Isabela Vasiliu-Scraba
PRINCIPII ACTUALE
ÎN CRITICA LITERARĂ
«Mie îmi
spune cineva că, declarându-mi simpatia față de Noica, Cioran, Eliade, manifest
în mod inconștient simpatii de dreapta. Protestez.
E ca și cum, dacă aș spune că îmi plac Chesterton, Toma din Aquino și Ion
Creangă cineva mi-ar spune că îmi cam plac grașii»
Andrei Pleșu
Rezumat:
Critica tânără în căutare de noi ideologii. Extra-literarul
în comunism și după. Mircea Eliade într-o bio-bibliografie cenzurată.
Suporturile ideologice pentru eliminarea marilor valori culturale românești
după 23 august 1944. Megatendința
post modernă și relansarea în orizontul culpa-bilizărilor.
Suplimentul cultural al
«Cotidianu-lui» a publicat în primăvara anului 2002 o anchetă sub genericul întrebări
pentru critica tînără. Nutrind convingerea că lumea literară s-ar afla în
căutarea de noi suporturi ideologice, unul dintre criticii întrebați ajunsese
la concluzia că extra-literarul ar face și el parte din literatură,
accentuînd asupra unei așa-zise
mega-tendințe post-moderne care s-ar manifesta în judecarea textelor literare
prin contex-tualizări, determinisme extraliterare și înserieri ideologice
(1). În opinia sa, pînă în 1990 cultura română n-ar fi fost judecată
astfel. Pe
atunci s-ar fi practicat un ima-nentism
estetic. Într-o cultură literaturo - centrică, acestă abordare ar fi
fost ipocrită în măsura în care nu dădea importanța cuvenită determinismelor
extraliterare (Ibid.). Ancheta a mai scos la lumină și decăderea culturii în perioada
post-comunistă. Cultura română (odată cu abolirea comunismului) ar fi devenit
un gheșeft între critici și autori. Cu vorbele sale, o afacere de
familie(Ibid.). Înainte de 1990 efectul cenzurii comuniste nu s-ar fi resimțit
prin furtul istoriei noastre - care era secret de Stat, cum este și acum. Nici
prin interzicerea unei bune părți din cultura română, fie dinainte de 23 august
1944, fie provenită din exilul românesc.
Un
exemplu de cenzură îl constituie însăși omiterea momentului «Criterion»
în biobibliografia lui Mircea Eliade publicată în 1980 de dl. M. Handoca
(2). Dar cum vedem, la doisprezece ani de la înlăturarea cenzurii
extra-literare caracteristice totalitarismului comunist, se găsesc voci să
pledeze la modul cel mai inocent pentru revenirea determinismelor
extraliterare și a înserie-rilor ideologice. Probabil fără a avea habar de cum
a fost înțeles (și aplicat) determi-nismul extra-cultural după actul de la 23
august 1944, în adevărate campanii de criminalizare a oamenilor de cultură ai
țării noastre(3), din punct de vedere militar ocupată de armata
sovietică, și din punct de vedere ideologic luată în primire de Ana Pauker,
Vasile Luca, Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu și alții. Crescut sub protecția
mai vîrstnicilor anti-protocroniști instalați în poziții sociale convenabile
și sprijinit, ca și aceștia, pe vocile Europei libere, tînărul critic
lasă impresia că nu știe (sau nu vrea să știe) nimic despre felul în care mari
personalități culturale românești au fost scoase din circuit (și la propriu, și
la figurat). Sau cum, în noua (pe atunci) contextuali-zare a personalităților
culturale, deja din octombrie 1944 viitorul academician Alexandru Graur vedea
în Hemingway un fascist camuflat(4). Direcția megaten-dinței în
contextualizarea post-modernă ar fi, pentru unii, mai greu de ghicit. Spre a fi
dibuită și de cei care cred că monopo-lurile de opinie au dispărut (v.
«L.A.I.», 20 mai 2002, p. 5-7), este suficent să comparăm tratamentul diferit
de care s-au bucurat, în presa post-comunistă, două cărți cuprinzînd chiar în
titlul lor numele lui Mircea Eliade și numele lui Emil Cioran. Deși scrise de
persoane diferite, titlurile acestor cărți indică o sferă comună de interes
cultural.
E
drept, în două cărți apărute la un oarecare interval de spațiu și de timp. Ținînd
de literatura de idei și nedepășind prin nimic domeniul culturii, prima carte
pe care o avem în vedere a fost (cu mici excepții) trecută sub tăcere. Este
vorba de cartea noastră apărută în 2000 (accesibilă și pe internet la http:
//www.geocities.com/ isabelavs) intitulată În labirintul răsfrîngerilor.
Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica,
Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă (Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2000). Cealaltă carte în care numele lui Eliade și a lui Cioran (5)
apar trecute în titlu a fost confecționată în jurul unei teme extra-literare. Apărută în Franța în
primăvara anului 2002, ar fi trebuit să intereseze pe francezi. Ei bine, nu. Acolo a supărat
comunitatea românească. Care a preferat (cu precădere) să-și exprime
nemul-țumirile în presa din România. Ocupîndu-se (tendențios) despre uitarea
fascis-mului, cartea cu pricina a produs la noi exact acel scandal pe care
s-a mizat de la bun început. Chiar din momentul în care s-a pus la cale
scrierea unei asemenea cărți de culpabilizare a unui mare dramaturg, a unui
mare eseist și a unui foarte mare istoric al religiilor. Desigur, în ideea unui
export de succes garantat.
Față
de conspirația tăcerii prin care a fost «înmormîntată» de critica literară
cartea noastră, gălăgia în marginea cărții franțuzești nu numai că s-a produs
fără nici un cîștig pentru cultura română, dar a și fost amplificată în mod
artificial: O mare specialistă în «recunoașteri» (6) n-a ratat
prilejul de a recunoaște în cartea despre fasciștii Mircea Eliade, Cioran și
Eugen Ionescu «împrumuturi» nedeclarate, altfel spus, plagiate . Motiv de
invocare a unor contextualizări care nu meritau a fi invocate. Cum nu merită
azi să fie citită extra-literatura megatendinței impusă culturii românești în
anii de după 23 august 1944. Nu pot suferi împilarea spiritului, mai ales prin
metode de infiltrație, consemna în 1946 Alice Voinescu.
Din
cele mai înainte semnalate s-ar putea trage o singură învățătură de folos: dacă
sînt încă la modă «contextualizările», rețeta lor să fie, măcar la jumătate de
secol, înnoită.
NOTE ȘI CONSIDERAȚII MARGINALE
1. v. Paul
Cernat, «L.A.I.», 20 mai 2002, p. 5-7.
2.
Omiterea momentului «Criterion» (în vol.: M. Handoca, Mircea Eliade -
Contribuții biobibliografice, Tipărit la Intreprinderea poli-grafică
Filaret, 1980) se află în discordanță cu importanța pe care acest moment
cultural a avut-o în perioada interbelică. Dar și cu existența tînărului
scriitor de mare succes, cum era pe atunci asistentul lui Nae Ionescu. Cel
puțin, așa apare momentului «Criterion» în amintirea lui Mircea Eliade.
Din cartea sa apărută la noi abia în
1991 (Les promesses de l equinoxe, Gallimard, 1980; în românește: Memorii.
1907-1937, Editura Humanitas, 1991) cititorul a putut afla de marele succes
al dezbaterilor publice organizate de Asociația Criterion, succes care a stat
la baza suspendării acestei activități culturale atît de căutate de publicul
tînăr.
Probabil tot ca efect al cenzurii
comu-niste, în aceeași bio-bibliografie alcătuită de dl. Handoca, sînt uitate absolut toate textele despre
literatura lui Mircea Eliade scrise de Mircea Vulcănescu și de Horia Stamatu.
3. «O
listă completă a intelectualilor care au avut de suferit este aproape cu
neputință de întocmit în prezent - consemna în 1979 Marin Nițescu-, din cauză
că procesele s-au desfă-șurat cu ușile închise, în condiții de
conspirati-vitate, într-o totală lipsă de informare a publicului (...). Au fost
închiși (...) în ordinea aproximativă a momentului arestării: Mircea Vulcănescu
(mort în închisoare), Nichifor Crainic, Radu Gyr, N. Carandino, Romulus Dianu,
Mircea Grigorescu, Ion Petrovici, Simion Mehedinți, George Fotino, Nicolae
Davidescu (mort în închisoare), Barbu Solacolu, N. Crevedia, C. Brătianu, Gh. Brătianu
(istoric), Constantin C. Giurescu, I. Lupaș, Silviu Dragomir, Al. Lapedatu,
Sauciuc Săvescu, Pantelimon Halipa, Ștefan Nenițescu, George Gregorian, D. Iov,
Virgil Stănescu, Dumitru Murărașu, Vasile Militaru, Alexandru Marcu, Nicolae
Roșu, Gabriel Drăgan, Ilie Rădulescu, Ion Maxim, Sergiu Dan, Paul Sterian,
Dimitrie Cuclin, Emanoil Ciomac, Wolf Aichelburg, Constant Tonegaru, Vasile
Voiculescu, Vladimir Streinu, Radu Cioculescu (mort în detenție), Barbu
Slătineanu (mort în detenție), I. D. Sîrbu, Mihai Moșandrei, Ion Iovescu,
George Ivașcu, Constantin Noica, N. Steinhardt, Adrian Marino, Aurel Martin,
Ion Caraion, Petru Stanca, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, Ștefan Aug. Doinaș,
Horia Stanca (la Canal, detenție fără condamnare), Leonid Dimov, Ion
Negoițescu, Edgar Papu, Al. Paleologu, Al. Ivasiuc, Paul Goma, Marcel Petrișor,
Dinu Pillat, Neagu Rădulescu, Al. O. Teodoreanu, Mircea Florian, Mihai Ursachi
(n. 1941), Emil Manu etc. (v. Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului,
Editura Humanitas, București, 1995, p. 165-166).
4. La impunerea forțată a
comunismului în România, presa «românească» suprave-ghiată de Moscova se
evidenția prin același gen de inepții
reintrate în modă după 1990, când din nou, literatura pare să fi devenit
«simplu pretext pentru discursuri politizate, pentru parafrazarea sloganelor
politice» (v. Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, Editura Humanitas, p. 285).
Iată spre ilustrare, cum în 1946
Alexan-dru Mirodan găsise de cuviință să imagineze (fără a-și bate capul să
aducă vreo dovadă) că Mircea Eliade ar
fi fost «un vrednic și inteligent mentor al legionarismului» (v. M. Nițescu, Sub
zodia proletcultismului), ceea ce Mircea Eliade nu a fost niciodată. Sau
cum în 1947, anul arestării poetului și eseistului Nichifor Crainic, Ion Vitner
își intitula un articol: «Un ideolog al fascismului românesc: Nichifor
Crainic (Ibid.). Un an mai târziu, în 1948, Nicolae Tertulian decreta și
el excluderea reeditării operelor lui
Mircea Eliade (și ale altor mari scriitori români).
Leonte Răutu, «care a stabilit în
mare parte linia oficială și a impus-o în cultură» (Ibid.) scria în 1949 că
«filosofii burgheziei și moșierimii românești nu s-au limitat să se închine
celor mai obscure stele ale firmamentului filosofiei reacțio-nare din
străinătate. Ei nu s-au mărginit să-i imite și să-i plagieze. Ei au
ajuns să teoretizeze pla-giatul și imitația servilă» (Ibid.). De obsesia
plagiatelor s-a molipsit și Ov. Crohmălniceanu. De altfel, reactualizarea
după cinzeci de ani a obsesiilor din 1949 ale lui Leonte Răutu a fost una
dintre cele mai șocante «noutăți» post-decembriste. Prin cele
publicate în revistele «România literară» și «Dilema» despre filosofi români de
primă mărime precum Nae Ionescu sau Lucian Blaga în articole semnate de Marta
Petreu, Nicolae Manolescu și Zigu Ornea, de fapt, a fost repusă în circulație
directiva trasată de Leonte Răutu în 1949.
În 1955, sub pana lui C.I. Gulian,
Titu Maiorescu devine «un vrednic precursor al fascismului». Iar când, după
moartea lui Blaga, începuse (datorită eforturilor d-nei Dorli Blaga) să se
publice câte ceva din opera poetului, spre a preîntâmpina intențiile de
publicare a operelor filosofice blagiene, Ovid Crohmălniceanu se grăbește să
scrie că «fondul reacționar al construcțiilor speculative ridicate de Blaga
trădează orientarea către fascism a ideologiei burgheze care le hrănea»
(Ibid.).
5. Într-un articol publicat
în septembrie 1997 în rev. «Asachi», criticul literar Cristian Livescu observa
cu justețe următoarele: «După ce Occidentul a profitat din plin de activitatea
și creația (lui Mircea Eliade și a lui Emil Cioran) imediat după moartea lor e
gata să-i dea peste bord ca (pe) niște proscriși cărora nu le-ar fi fost de
ajuns vitregiile exilului» (v. Cristian Livescu, Emil Cioran sau Critica
neîmplinirii organice).
6.
Ne-am referit la acel interminabil serial al d-nei
Marta Petreu publicat în vara anului 2002 de d-na Gabriela Adameșteanu în cinci
numere consecutive ale revistei «22». Mai multe despre tehnica
«recunoașterilor» în care s-a specializat d-na Marta Petreu a se vedea în vol.:
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2000, p. 197-198, sau pagina web: http:
//www.geocities.com/ isabelavs.