«PATAPIE-viciul» (român?)

Isabela Vasiliu-Scraba

«PATAPIE-viciul»

(român?)

“Marea Minciunã începea sã-ºi desfãºoare ilara frazeologie cu ajutorul cãreia se pregãtea ... reducerea unui popor la cea mai cruntã ºi mai tragicã robie...Dezmoºteniþii pãmântului cãutau sã-ºi facã loc, pre-tutindeni, unde se putea.”

L. Blaga, Luntrea lui Caron

Rezumat: Un refugiu polonez ºi o viaþã de securist. Culmi ce pot fi atinse post-mortem. «Incolorii perverºi» într-o nouã înfãþiºare.

Doamna Monica Lovinescu observa (citind o carte despre comunism apãrutã în Franþa) ciudata necunoaºtere a rezistenþei anti-comuniste din România, rezistenþã armatã ce a durat peste un deceniu, «pânã la exterminare». Se pare însã cã nu istoria (ce-i fusese vreme de patruzeciºicinci de ani “trecutã la secret”) trebuia aflatã dupã 1990, ºi nici faptul istoric al rezistenþei româneºti, de care foarte mulþi n-au auzit nimic sau au auzit extrem de puþin.

Dupã ce românii se arãtaserã atât de deciºi a plãti chiar ºi cu preþul vieþii înlã-turarea comunismului, ce s-au gîndit unii imediat dupã aceea? Iatã, picat din cer, momentul ca românului sã i se toarne pe gât porþia de culpabilizare (1). De acest lucru s-a ocupat cu mult succes dl Horia - Roman Patapievici. Pentru cei care au scãpat de vãtãmarea minþii necitindu-i cãrþile, sau articolele din revista “22”, informãm cititorii cã abundenta sa vorbãrie s-a iscat dupã abolirea comunismului de la con-statarea pe care a fãcut-o în 1990 cã tatãl sãu a fost român ºi colaboraþionist.

Cele douã determinante majore reu-nindu-se în decedata persoanã a propriului tatã, dl Horia-Roman Patapievici nu ezitã sã generalizeze: deci toþi românii au cola-borat cu ocupantul sovietic (2).

Astfel gãsitã, ideea a fost exploatatã pânã la paroxism. Colaboraþionismul pro-priului tatã ar reprezenta cel mai de preþ indiciu pentru o întreagã serie de concluzii, tot una ºi una. Presupunând cã tatãl sãu n-a fost silit sã colaboreze, sau aflând asta de la el, fiul consemneazã cã tatãl sãu chiar a voit sã facã ceea ce a fãcut. Apoi, prins iarãºi de euforia generalizãrilor, din actul voluntar al colaborãrii «românului» sãu tatã, d-lui H.-R. Patapievici i se nãzãreºte cã poporul român are “vocaþie pentru aservirea voluntarã” (3). Dar lucrurile nu se opresc aici. Ar fi prematur, cãci una este evidenþierea vocaþiei, ºi alta intuiþia de esenþã. O nouã opintire pe drumul ales îl saltã prin vidul gândirii spre dilematica concluzie cã “aceasta ar fi aporia etnicã a românilor” (4).

Din abureala aporiei la care a ajuns cu mintea sa atât de sãltãreaþã, dl.H.-Roman Patapievici se dezmeticeºte po-ticnindu-se de esenþa cea spurcatã a tatãlui sãu care, român fiind, prin colaborarea sa voluntarã s-a “spurcat în toatã fiinþa” (Ibid.).

De aici rezultã, de astã datã nu prin euforia generalizãrilor, ci prin contami-nare, cum esenþa cea spurcatã a tatãlui colaboraþionist a întinat toatã românimea: “colaborarea -scrie dl. H.-R. Patapievici - i-a spurcat [pe ei, pe români] în toatã fiinþa” (Ibid.). Din 1990 încoace dl. Horia-Roman Patapievici «s-a întâmplat sã nu mai fie de acord cu exprimarea excesivã» (5)... cã tatãl sãu a fost român. În viitor s-ar putea sã-i aparã excesivã chiar ºi etnia polonezã atribuitã tatãlui sãu.

Dupã Platon, vorba proastã (nãscu-tã dintr-o gândire ºuie), nu vatãmã doar adevãrul, ea vatãmã ºi sufletul. Senzaþia aceasta de vãtãmare a sufletului mã paºte de fiecare datã cînd îmi cad ochii peste gãunoasa (ºi mult aplaudata) frazeologie a acestui talentat orator politic.

Note

1. Fã a fi nevoie sã citãm vreun nume, pentru perioada post-comunistã, s-a putut cu uºurinþã observa cum morbul culpabilizãrilor i-a cuprins pe toþi pasionaþii operei cioraniene de tinereþe, pe toþi hermeneuþii de ultimã orã ai lui I.L. Caragiale, pe toþi demolatorii miturilor noastre culturale, ºi ai lui Eminescu în special.

2. v. Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureºti, 1996, p. 53; vo-lum reeditat ulterior.

3. Ibidem, p. 53

4. Ibidem, p. 54

5. Ibidem, p. 17