Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

TEME ªI STRATEGII

ALE SPIRITUALITÃÞII ROMÂNEªTI

DIN EXIL*

 

«...exilul cultural....a participat din plin ºi la ‘românitate’ ºi la ‘europei-tate’ ºi la ‘creºtinãtate’»

                        Horia Stamatu, Exil, realitate, idee

 

Rezumat: Din graiul lor scriitorii nu pot fi exilaþi (N. Herescu). Exilul interior trãit în þarã (Ion Caraion). Timpul intensiv al  literaturii exilului. Magia poeziei religioase a lui Horia Stamatu.  Eseistica sa. Unitatea culturalã europeanã din folclorul comparat. Gigantismul autenticului Pãcalã (apud. Horia Stamatu). Transfigurarea ideaticã a spiritualitãþii populare româneºti în metafizica lui Constantin Amãriuþei: «starea de dor» ºi «starea de urât».

 

            Pentru a înþelege uimitoarea ataºa-re de valorile culturii româneºti a unor importanþi scriitori din exil (1) vom  începe cu rândurile scrise departe de þarã de fostul preºedinte al Societãþii Scriitorilor Români, latinistul, filologul, criticul literar ºi poetul Nicolae Herescu, fiu al ultimului Mare-Ban al Craiovei, generalul Ion Herescu: “Scri-itorii au ales exilul nu din calcul, ambiþie, orgoliu sau interes, ci pentru cã au simþit cã era o datorie. Pentru scriitor libertatea este onoarea lui, e unealta ºi arma lui [subl. ns.]. Þara a fost cotropitã, strãinul o stãpâneºte. Singurul tãrâm solid rãmâne pentru scriitori limba. De aici, din graiul lor, nu-i poate exila nimeni. Aici sunt mereu acasã. Casa aceasta nu le mai poate fi cotropitã, din aceastã casã nu mai existã izgonire”. Faþã de asemenea atitudine, poziþia plinã de suficienþã faþã de valorile culturii româneºti a unor scriitori emigraþi prin anii ºaptezeci din calcul, ambiþie ºi interes este de-a dreptul ºocantã. Iatã, de exemplu, cu ce frazã a gãsit cu cale sã purceadã la prezentarea istoriei gândirii româneºti (într-o revistã americanã) fostul membru al Partidului Comunist, dl. Virgil Nemoianu (nãscut în 1940 ºi aflat în graþiile Partidului pînã la data emigrãrii sale): “Contribuþiile româneºti la istoria filosofiei nu formeazã un sistem ordonat ºi continuu, nici nu sînt indispensabile cercetãtorului serios al celor mai importante reflecþii ºi cãutãri ale adevãrului în istoria omenirii” (2). ªi ce diferenþã ca de la cer la pãmînt este între un Nicolae Herescu (1903-1961), un Alexandru Busuioceanu (1896-1961), un Vintilã Horia (1915-1992), un Horia Stamatu (1912 -1989), un C-tin Amãriuþei (n. 1923) sau un Constantin Micu-Stavilã (3), scriitori ce reprezintã cultura românã în ce are ea mai de preþ, ºi un Nemoianu -sau alþii ca el - ce se bucurã (în cerc restrâns) de o faimã efemerã, dar în urma cãrora nu se întrezãreºte a rãmâne nimic(4), deºi sunt ajunºi la vârsta la care Herescu ºi Busuio-ceanu treceau în lumea celor drepþi.

            Nu este aºadar de mirare cã scriitorii exilului românesc din deceniul al cincilea al secolului XX îºi aduceau mai ades aminte  de folclorul românesc decât cei emigraþi mai tîrziu (care preferau sã-ºi uite cât mai grabnic rãdãcinile), nici cã în eseurile de înaltã þinutã ideaticã ale celor dintâi întîlnim la tot pasul referiri la creaþiile anonime ale þãranilor români (5) perpetuate printr-o îndelungatã tradiþie, ori la primii cãrturari care s-au dedicat studiului folclorului românesc (6). Acorduri amintind de folclorul magic al descântecelor româneºti întîlnim în poezia religioasã a lui Horia Stamatu(7), «cel mai mare poet al timpurilor noastre», dupã cum îl numeºte  Eugen Ionescu. Dar ºi în poezia de înaltã tensiune emoþionalã scrisã (în exilul sãu interior trãit în þarã) de Ion Caraion (1923-1985), în opinia noastrã, ultimul mare poet dupã Tudor Arghezi. Credem cã lui Ion Caraion i s-ar potrivi la fel de bine caracterizarea pe care Eugen Ionescu i-a fãcut-o lui Horia Stamatu, dacã astfel de caracterizãri nu ar pãcãtui prin exclusivitatea pe care o implicã. Într-adevãr, Ion Caraion a fost un talent atât de vulcanic în deplina sa autenticitate, încât nu a putut fi împiedicat sã se împlineascã -în poezie, eseu, în criticã literarã sau în minunate traduceri de poezie -, nici prin cei 11 ani de temniþã ºi prin tragica scurtare a vieþii ce a urmat implicit, nici prin confis-carea de cãtre Securitate (8), cu o diabolicã ritmicitate, a manuscriselor sale în 1950, 1958, 1971 ºi 1981, nici prin odioase campanii de calomniere, bine orchestrate de Securitate, imediat dupã emigrarea sa în Elveþia (1981), continuate sine die în vre-muri ante- ºi post-revoluþionare, în timpul vieþii ºi dupã moartea marelui poet.

            Într-un remarcabil eseu despre lite-raturã ca timp specific (9), Horia Stamatu îºi bazeazã la un moment dat demersul interpretativ pe o situaþie întîlnitã în poveºtile populare româneºti. Anume pe opþiunea lui Fãt-Frumos de a fi purtat de calul sãu ca vîntul ºi nu ca gîndul. Ar fi aici repeziciunea în care s-ar desfãºura eveni-mentele petrecute în timpul literaturii. Nemãsurabil cronologic, timpul literaturii este definit de eseist drept un timp calitativ, un timp intensiv, în condiþiile în care literatura popularã (ca ºi literatura cultã) are o permanenþã pe care nu o au evenimentele petrecute în timpul real, istoric, cosmic, sau biologic.

            Despre permanenþa creaþiei poetice a lui Horia Stamatu cu siguranþã cã se vor scrie tomuri întregi, când va veni momentul sã se refacã cu adevãrat scara de valori a culturii româneºti, dupã ce vor reintra în circuitul cultural scrierile supuse atâta timp cenzurii comuniste (10). ªi, desigur, când criticii noºtri vor putea depãºi prejudecãþile lor faþã de acei autori de valoare excluºi cu forþa din cultura româneascã. Se va scrie probabil ºi despre eseistica sa, cînd se vor limpezi apele încã tulburi, ori înadins tulburate de cei cãrora vremea trecutã de la abolirea comunismului n-a fãcut altceva decît sã le cimenteze ideile (puþine, dar fixe) cu care ºi-au fãcut carierele lor de critici literari de vremuri comuniste, vremuri de dirijism cultural, ostil -din principiu - libertãþii de gândire ºi autenticelor valori ale unei culturi libere (11). Noi vom ilustra sus menþionata permanenþã doar cu cîteva versuri în spatele cãrora se bãnuieºte admosfera de vrajã a basmului românesc, pe care fostul profesor de limbã ºi literaturã românã de la Universitatea din Frieburg i. Br. a dus-o cu sine în Germania, în Franþa, sau Spania, pretutindeni unde l-au purtat paºii lui de exilat tînjind de dorul de acasã: “La izvorul unde curge/ apã moartã apã vie/ cine poate sã mai urce/ drumul cine îl mai ºtie/ Apã moartã sã lipeascã/ trupul descãpãþinat/ apã vie sã urneascã/ inima care a stat”(Horia Stamatu, Post  festum).

            Dar cum în vremurile noastre apo-logia «informãrii» privitoare la evenimen-tele din timpul real întrece cu mult  orien-tarea interesului faþã de «timpul intensiv al literaturii», vom cita pãrerea lui Horia Sta-matu în aceastã privinþã: “informarea, no-teazã eseistul -, oricît ar fi de întinsã în imediat, nu este deloc formare, ci aproape în întregime de-formare”. Iatã ºi câteva versuri de-ale sale în care este descrisã lumea de azi: «Oameni motorizaþi pânã la suflet/ taie fãrã milã autostrade/ prin câmpuri ºi pãduri/ în paguba troglodiþilor de mâine».

            O imagine despre intensivitatea tim-pului literaturii s-ar contura prin contrast, dacã ne gândim la literatura poliþistã ce invadeazã din ce în ce mai mult nu numai librãriile, ci însãºi viaþa de  zi cu zi a fiecãrui om ce-ºi petrece ore întregi în faþa micului ecran. Într-un asemenea produs de sub-culturã, dupã cum numeºte Horia Stamatu literatura poliþistã, intensivitatea este înlo-cuitã prin «senzaþional», ajungându-se astfel de la ceea ce este intensiv, deci con-centrat, la o “falsã tensiune emoþionalã redusã la ea însãºi, într-un fel aproape fi-zic, fãrã semnificaþie” (Timp ºi literaturã).

             Ritmul trepidant al civilizaþiei de azi  îi permite din ce în ce mai rar omului sã actualizeze în mod autentic tradiþiile, sã trãiascã în prezent ºi nu veºnic preocupat de viitor. Tradiþia, spre exemplu sãrbãtori-rea Crãciunului sau a Sfintelor Paºti cu toatã bucuria, reprezintã trãire în prezent printr-un sentiment plenar al purificãrii, prilej benefic de actualizare a originilor. “Prin semnificaþiile milenare pe care le implicã, sãrbatorile tradiþionale sunt în viaþa de toate zilele insule de timp intensiv ºi de sin-cronizare a pãrþii de umanitate care se mai revendicã de la o tradiþie comunã”, con-semneazã eseistul în studiul sau dedicat timpului intensiv. Dar ce sãrbãtoare a spiritului se înfiripã atunci cînd timpul intensiv al sãrbatorilor tradiþionale se regãseºte în intensivitatea timpului li-teraturii (12): “De-atunci neîncetat venim/ ºi iar pornim la Viflaim/ cãlãtorie dusã-ntoarsã/ fãrã tîrziu-devreme acasã.// La curþi avare în colind/ se stinge arzãtorul jind/ dar curþile cenuºã sunt/ ºi orbii - robi în ea s-ascund.// Din melcul cosmosului tot/ ce parcã se roteºte-n loc/ în clipa-n care te-ai trezit/ erai de clipã izbãvit”.(Horia Stamatu, Du-te vino).

            În primele decenii ale mileniului doi ar fi existat o unitate culturalã europeanã care se poate studia din proverbele comparate, din folclorul comparat ºi dintr-o sumã de obiceiuri creºtine (v. H. Stamatu, Umorul negru ºi absurdul în literatura cultã ºi folclor, în «Revista Scriitorilor Români», nr. 12, München, 1973, p.10). «Gigantismul popular», destul de rãspîndit în folclorul diferitelor popoare, întâlnit, de pildã, în cartea anonimã de la care a plecat Rabelais (Les grands et inestimables chroniques du grand et enorme geant Gargantua) sau la eroul naþional al flamanzilor, Thyl Ulen-spiegel, ar fi fost pãstrat ºi în folclorul ro-mânesc în personajul Pãcalã, aºa cum îl prezintã Constantin Negruzzi în scrisoarea a XII (Pãcalã ºi Tîndalã). La Negruzzi am avea o ultimã apariþie a mitului. Eroul prezentat de Petre Ispirescu, dupã care s-a inspirat Petre Dulfu în “pitorescul, dar  mi-jlociul sãu poem ” este, în  opinia  lui Horia Stamatu, un pseudo-erou, la care prostia ºi rãutatea merg mâna în mâna, un sãrac cu duhul în sensul vulgar, dominat de resen-timent, nu de vreun ideal etic. De cea mai bunã familie þãrãneascã, adevãratul Pãcalã contrasteazã cu macabrul Pãcalã al lui Dulfu. Diferenþa celor doi ar face vizibilã trecerea de la mit la anecdotã printr-un forþat exemplu al ne-omului... “la început cam naiv ºi pînã la urmã cam criminal”. În legaturã cu acest Pãcalã pitic, diminuat la maximum în anecdotã, eseistul observa reducerea vechiului comic gigantesc la umor negru sau macabru popular. La Negruzzi, Pãcalã era “un uriaº al trupului, al minþii ºi al inimii, un generos, nu un om al resentimentului”. Din prezentarea pe care Tîndalã o face naºului sãu Pãcalã, printr-o “avalanºã de proverbe care fac un mic tratat filosofic deghizat în umor” vom da urmã-toarea mostrã însoþitã de comentariile eseistului : “prostului sã nu-i faci, nici sã-þi facã, adicã mai bine sã te laºi pagubaº decît sã primeºti ajutorul prostului; nu fii duºmanos, cãci cine face face-i-se”. Pãcalã din ciclul de «snoave cu Pãcalã», versifi-cat de Petre Dulfu, “practicã exact  con-trariul celor propuse de mitologicul Pãcalã al lui Negruzzi: în loc de nu fii duºmanos, cãci cine face face-i -se, aplicã înverºunat duºmãnia, foarte exact, foarte planificat, pînã la organizarea crimei, în episodul cu «popa cel rãu». (op. cit, p. 12 ). Introducerea macabrului în umor ar fi un semn al deca-denþei, care existã ºi în literatura popularã prin trecerea de la un realism transfigurat la realismul «terre à terre» ca în anecdotele cu Pãcalã (H. Stamatu, op. cit).

            Semn neîndoios al creativitãþii este însã transfigurarea ideaticã a folclorului aºa cum o întîlnim în hermeneutica existenþialã a lui Constantin Amãriuþei (13). Acesta, pornind de la un mãnunchi de versuri populare româneºti are inspiraþia de a propune o «esteticã a stãrii de urît» (14). Mai precis, o esteticã a «stãruirii», a contemplãrii pe fondul «dorului» sau al «urîtului». Iatã câteva versuri populare româneºti alese de el pentru a-ºi încadra discursul privitor la «starea de urît»: «Urâtul unde se pune/ Întunec-un colþ de lume;/ Urâtul unde apare/ Întunec-un colþ de þarã.» Datoritã «stãrii de urît» lumea îºi pierde sensul ontologic, «numele» ºi «lumina» ei.

«Starea de urît» întîlnitã în creaþia folcloricã ar reprezenta acea tragedie liricã a existenþei ducînd la nimicire ºi la silã de propria fiinþã: “Când m-am dus ca sã mã culc,/ De urît n-am mai putut./ Dac-am vãzut ºi-am vãzut/ La poticãraº m-am dus/ Dupã leacuri de urât./ Poticãraºul mi-a spus/ Cã leacul urâtului/ E-n fundu pãmântului;/ Cã urîtul n-are leac/ Decât scândura de brad,/ Douã cuie sã le bat,/ Sã vãd urâtu-ngropat” (cules de Tudor Pamfile).

            Prin «starea de urît» s-ar lãsa cumva un întuneric asupra lumii, ceea ce ar echivala cu un fel de moarte. «Dar nu e moarte în lume cu cei dragi ºi cele menite în lumina zilei» noteazã C-tin Amãriuþei (Estetica stãrii de urît, p. 43). Hermeneutica sa existenþialã opune stãrile de «dor» ºi de «urât», în forma lor absolutã: «Cît de mare-i pãmîntu / Ce-i mai rãu ca urîtu?», observa þãranul anonim  cu înþelepciunea  lui.

            Singura prezenþã în «starea de urît» ar fi prezenþa lumii nimicite, non-sensul co-tropitor, lucrurile moarte, sentimentele ucise. E plenitudinea Nefiinþei, consem-neazã filosoful, «un nimic de lucruri, un nimeni de fiinþe, echivalent morþii».  Absolutul «stãrii de urât» diferã în mod fundamental de absolutul «stãrii de dor» prin faptul cã urâtul este indiferent la Fiinþa transcendentã. În plus, «urâtul» pare a avea o acþiune de distrugere a tuturor limitelor. Faþã de «starea de urît» cu întinderea ei de haos, de zgurã ºi de absurd unde se destra-mã contururile lumii existente, vastitatea dorului ca «setea eternã a dorinþei» este tot ce poate fi mai contrastant. De aceea dorul a putut fi ridicat la rangul de «drum meta-fizic», ca stare ce transcede proza lumii, spre deosebire de «urât», ce întoarce spatele la lume. Dorul, ca sentiment al sufletului, ar fi o neliniºte, o melancolie învãluitoare, o nostalgie care leagãnã gândurile, o sete eternã de viaþã, de dragoste de þarã. Laten-þele sale metafizice îl leagã de infinit.

             “Folclorul românesc în exil, -mãr-turiseºte Constantin Amãriuþei -, mi-a fost tot timpul reazem, aproape -aº  spune- un fel de refugiu în refugiu. Un refugiu cultural ºi spiritual, datoritã descoperirii cãruia am continuat sã scriu, mi-am regãsit iden-titatea”(15). 

            A fost  într -adevar  o «regãsire», cãci pe la douazeci de ani, Constantin  Amãriuþei a fost el însuºi culegãtor de folclor în zona Vrancei. Iar romanele, pentru care francezii l-au cuprins în istoria literaturii franceze, transfigureazã epic «sacrul românesc... cos-mosul sacral în care se integreazã neamul ºi individul din România  arhaicã».

 

NOTE ªI CONSIDERAÞII MARGINALE

           

            1. “Mã obsedeazã ideea cã, de fapt, cultura românã se face în exil. Cea care se face aici, chiar dacã e bunã, tot este influenþatã, într-un fel sau altul. Dar adevãrata culturã românã se face în strãinãtate”, spunea dl. Andrei Pleºu în 7 noiembrie1988 (v. Cartea albã a securitãþii, 1996, p. 416).

            2. v. articolul d-lui Virgil Nemoianu, Mihai ªora ºi tradiþiile filosofiei româneºti, scris în primãvara anului 1989 ºi apãrut în «Review of Metaphysics», nr. 43, martie 1990, p. 591-601. Datoritã amabilitãþii arãtate faþã de «raþiona-lismul» d-lui ªora, raþionalismul fiind, în opinia d-lui Nemoianu (ºi a lui M. Roller) chintesenþa gândirii filosofice, articolul sãu a fost republicat drept postfaþã în cartea de tinereþe a d-lui Mihai ªora (Despre dialogul interior, trad. de Mona ºi Sorin Antohi, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1995, p. 219). Dl Nemoianu, predând în S.U.A. literatura comparatã, din cele pe care le scrie despre filosofia româneascã dovedeºte o mare superficialitate de gândire. În principal, el dã impresia cã îºi economiseºte efortul de gândire cãutând sã recunoascã peste tot ºablonul «raþionalitãþii» (simplificat pânã la deformare). Superficialitatea îi apare însã compensatã de o excesivã consecvenþã în perpetuarea imaginii (veche de jumãtate de secol) confecþionatã de Mihail Roller în legãturã cu filosofia româneascã (a se vedea din volumul de faþã: Despre utilitatea rememorãrii trecutului, p. 15-32).

            Dl. Nemoianu se vrea a fi un specialist în tradiþiile filosofiei româneºti pe care el însuºi se pare cã le-a neglijat înainte de a le gãsi “neglijabile”. Întrucât vânarea unui ºablon nu e totuna cu studiul diversitãþii pe care o reprezintã filosofia româneascã. Improvizatul «specialist» ne pare a intra în categoria acelor cunoscãtori din auzite descriºi de filosoful ºi logicianul Anton Dumitriu: “Existã - ºi au existat totdeauna - o serie de indivizi care vor sã parã ceea ce nu sunt. Aceºtia dau lecþii în domenii pe care nu le cunosc decât din auzite sau din rãsfoiri rapide a unor expuneri rezumative” (v. rev. «Jurnalul literar», febr.-martie 2000, p. 29).

            3. Constantin Micu-Stavilã (1914, Moineºti, Bacãu -17 ian., 2003, Paris), doctor în filosofie («magna cum laudae») a fost asistentul profe-sorului Ion Petrovici la fosta Facultate de Filosofie ºi Litere din Bucureºti. Din 1944 pînã în 1947 a fost conferenþiar de filosofie la Facultatea de Teologie. Odatã cu decapitarea spiritualã a þãrii, trãieºte - alãturi de  figurile  proeminente ale culturii româneºti - cutremurãtoarea experienþã a închisorilor (în care ocupantul þãrii a distrus atâtea zeci ºi sute de mii de vieþi), precum ºi a Canalului «Morþii» Dunãrea - Marea Neagrã. Dupã vizita în România a generalului de Gaulle (ºi la intervenþia acestuia) i se permite sã ia dru-mul exilului francez. În þarã a publicat  eseurile Cunoaºtere ºi mântuire în problematica filosoficã a lui Ion Petrovici (1942, 15 p.); Die Relativität der Erkenntnis und das Suchen des Absoluten (conferinþã la Universitatea din Leipzig, 1942, 19 p.); Homo ludens sau funcþiunea idealã a jocului ºi rolul lui în naºterea culturii (1942, 18 p.) ºi Originea creºtinã a problematicii filosofiei moderne (prelegere inauguralã a cursului de Introducere în filosofie, 1945, 35 p.). În volum a publicat teza sa de doctorat Finalitatea idealã a existenþei umane (Casa ªcoalelor, 1943, 162 p); Existenþã ºi Adevãr. Eseuri (1945, Tipografia «Bucovina», I.E. Torouþiu, 90 p.) ºi Cãtre o nouã filosofie a naturii (1946, Ed. Librãriei Universitare, 139 p). Despre acest filosof român cenzurat cu totul în cultura comunistã (ca ºi în Enciclopedia exilului..., de F.  Manolescu, Ed. Compania, 2003) a se vedea fiºa din dicþionarul scos de Academia Româno-Americanã: Românii în ªtiinþa ºi Cultura Occidentalã, vol. 13, 1992, p. 344  precum ºi  Bibliografia operelor filosofice româneºti, de Mãdãlina Diaconu, din vol.: Dicþionarul operelor filosofice româneºti, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1997, p. 294-295. Revista «Jurnalul literar» a publicat  unele dintre înregistrãrile colocviilor organizate de Constantin Micu -Stavilã  <în capitala Franþei (Colocviul pe  tema «agresivitãþii din lumea contemporanã» privitã «sub lupa filosofiei» în numãrul din martie-aprilie-mai 2001).

            4. «Ceea ce are valoare se aratã de la prima înfãþiºare în meritul sãu ºi nu are trebuinþã de indulgenþã, cãci nu este bun numai pentru noi ºi deocamdatã, ci pentru toþi ºi pentru totdeauna», consemna Titu Maiorescu.

            5. Horia Stamatu observa cu justeþe faptul cã la noi, când patru cincimi din populaþia þãrii trãia la sate, þãrãnimea nu era o clasã «ci neamul românesc însuºi» (v. Horia Stamatu, Ego Zenovius..., Ed. «Jurnalul literar»,  2001, p. 11).

            6. Iatã ce scrie Horia Stamatu pe la începutul eseului sãu despre Umorul negru ºi absurdul în literatura cultã ºi folclor («Revista Scriitorilor Români», nr. 12 , München, 1973, p.10): Primul cãrturar care s-a dedicat studiului folclorului românesc «a fost cu totul excepþionalul Iordache Golescu, de care ºi-a bãtut joc cu o neruºinare fãrã limite Cãlinescu-ne-Cãlinescu de dupã 1945, dar cãruia i-a consacrat un studiu admirabil Perpessicius, chiar în epoca proletculturii (Menþiuni de istoriografie literarã ºi folclor, 1956)». ªi ceva mai încolo: «aºa cum primul inventar al proverbelor, probabil dupã modelul Bibliei, l-a fãcut la noi Iordache Golescu, primul inventar al mitologiei l-a întreprins Haºdeu, de care acelaºi straniu sucit-rãsucit Cãlinescu-ne Cãlinescu nu aminteºte nici mãcar în Estetica Basmului» (Ibid.). Fãrã Condica limbii româneºti scrisã de Iordache Golescu nu ar fi apãrut colecþia de proverbe comentate a lui Zane, mai aflãm de la Horia Stamatu (Umorul negru..., «Revista Scriitorilor Români», nr. 12 , München, 1973, p.10).

            7. Horia Stamatu (1912-1989) a fost poet-gânditor, filosof al culturii, eseist ºi rafinat traducãtor de poezie  misticã. Nãscut în Bucu-reºti la 9 sept. 1912 ºi-a fãcut studii de drept ºi de filosofie la Universitatea din Bucureºti ºi la Universitatea din Freiburg i. Br., Germania. Primul sãu volumul de poezie, Memnon (Premiul Scriitorilor Tineri, 1934) a fost comentat de Bazil Munteanu în Panorama de la littérature roumaine contemporaine ºi de cãtre Vladimir Streinu în cartea sa publicatã în 1938, Pagini de criticã literarã. Alãturi de Mircea Vulcãnescu ºi Dan Botta, Horia Stamatu a participat din 1938 la redactarea primelor cinci volume ale Enciclo-pediei României (volumul al V-lea care prezenta cultura româneascã, publicat la Imprimeria Naþionalã - a fost dat la topit de ocupantul sovietic -aflãm de la Dan Botta, Limite ºi alte eseuri, Ed. Crater, 1996, p. 359). La Freiburg im Briesgau Stamatu este studentul lui Max Müller, suc-cesorul lui Heidegger, dupã îndepãrtarea acestuia de la universitate. Din Heidegger eseistul-poet traduce ºi comenteazã cu mare competenþã Holderlin ºi esenþa poeziei  (1981).

            Într-o scrisoare adresatã în 20 august 1965 profesorului Al. Rosetti, H. Stamatu con-semneazã cã între 1946 ºi 1949 a fost lector de limba ºi literatura românã în Germania, la Freiburg, la catedra romanistului Hugo Friedrich. În Franþa (la Paris) devine membru fondator al «Centrului Românesc de Cercetãri» ce-l are drept prim preºedinte pe Mircea Eliade. Din 1951 se stabileºte în Spania, la Madrid, unde va desfãºura o intensã activitate literarã ºi publicisticã. Traduce în spaniolã din poezia lui Hölderlin (1957) ºi din spaniolã în românã poezia misticã a Sfîntului Ioan al Crucii. Pentru reuºita (absolut extraordinarã) a traducerii lui San Juan de la Cruz, poetul-gânditor se familiarizeazã cu limbajul religios al Psaltiriei în versuri publicatã de mitropolitul Dosoftei în 1673. În anul 1961 se întoarce definitiv în Germania, la Freiburg i. Br., unde va fi redactor pentru probleme de comuni-care la «Forschungsstelle  für Weltzivilisation» în perioada 1962-1966. În publicaþiile exilului românesc se poate citi bogata eseisticã a filosofului Horia Stamatu, din care o foarte micã parte a fost publicatã în România abia în 2001 într-un modest volum intitulat Ego Zenovius. Iatã câteva titluri din eseistica sa: Eminescu necu-noscutul (1989); Paradisul lui Ion Barbu (1988); Istorie ºi mit (1986); Problema lui «Nu» de Eugen Ionescu, problema lumii (1986); Religia românilor (1985); Bisericã ºi religie la români (1985, în colab. cu D. Ichim); Rostul «istoriei» la români (1985);   Comportamentul  românilor în istorie (1984);  Loc «sacru» ºi  loc «consacrat» (1984); Misterul «Mioriþei»: eroul (1984); La o nouã «Întemeiere» românescã (1983); Cum este «românesc» Crãciunul la români (1983); Cincizeci de ani, 1932-1982 (1982); Viitor petrecut (1982);  Români ºi germani. Nimicirea conºtiinþei prin aculturare (1981); Comentarii (ºi traducere) la «Holderlin ºi esenþa poeziei» de  Martin Heidegger (1981); Câteva  lãmuriri cu privire  la Nae Ionescu (1980); «Scrisoarea unui european, 1944-1979» (1979); «Manifest pentru scriitorii  de limbã românã din afara României»; De la geoculturã la geopoliticã: Uranotopia (1979);  Între utopia orficã ºi hieraticul mioritic (1978, despre nuvela In curte  la Dionis de Mircea Eliade );  Ego Zenovius...(1978, anul în care îi apare traducerea din San Juan de la Cruz: Ope-ra liricã); Timp ºi literaturã (1977); Þãranii (1976); Umorul negru ºi absurdul în literaturã ºi folclor (1973); Soarta libertãþii în veacul necesitãþii: G. Uscãtescu (1968); Ioan Budai-Deleanu, poet-gânditor al vremurilor noi (1968); Mircea Vulcãnescu ºi generaþia lui (1966); Schimbarea poreclei în renume (1966, despre Vintilã Horia); Ieºirea din impas (1962, despre Remontée...de Oct. Vuia); La juventud hoy (1960); Câteva note asupra gândirii româneºti (1959); Teatrul lui Eugen Ionescu (1957); Despre «Poezia românã nouã» (1957); Reflexiones de un seglares...(1954); Despre Alex. Busuioceanu: Proporción de vivir (1953); Cinci sute de ani de la cãderea Bizanþului (1953), etc.

            Amintim ºi volumele publicate de marele poet  Horia Stamatu: Moartea lui Pan (1940); Juvavum (1945); Râul (1953), Por las calzadas de punta europea; Pe marile drumuri ale peninsulei iberice (1956); Twist (1963), în fr.; Recitativ (1965); Dialoguri (1964, trad. în germ. în 1968 ºi în sp. în 1971); Punta europea (1969); Kairos (1974, ed. II-a, 1995); Jurnal.1 (1975); Jurnal. 2 (1977); Discurs ºi excurs (1978), Imperiul (1981); Cantata învierii (1982); Rugãciune de ziua Marianei (1983) ºi Cartea regilor ºi împãraþilor (1884).

            8. v. Ion Caraion, Poezii arestate, 1999.

            9. v. Horia Stamatu, Timp ºi literaturã, în «Revista Scriitorilor Români», München, nr. 14/1977. Eseul a fost cuprins în volumul: Horia Stamatu, Ego Zenovius...(Ed. «Jurnalul literar», Bucureºti, 2001, p. 18-54).

            10. Total cenzurate pânã în dec. 1989, scrierile lui Horia Stamatu care ajunseserã la Biblioteca Academiei erau ascunse de ochii cititorilor. Ele se aflau în «Fondul directorial», mai bine pãzit chiar decât «Fondul secret» la care se ajungea cu o aprobare specialã.

            11. «Cei care au ales marginalizarea -observa criticul Cristian Livescu - au instituit o comuniune -deloc ipoteticã - a onoarei, dovedind, ceea ce nu pare chiar limpede, cã existã ºi un destin al adevãrurilor» (v. rev. «Asachi», nr. 97, martie 1997, p. 4).

            12. Eugen Ionescu remarcase cu justeþe cã la Horia Stamatu «verbul poetic este demers spiritual». Acest lucru l-a împiedicat (probabil) pe dl. Alex. ªtefãnescu sã-i aprecieze creaþia poeticã. Opac la orice «demers spiritual» (v. cele scrise despre Petre Þuþea în «Rom. lit.» din 12-18 aug. 1992, sau cele scrise despre Dan Botta)  în opinia criticului Alex.  ªtefãnescu, Horia  Sta-matu ar fi, vezi Doamne, un «poet fãrã mare talent» («Rom. lit», 6-12 iulie 1994).

            13. a se vedea  Ce poate ieºi din asceza dorului (p. 93-108 din volum).

            14. v. C-tin Amãriuþei, Estetica stãrii de urît, în Revista Scriitorilor Români, München, 1965, p. 37 - 47.

            15. a se vedea interviul lui Constantin Amãriuþei publicat în rev. «Jurnalul Literar» din dec. 1998.

 

 

 

*Textul de faþã are la bazã un referat prezentat la Sim-pozionul internaþional de etnologie de la «Muzeul Maramureºului» (dir. Mihai Dãncuº) din 26-27 dec. 1998.