã ale Renaºterii, "înþepenit în superbia individualistã". Horia Stamatu (1912-1989), care la Paris l-a cunoscut bine pe Emil Cioran, spunea despre acesta cã este "pesimistul cu cel mai mult humor din cîþi pesimiºti ºtie". Iar Petre Þuþea, încã ºi mai lãmurit, zisese odatã cã "Cioran nu e deloc disperat. Eu cred cã se preface".

Însuºi Emil Cioran recunoºtea pe undeva cîtã distracþie îi provoacã demolarea "solemnitãþilor" intelectuale. Or, frenezia luciditãþii, cu tendinþa ei de a nu limita prin nimic operaþia judecãrii demolatoare, nu dizolvã numai "solemnitãþile" intelectuale, obiectul cãreia i se aplicã, ci se dizolzã totodatã pe ea însãºi, cum bine remarca Nae Ionescu în 1937, anul în care îºi pulicase Emil Cioran articolul sãu despre "luciditate" cu o nepotrivitã referire la personalitatea lui Nae Ionescu.

Explicarea "dimensiunii religioase" a operei sale, aºa cum o prezintã Cioran într-unul din caietele sale, prin faptul de a nu fi "bun de nimic" în viaþa de zi cu zi, nu poate fi luatã decît ca o glumã cu nuanþã autoironicã, o dovadã a finului sãu umor: "De mult timp, din prima mea tinereþe, ºtiu cã nu sunt bun de nimic în lumea asta de aici. Prin aceasta, ºi doar prin aceasta, am cãpãtat un fel de dimensiune religioasã. Da, sunt un om fãrã ocupaþie <<terestrã>>, cineva în afara preocupãrilor pe care le au ceilalþi. Vocaþia mea este de a fi un nerealizat" (1).

Dar, dincolo de umorul disipat în asemenea rînduri, cînd se gîndise la "dimensiunea religioasã" a operei sale, el probabil cã ºi-a amintit de cele citite în juneþea sa într-un articol al lui Nae Ionescu, publicat în martie 1937: "Acel care înjurã pe Dumnezeu e mai aproape de mîntuire decît cel care trãieºte în negarea lui Dumnezeu, chiar dacã moralmente duce o viaþã fãrã pãcat. Cãci cel dintîi prin chiar blestemele lui Îl mãrturiseºte; pe cînd cel de-al doilea..." (2).

De la sine înþeleasã, în cazul lui Cioran, este presupoziþia dupã care realizarea prin "operã", sau prin orice alt mijloc de fixare, atrage dupã sine "moartea", încetarea oricãrui chin, anihilarea resorturilor "pasionale" ale existenþei omeneºti.

Odatã, Petre Þuþea l-a întrebat pe Cioran: "Mã Emile, tu ai sistem?" "Nu mã întreba dacã am coºciug înainte de a muri", i-ar fi rãspuns Cioran, de parcã ar fi vrut sã-i arate cît de bine reþinuse pãrerea lui Nae Ionescu în aceastã privinþã. De altfel, însuºi titlul uneia din cãrþile sale, "Cãderea în timp" poartã pecetea profesorului sãu care vorbise, în urmã cu aproape trei decenii, despre "cãderea în istorie" ºi despre "cãderea în Cosmos".

Dupã Þuþea, Emil Cioran - în ciuda marii sale inteligenþe, ce se vãdeºte în tot ce a scris - ar fi avut un singur cusur, "o singurã trãsãturã inadmisibilã în fiinþa lui: e neconsolator". Dar cum ar fi putut sã fie Cioran în vreun fel "consolator", cînd, prin critica sa excesivã, a judecat mereu lucrurile dupã mãsura lui proprie, nu dupã mãsura lucrurilor pe care le avea în vedere. "Cãci judecînd lucrurile dupã mãsuri care nu sunt ale lor, ci ale tale, -observa Nae Ionescu, nu e decît firesc sã le gãseºti în vinã. Dacã îl judeci aºa, ºi Dumnezeu poate ajunge a fi vinovat!"

Insuficienþa sentimentului iubirii, în opinia lui Emil Cioran, nu depãºeºte prin nimic insuficienþa sentimentului contrar, existînd chiar un hibrid pasional al celor douã, iubirea suferinþei: "a iubi suferinþa - consemneazã Cioran - înseamnã a nu voi sã pierzi ceva din ceea ce eºti, înseamnã a-þi savura infirmitãþile" (v. Emil Cioran, Cãderea în timp, Paris, 1964).

În acelaºi registru pasional, dominat de ego-centrism, dar ºi de un oarecare teribilism juvenil pãstrat nealterat de-a lungul timpului, Cioran a putut scrie cã " a urî lumea ºi a te urî înseamnã a acorda prea mult credit atît lumii cît ºi þie însuþi, înseamnã a-þi crea neputinþa de a te elibera ºi de lume ºi de tine" (v. E. Cioran, Cãderea în timp, Paris, 1964).

Asta în ce priveºte neputinþa de evadare din sinele propriu mãcinat de urã. Dar nici cu sentimentul contrar nu ajungem prea departe. Pentru cã iubirea ar fi prin excelenþã deformatoare în ce priveºte "obiectul iubirii". În plus ea mai are, pentru Emil Cioran, accepþiunea primitivã a celui care chinuie ºi se chinuieºte: "Pasiunea dã dimensiuni unor lucruri lipsite de dimensiuni, proclamã idol sau monstru o umbrã, ºi pãcãtuieºte faþã de adevãrata însemnãtate a fiinþelor ºi evenimentelor. Este, deopotrivã, cruzime faþã de celãlalt ºi faþã de sine, cãci n-o poþi trãi fãrã sã chinuieºti ºi sã te chinuieºti".

Veºnicul refren, "totul este suferinþã", capãtã în scrierile sale un aspect mai vindicativ în favoarea autenticitãþii suferinþei: "tot ce nu este durere este imposturã". Aceasta va fi ºi concluzia discursului sãu despre iubire: "În afarã de insensibilitate ºi, la rigoare, de dispreþ, totul e suferinþã, chiar ºi plãcerea, aceasta mai ales, a cãrei funcþie nu constã în a depãrta durerea, ci a o pregãti. Admiþînd cã n-ar þinti atît de sus ºi ar duce doar la dezamãgire, ce dovadã mai bunã a insuficienþelor sale, a lipsei de intensitate, de existenþã! Existã efectiv în jurul ei un aer de imposturã pe care nu-l aflãm niciodatã în jurul durerii; ea promite totul ºi nu oferã nimic, e din acelaºi aluat cu dorinþa" (v. E. Cioran, Cãderea în timp, Paris, 1964).

Viciul lui Cioran, dupã Petre Þuþea, ar fi fost "cultivarea în exces a paradoxului". Þuþea a mai vorbit despre "luciditatea sterilizantã" a lui Cioran "care nu ancoreazã în definitiv în nimic ºi parcã nici nu vrea. Are tot timpul gustul provizoratului scînteietor(...). Dacã ai întrebãri fundamentale, esenþiale, dar rãspunsuri neconcludente, joci pe foc. Eºti chinuit. (...) Cînd eºti lucid, eºti în faþa cimitirului (...) Luciditatea este o categorie dizolvantã".

Din refuzul de a se înclina în faþa oricãror "solemnitãþi" intelectuale, dar ºi din teama de anihilare a resorturilor pasionale puse de Cioran la baza oricãrei existenþe umane, va decurge totala sa neînþelegere a metafizicii naeionesciene.

Poate de aceea, în succinta bibliografie asupra lui Nae Ionescu pe care o cuprinde în volumul sãu intitulat Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut (Ed. Humanitas, Bucureºti, 1992, p. 132), Mircea Vulcãnescu (1904-1952) trece sub tãcere articolul scris de prietenul sãu, Emil Cioran, despre "drama luciditãþii lui Nae Ionescu". Aceastã omisiune esre cu atît mai evidentã, cu cît Vulcãnescu menþioneazã chiar ºi cele cîteva accente juste care apar în articolul pe care, la moartea lui Nae Ionescu, l-a scris Pamfil ªeicaru (1894-1980), în ciuda "animozitãþii invidioase ce l-a însufleþit în viaþã faþã de Profesor" (3).

Entuziasmat peste mãsurã de lecþia lui Nae Ionescu despre "plictisealã", ca stare a creaturii rãmasã singurã, faþã în faþã cu sine însãºi (v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut), Emil Cioran, cu toate cã sesizeazã just centrarea gîndirii metafizice a lui Nae Ionescu în Dumnezeu, luîndu-se pe sine drept mãsurã, ajunge sã afirme, într-un mod total greºit, cã soluþiile metafizice adoptate de Nae Ionescu ar fi simple "umbriri voluntare ºi dramatice ale luciditãþii sale".

Mîndru de incontestabila realizare artisticã(4) a articolului sãu despre "luciditatea" profesorul Nae Ionescu pe care-l iubea ºi admira cu tot patosul tinereþii, dupã cum el însuºi mãrturisea la începutul articolului -, Emil Cioran a fost destul de ºocat sã constate cã lui Nae Ionescu nu-i plãcuse ce a scris despre el (5).

Din motive uºor decelabile, Cioran fãcuse aceeaºi eroare pe care a mai fãcut-o, cu zece ani înainte, studentul Stanciu Stoian. Acest student, într-un articol publicat în rev. "Ideea Pedagogicã, literarã, socialã" (nr. 7-8, noiembrie-decembrie 1927), avansase pãrerea cã Nae Ionescu, în mod sincer, n-ar crede în nimic, cã ar fi un om total lipsit de convingeri.

La vremea respectivã, greºita pãrere a studentului Stoian Stanciu fusese prompt amendatã de Nae Ionescu, la unul dintre cursurile sale. În treacãt, dar cu o perfectã integrare în mersul gîndirii sale în acel moment, Nae Ionescu spusese la cursul de logicã din 10 februarie 1928 cã un student "isteþ" a scris "lucruri fundamental false" despre gîndirea sa, pentru cã nu a venit pe la cursurile sale sã vadã cam ce gîndeºte el.

Emil Cioran, ca ºi Stoian Stanciu l-au bãnuit pe Nae Ionescu de scepticism. Unul invocîndu-i "luciditatea", celãlalt capacitatea de a-ºi susþine, ca nimeni altul, punctul de vedere. Alãturi de mulþimea celor care au încercat, fãrã succes, sã vorbeascã despre gîndirea lui Nae Ionescu, Cioran s-a arãtat a fi impenetrabil la ideile metafizice ale lui Nae Ionescu, deºi, "metafizica lui Ahile"(6) nu i-a rãmas complet indiferentã. Poate din cauza tinereþii visînd la fapte eroice, chiar în condiþiile în care orice dorinþã de acþiune, alta decît aceea de a scrie, era pe de-a-ntregul srãinã structurii sale sufleteºti.

În 1938, Nae Ionescu primise la redacþia ziarului "Cuvîntul" impresionanta colecþie a 38 de tãieturi din ziarele cuprinzînd articole care se ocupaserã de ideile lui, toate dovedind o profundã neînþelegere. Precizînd diferenþa de metodã ºi de structurã sufleteascã dintre el ºi cei 38 care se strãduiserã în van sã-l înþeleagã, Nae Ionescu încheie replica sa cu urmãtoarea observaþie: "pentru ca o afirmaþie sã circule între oameni se cere la acei oameni ceea ce scolastica numea con-naturalitate".

Din lipsã de con-naturalitate, gîndirea filosoficã a lui Nae Ionescu a rãmas neînþeleasã de cei din preajma sa, de discipolii lui, care-l admirau din toatã inima. Nici Mircea Eliade (1907-1986) în postfaþa volumului Roza vânturilor (1937) nu s-a apropiat prea mult de filosofia lui Nae Ionescu. El s-a ocupat doar de publicistica Profesorului sãu, peste mulþi ani.mãrturisind cã tipãrirea volumului de publicisticã a lui Nae Ionescu fusese "una dintre cele mai neaºteptate bucurii din cîte i-a dãruit tinereþea". De altfel, ºi Horia Stamatu remarcase cum din publicistica lui Nae Ionescu "se degajã o energie intelectualã ºi spiritualã unicã în scrisul românesc".

Cînd va scrie din nou despre Nae Ionescu, Mircea Eliade (7) îºi va reitera opiniile sale despre "socratismul" lui Nae Ionescu, pe care le avansase ºi în postfaþa volumului Roza Vânturilor ºi pe care le-a reluat în articolul chiar aºa intitulat, scris la un an de la moartea lui Nae Ionescu.

E drept însã, cã Mircea Eliade, în cele scrise pe 23 martie 1940 înaintase cu un pas în înþelegerea poziþiei metafizice a lui Nae Ionescu, dar nu foarte mare, vorbind despre debutul carierei universitare a fostului sãu profesor, cînd acesta s-a oprit la problema iubirii ca act de cunoaºtere, ºi observînd cã ea "a rãmas în centrul preocupãrilor sale metafizice pînã în timpul din urmã".

Nici Emil Cioran în articolul intitulat "Nae Ionescu ºi drama luciditãþii" (publicat în revista "Vremea" din 1937), n-a apucat sã se apropie de gîndirea lui Nae Ionescu. Cum s-ar fi putut gîndi Cioran la ce-a gîndit Nae Ionescu, oricît de mult l-ar fi admirat, cînd el era mult prea preocupat de propria-i persoanã? În rîndurile care se voiau scrise despre Profesorul sãu, Emil Cioran, sub pretextul interesului pe care i l-ar fi stîrnit drama luciditãþii lui Nae Ionescu, în fapt,. ajunge sã-ºi creioneze un autoportret destul de fidel

ªi totuºi, cu marea lui intuiþie ºi sensibilitate, Emil Cioran va reuºi sã-ºi salveze întregul studiu închinat lui Nae Ionescu, printr-o singurã remarcã referitoare la modul cum îºi þinea Nae Ionescu prelegerile sale de logicã. "Parcã s-a rãtãcit un plîns de clopote într-un tratat de logicã", consemneazã el, în treacãt, spre sfîrºitul articolului.

Adevãrul acestei observaþii scrise cu panã de maestru de tînãrul Cioran s-a putut cu uºurinþã constata, cînd, spre a gãsi cele gîndite de Nae Ionescu despre "existenþã", subiect prin excelenþã metafizic, a trebuit sã deschidem un curs de logicã ºi nu un curs de metafizicã(8).

Dacã din articolul scris în 1937 mai mult decît "plînsul de clopote rãtãcit într-un tratat de logicã" despre gîndirea lui Nae Ionescu altceva nu se poate afla, în schimb din acest articol, precum ºi din cîteva rînduri pe care le va scrie la cîþiva ani dupã aceeea, se vede în ce fel Emil Cioran deja îºi alesese drumul în viaþã.

Strãin de întreaga arborescenþã a gîndirii metafizice naeionesciene, cum am menþionat ceva mai sus, Emil Cioran a fost permeabil doar pentru "metafizica lui Ahile". Dovadã cele scrise de el în 1940 despre "eroism" ca unicã soluþie de a scãpa de vacuitatea non-sensului unei vieþi omeneºti (v. Emil Cioran, Înºelarea prin acþiune, publicat în rev. "Vremea" din 15 dec. 1940).

Cu aceeaºi reþetã explicativã, Cioran încercase în 1937 sã reducã patriotismul Profesorului sãu la un simplu ideal menit sã mascheze "vidul vieþii". Dar Cioran nu s-a oprit la asemenea greºitã presupunere. El i-a adãugat precizarea -iarãºi greºitã-, cã asemenea ideal ar fi fost, în cazul lui Nae Ionescu, rezultat al unei foarte conºtiente operaþii de auto-impunere.

Pentru rolul sãu de sceptic, pe care, de tînãr l-a luat foarte în serios, Cioran nu putea crede decît cã "ideile sînt un decor variabil, ele n-au în istorie decît o funcþie ornamentalã" (v. E. Cioran, Înºelarea prin acþiune, 1940).

Asta nu exclude însã simpatia pe care i-a trezit-o "metafizica lui Ahile", cu importanta corecþie, cã iubirea de patrie ºi acþiunea pe care aceastã iubire o atrage dupã sine, la Cioran nu vor rãmâne nici un moment ceea ce ele sunt, ci vor pãli împreunã în faþa chinului conºtiinþei.

Iatã cît de perfect egal sieºi scrie Cioran la 26 de ani, în exact aceeaºi manierã în care îºi va scrie ulterior întreaga operã: "cã prin iubire depãºim conflictele legate de subiectivitatea noastrã ca atare sau cã prin acþiune ieºim din noi înºine intrînd în sfera obiectivitãþii -ce conteazã aceste soluþii în faþa tragicului uman, a chinului conºtiinþei, a rãului existenþial de a ºti cã trãieºti ºi prin aceasta a nu mai putea trãi!".

Mult dupã stabilirea în Franþa, cam în vremea cînd lui Emil Cioran îi apãruse la Paris prima sa carte scrisã în limba francezã, filosoful Vasile Bãncilã (1897-1979) îi spunea unui fost elev de-al sãu: "Cioran este un deºuchiat inteligent, stãpîn pe cultura germanã ºi stabilit în Franþa datoritã respingerii operelor sale de mediul intelectual românesc" (9).

Strãinã de orice ego-centrism, spre deosebire de poziþia lui Emil Cioran, poziþia fatã de realitate a filosofului Nae Ionescu dovedeºte o cu totul altã înþelegere a vieþii. În orice caz, o înþelegere fundamental diferitã de poziþia discipolului sãu.

Pentru Nae Ionescu omul nu este supus unei "cãderi în timp", ci unei "cãderi în Cosmos". Adicã într-o lume întru-totul asemãnãtoare lumii lui Eminescu, aºa cum o descria Nae Ionescu într-un articol din "Cuvîntul": vie, plinã de sevã, avînd de-a face cu o realitate puternic simþitã ºi gînditã în mod unitar(10).

Considerarea lumii ca un "Cosmos" este foarte caracteristicã poziþiei metafizice a lui Nae Ionescu. Cu atît mai mult, cu cît la acest filosof ea implicã o atitudine metafizicã ºi religioasã de subordonare, de "umilinþã" faþã de real. Pentru cã la baza metafizicii naeionesciene gãsim credinþa profundã într-un plan transcendental realitãþii, principiu ºi raþiune de a fi a existenþei omeneºti, la care omul "participã, chiar luînd fiinþã prin participare", aºa cum omul ia fiinþã prin "participare" în viziunea platonicã ºi în viziunea creºtinismul rãsãritean.

NOTE ªI COMENTARII MARGINALE

1. "Depuis longtemps, depuis ma prime jeunesse, je sais que je ne suis bon à rien ici-bas. C'est par là, et par là uniquement, que j'ai acquis une sorte de dimension religieuse. Oui, je suis un homme sans emploi "terrestre", quelqu'un en dehors de ce que font les autres. Ma vocation est celle d'un irréalisé." (v. Emil Cioran, Cahiers. 1957-1972, Éditions Gallimard, 1997, p. 641).

2. Raþionamentul lui Nae Ionescu , dupã care "acel care înjurã pe Dumnezeu e mai aproape de mîntuire decît cel care trãieºte în negarea lui Dumnezeu, chiar dacã moralmente duce o viaþã fãrã pãcat. Cãci cel dintîi prin chiar blestemele lui Îl mãrturiseºte; pe cînd cel de-al doilea..." este foarte potrivit veºnic frãmîntatului Cioran, pe care Þuþea ar fi dorit "sã-l împace cu Apostolul Pavel". Numai cã un asemenea raþionament rãmâne valabil doar în aplicarea lui la sentimentul religios.

Dacã se încearcã pãstrarea formei ºi schimbarea conþinutului, valabilitatea raþionamentului înceteazã. Este tocmai ceea ce au piedut din vedere cei care, în cadrele unui raþionament de acest tip, au introdus "sentimentul iubirii de patrie", þinînd morþiº sã-l descopere chiar ºi în cele mai cutremurãtoare infamii din cîte a aºterut pe hîrtie tînãrul Cioran pe seama naþiunii din care i s-au nãscut proprii pãrinþi.

Desigur nu pentru a convinge pe cineva de "patriotismul" pe care-l degajã respectivele pasaje scrise de junele Cioran. Lucru de-a dreptul imposibil. Ci pentru a reactualiza (în vremuri post-revoluþionare) conþinutul ideatic al repectivelor pasaje. Cam acesta pãrînd sã devinã, cu foarte puþine excepþii, þelul "pasionaþilor" de opera lui Emil Cioran ...

3. Iatã rîndurile conþinînd acele "accente juste" pe care trebuie sã le fi remarcat Mircea Vulcãnescu în articolul scris de Pamfil ªeicaru despre Nae Ionescu în "Curentul" din 18 martie 1940: " O fascinantã inteligenþã, comunicativ pînã la seducþie, cu un minunat dar de desfãºurare a ideilor, dînd logicei o supleþe persuazivã (...) Nae Ionescu, una din cele mai înzestrate minþi (...) rezuma o personalitate cu totul neobiºnuitã".

4. Despre Emil Cioran care, pe deplin merit, a fost desemnat drept cel mai mare stilist din cultura francezã contemporanã, Mircea Eliade menþioneazã în discuþia sa cu Claude-Henri Rocquet faptul cã acesta "îºi însuºise, de foarte tînãr, o uimitoare mãiestrie literarã (...). Scria atît de bine româneºte încît era de neînchipuit cã într-o zi va da dovadã de aceeaºi perfecþiune literarã ºi în francezã. Cred cã exemplul sãu este unic" (v. Mirece Eliade, Încercarea Labirintului, traducere ºi note Doina Cornea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 86).

Potrivite personalitãþii cu totul excentrice a marelui stilist care a fost Cioran, ni se par rîndurile acestuia consemnate într-unul din Caietele sale: "Scriitorul veritabil sacrificã orice, chiar ºi onoarea, pentru opera sa".

Dupã traducerea în româneºte a Caietelor lui Cioran, scriitorii care în comunism ºi-au "sacrificat onoarea" au crezut cã gãsesc în notaþia lui Cioran referitoare, în primul rînd, la propria sa persoanã, exact argumentul ce le lipsea pentru a crede cã astfel au devenit "scriitori veritabili"...

5. În interviul pe care Emil Cioran a acceptat sã i-l ofere dupã Revoluþia din dec. 1989 d-lui Gabriel Liiceanu, la un moment dat el îºi aminteºte cã lui Nae Ionescu nu-i plãcuse ce a scris despre el.

În acelaºi interviu, Cioran descrie felul cum îºi þinea cursurile Nae Ionescu:

"Interesant era cã îºi pregãtea cursurile numai pe jumãtate, pentru cã totodatã era ºi jurnalist ºi nu avea timp. Din cauza asta improviza mult, fãcea un mare efort ºi gîndea chiar în timpul cursului. ªi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l fãcea ni se transmitea ºi nouã, în aºa fel încît tensiunea era reciprocã. Intrai cu el într-o problemã ºi avansai împreunã cu el. Foarte rar întîlneºti un asemenea profesor. Reuºea sã creeze o colosalã intimitate de gîndire (...). Pe lîngã el, ceilalþi profesori de la Facultate fãceau figurã de þãrani naivi (...). Nae Ionescu era detestat de toþi profesorii (...). Oricum, era un personaj care nu-i curent în universitãþi, o figurã non-universitarã (...). A adus un ton nou în Universitate. Mi-e imposibil sã-mi imaginez o universitate fãrã el. Fãrã el mi-ar fi lãsat o imagine tîmpitã. În tot cazul a fost o apariþie unicã" (v. Nae Ionescu în conºtiinþa contemporanilor sãi. Crestomaþie de Gabriel Stãnescu, 1998, p. 116-120).

6. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica ºi în dubla ei înfãþiºare, cap. "O metafizicã cu douã înfãþiºãri", Ed. Star Tipp, 2000.

7. "Eliade, -observa Petre Þuþea într-un interviu-, nu s-a detaºat niciodatã de poporul român, nu s-a îndoit niciodatã de poporul român. N-a practicat îndoiala metafizicã în ceea ce priveºte destinul istoric al poporului român, ca Cioran. Fiindcã Mircea Eliade s-a detaºat conºtient, teoretic, de istorism. Cioran s-a înecat istorism (...). Tot pesimismul lui Cioran se chiamã istorism."(v. Petre Þuþea, Între Dumnezeu ºi neamul meu, Ed. Anastasia, Bucureºti, 1992, p 330. ).

8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica ºi în dubla ei înfãþiºare, cap. "Metafizica fiinþei - viziune integratoare a celor douã soluþii metafizice", Ed. Star Tipp, 2000.

9. v. Acad. ªtefan Niculescu, Vasile Bãncilã-vocaþia paideicã, în rev. "Manuscriptum", nr. 3-4 / 1998, numãr special Vasile Bãncilã, p. 130. Acad. ªþ Niculescu a absolvit în 1946 liceul "Mihai Viteazul" din Bucureºti, unde Vasile Bãncilã i-a fost profesor.

Petre Þuþea desemna cu epitetul de "bazaconie" prima carte publicatã de Cioran în 1934, considerînd cã Emil Cioran, "de la Pe culmile disperãrii (1934) -acea revoltã infantilã -, n-a evoluat deloc". Trebuie sã menþionãm cã ºi filosoful Lucian Blaga constatase, în ce priveºte scrierile lui Cioran, acelaºi "teribilism juvenil" perpetuat mult dincolo de vîrsta tînãrã.

Pesimismul junelui Cioran, atît de spectaculos ºi de nesãbuit înãlþat pe cele mai înalte culmi, ar fi fost, în opinia lui Þuþea, "o deficienþã personalã pe care el o proiecteazã asupra poporului român".

În 1990, dupã revederea articolelor scrise în tinereþea sa, Emil Cioran rãmâsese "perplex" în faþa atîtor cuvinte "cu sens ºi fãrã sens". Dar numai o fracþiune de secundã. Fiindcã, în ciuda vîrstei, el era neschimbat. Fãrã a se dezice vreun moment, ba chiar supralicitînd, el scrie urmãtoarele: "Secretul meu era simplu: n'aveam simþul mãsurii. În fond aceasta-i cheia oricãrei vitalitãþi" (v. Emil Cioran, Singurãtate ºi destin. Publicisticã 1931-1944, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1991, p. 7).

Petre Þuþea sintetizeazã, ca nimeni altul, în doar cîteva vorbe, întreaga sferã de preocupãri a prietenului sãu: "Cioran se miºcã între biologizant ºi estetic, estetizant" (v. Petre Þuþea, Între Dumnezeu ºi neamul meu, Ed. Anastasia, Bucureºti, 1992, p. 330). Acele "Exercises d'admiration", fãcînd o notã cu totul aparte în întreaga operã a lui Emil Cioran, erau considerate de Petre Þuþea "o chestiune de împlinire".

Vizitat la un an dupã moartea lui Petre Þuþea, Emil Cioran ar fi spus: "Eram prieteni buni. Nu ºtiu ce ne unea... Cînd vorbea el, toatã lumea tãcea. Era un spectacol. Un fenomen (...) Eu am spus despre el cã este singura minte genialã întîlnitã de mine (...) Îmi pare rãu cã nu l-am vãzut dupã ieºirea din puºcãrie (...) unde am auzit cã s-a încreºtinat".

10. v. Nae Ionescu, "Între ziaristicã ºi filosofie", articol publicat în "Cuvîntul", nr. 1493, din 19 iunie 1929, cuprins în volumul cu acelaºi titlu apãrut la Editura Timpul (Iaºi), 1996, p. 266.

<< La Cuprins