Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

PARADIGME ALE DEVIERII:

TARDIVE LOVITURI DUªMANULUI DE CLASã

(Despre Stelian Mateescu)

 

 

           

Rezumat: Ironii (ne)disimulate ºi cãutarea începuturilor. Lupta de clasã în lichidarea culturii ºi a mediului academic românesc. Scânteietoarea generaþie 1927: Mircea Eliade (ºi Mircea Vulcãnescu) despre Stelian Mate-escu. O tardivã (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasã ºi eroul ei: Florin Faifer.

 

 

            Pe vremea cînd viitorul academician Mihail Roller începuse a-ºi aduce nepre-þuitele Contribuþii la lupta pentru o istorie ºtiinþificã a R.P.R., iar problemele “deschise” ale istoriografiei româneºti, sovietice ºi un-gureºti erau “închise” împreunã cu “nein-spiraþii” istorici români care întîrziaserã sã “adopte schimbarea”(1), prin acei ani cînd pe la mitinguri tinerii erau puºi sã zbiere cu toatã rîvna lor tinereascã: “Cei ce zac în închisori / sunt bandiþi ºi trãdãtori. / Moarte lor! Moarte lor!”(v. rev “Memoria”, nr. 6, 1992, p. 33.), micul Florin Faifer - devenit de curînd (în preajma vîrstei sale de pen-sionare) mare erou -, ºi-o fi propus (cine ºtie?) sã-ºi aducã ºi el cîndva aportul la lupta de clasã în care zilnic (pe atunci) se cu-cereau noi victorii dintre cele mai impre-sionante.

            Toþi exponenþii (recalcitranþi) ai cul-turii “burgheze” fuseserã grabnic lichidaþi (primele lichidate fiind chiar operele lor !). Nu numai prin interzicerea deptului de semnãturã. Ar fi fost o pedeapsã mult prea micã. Ei, niºte “bandiþi” care se lãfãiserã pe cîte un scaun universitar sau academic, ei, care în loc sã asude muncind cu braþele, publicaserã cãrþi (ºi ce cãrþi!) dupã ce se plimbaserã pe la universitãþile din Franþa, Germania, Anglia sau America, pierzînd timpul pe acolo (cãci antrenament la aºa ceva cãpãtaserã din vremea studiilor uni-versitare din þarã), ba luîndu-ºi vreun docto-rat, ba þinînd conferinþe, ba, pur ºi simplu vãzînd cam ce se poartã prin strãinãtãþi în discipline de pus la zid: filosofia religiei, fenomenologie, metafizicã ºi altele la fel, ei, asemenea “bandiþi” trebuiau, la rîndul lor, puºi la zid. Sau, în cel mai bun caz, daþi afarã din locuinþele proprii ºi eventual cazaþi la Aiud, Gherla, Sighet, Canal, etc. Ce sã faci însã cînd vreun “bandit” din ãºtia n-a mai aºteptat schimbarea de la 23 august 1944 ºi mintea i s-a dus de multiºor?

            Sã-i iei la bani mãrunþi opera publi-catã înainte de “prãbuºirea în întuneric” (apud. F. Faifer) ºi sã i-o faci harcea-parcea de pe poziþii istorico-dialectic-ºtiinþifice?         Încurcatã  treabã, mai ales dupã ce un Mir-cea Eliade consemnase cã  scriitorul “a fost un geniu” (2) ºi dupã ce singur ai notat cã: «între camarazii de generaþie, scînteietoarea generaþie ‘27, tînãrul [Stelian Mateescu] trecea drept cel mai erudit - era poreclit, de altfel, “micul Kant”! /.../ Citea  enorm, în  mai multe limbi, cu o încordare ºi cu o meti-culozitate ce l-au speriat pînã ºi pe Mircea Eliade. Rafturile impunãtoarei lui biblio-teci erau ticsite de tratate de filosofie (în o-riginal), esteticã, psihologie, sociologie, cãrþi de literaturã, albume de istoria artelor. Colegii vorbeau despre el ca despre “un fenomen” /.../ a întemeiat Societatea de este-ticã (1925-1928), de a cãrei activitãþi s-a ocupat împreunã cu Lucian Blaga ºi O.W. Cisek. Conferenþia adesea la Fundaþia Ca-rol, la  Asociaþia Studenþilor Creºtini din România ºi în alte locuri» ( Florin  Faifer, Genialoidul, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouã, nr. 12 (72), dec. 2001, p. 21.). Cu scrierile unui atare “bandit” cam greu sã te pui. Din frunzãrirea lor, cel mult s-ar putea gãsi, dialectic, un aspect negativ ºi unul pozitiv: (a) Stelian Mateescu “se considera cãutãtor de esenþe” (aspect negativ !) ºi, drept aspect pozitiv: (b) Steli-an Mateescu “nu era persecutat de superstiþia noutãþii” (apud. F. Faifer). Dacã opera este dificil de abordat, în schimb, cele mai nime-rite prilejuri de atac îi par eroului nostru (Florin Faifer) batjocorirea sentimentelor pãrinteºti. Iatã fraza cu care îºi începe suita de nãprasnice lovituri date (niþel cam tardiv) duºmanului de clasã: “pãrinþii lui Stelian Mateescu, oameni simpli, priveau la el ca la un geniu”(op. cit.). Nu este cruþatã nici înfãþiºarea duºmanului, ce-i apare înaltului erou cu ochi vultureºti: “prizãritã /.../ cu ochelari fãrã ramã” (Ibid.). Vitejia nu-i este clintitã nici de curmarea bruscã, pe la treizeci de ani, a destinului scriitoricesc a lui Stelian Mateescu, aflat “într-un fragil echilibru la întretãierea dintre puseul genialoid ºi imi-menta prãbuºire în întuneric”. Citatul este din fraza finalã a articolului pe care genialul Faifer (despre geniul cãruia nu s-a repezit încã nimeni sã depunã mãrturie!) l-a intitulat chiar aºa: “Genialoidul”. Ce pãcat cã o atît de mare victorie nu a fost marcatã ºi printr-un tablou adecvat! Sã fi fost, de pildã, învingãtorul (Florin Faifer) înfãþiºat cu piciorul pe gîtul victimei sale, demult decedatã, foarte probabil de foame ºi de frig, nu doar de boalã ºi de bãtrîneþe, ca atîþia ºi atîþia “bandiþi” împotriva cãrora s-au ridicat la luptã, încã din anii cinzeci, bine ºtiutele condeie “progresiste”.

 

NOTE ªI CONSIDERAÞII MARGINALE

           

            1. Iatã o micã parte din colecþia de istorici ºi de academicieni tocatã în închisori cu grija de a scrie, de fiecare datã, pe actele de deces a unui astfel de “bandit” , “persoanã fãrã ocupaþie”: acad. George Brãtianu, doctor în filosofie la Cernãuþi,  doctor în  litere la Sorbona, profesor de istorie universalã (succesorul lui N. Iorga)  la Facultatea de istorie ºi director al Institutului de istorie; decedat la 55 de ani, dupã 3 ani de detenþie, acad. Alex. Lapedatu (din 1935 pre-ºedinte al Academiei Române, decedat dupã trei luni de detenþie), acad. Ioan  Lupaº (preºedinte al Secþiei Istorice a Academiei Române), acad. Ion Nistor (fost rector al Universitãþii din Cernãuþi, unde era profesor de istoria românilor), acad. Dumitru Caracostea, acad. Ion Petrovici, pro-fesorul de italianã Alexandru Marcu, membru corespondent al Academiei, purtat în lanþuri împreunã cu filosoful Mircea Vulcãnescu, ambii decedaþi în detenþie, poetul Adrian Maniu, membru corespondent al Academiei, istoricul basarabean Ion Pelivan care a fãcut parte din Delegaþia României la conferinþele de Pace de la Paris ºi Geneva (decedat dupã patru ani de detenþie), istoricul Teofil Sauciuc-Sãveanu, fost rector al Universitãþii din Cernãuþi unde a predat filologie clasicã, doctor în filosofie ºi litere la Viena, profesor de istorie anticã ºi epigrafie la Univer-sitatea din Bucureºti, acad. Radu Rosetti, istoric militar, fost director al Muzeului Militar ºi apoi al Bibliotecii Academiei, acad. Silviu Dragomir (doctor în teologie, istoric, fost profesor uni-versitar ºi cercetãtor al arhivelor ungare, austriece etc.), acad. George Fotino (eminent specialist în limbi clasice, fost decan ºi profesor de istorie a dreptului românesc la Universitatea din Bucureºti), ªtefan Meteº (director al Arhive-lor Statului din 1922 pînã în 1947 ºi membru corespondent al Academiei), Victor Papacostea (fost profesor la Facultatea de Litere ºi Filosofie din Bucureºti ºi întemeietorul Institutului de Studii ºi Cercetãri Balcanice), Zenovie Pâcliºanu , fost profesor de teologie la Blaj, autor de lucrãri privind istoria bisericeascã, membru corespondent al Academiei, decedat în detenþie (v. N. Roºca, Închisoarea elitei româneºti, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998).

            2. Redãm în cele ce urmeazã  caracte-rizarea lui Stelian Mateescu (1903-1976) fãcutã cu multã obiectivitate, dar ºi cu o mare înþelegere,   de filosoful Mircea Vulcãnescu (1905-1952) în perioada «Criterionului», când era preocupat de spiritualitatea în generaþia tânãrã: “Un militant spiritualist, venit cîndva în atingere cu spiritualitatea ortodoxã, deºi personal pornise pe altã cale, este Stelian Mateescu. Desigur cel mai cult ºi cea mai universalã inteligenþã a tinerei generaþii. Venit din filosofia raþionalistã la viaþa spiritualã prin depãºirea dificultãþii tragice care þinuse în loc pe Vasile Pârvan, nici un tînãr nu a fãcut efortul mintal de compre-hensiune ºi sintezã pe care l-a încercat Stelian Mateescu. Urmãritor simultan a patru sau cinci culturi mondiale, totdeauna informat, pasionat ºi vibrant, stãpîn pe o dialecticã impresionantã, dublatã de o adîncã pãrtundere, Stelian Mateescu avea totuºi un contact rebarbativ prin intransigenþa lui orgolioasã, aproape inumanã, nãscutã din conºtiinþa propriei valori. Necruþãtor cu toate mediocritãþile ºi non-valorile, de care avea aproape oroare fizicã, invectiva lua sub pana lui atît de riguroasã o alurã vehementã care-o apropia de pamflet. Stelian Mateescu a debutat în publicisticã prin atacurile sale împotriva falsului misticism al d-lui Mihail Dragomirescu, urmãrit cu haz ºi necaz pe toate laturile pontificialitãþii lui culturale din 1923. Dacã aceste critici ne apar astãzi prea insistente în raport cu importanþa realã a obiectului lor, e pentru cã personajul atacat e departe de a mai avea rolul pe care ºi-l arogase în cultura româneascã de dupã rãzboi.

            În problema vieþii spirituale, Stelian Mateescu a pãtruns cu articolul sãu consacrat “Directivei valorilor maxime” publicat în «Gândirea» prin 1924, susþinînd o spiritualitate de tip mixt psihic-cultural, care tindea deja cãtre o valorificare absolutã a spiritului prin încordarea la potenþialul maxim a trãirii valabile. Treptat Stelian Mateescu s-a apropiat de termenul cãtre care se îndrepta aceastã potenþare maximã a fiinþei spirituale: Absolutul. Presimþirea apropierei Absolutului se desprinde astfel evident în studiile sale despre “Explicarea suprarealismului” ºi despre “Mistica nouã”. Cu studiul sãu despre “Metafizica laicã ºi metafizica sfinþilor”, Stelian Mateescu a pãºit ºi ultima treaptã, dând termenului spiritualitate desãvîrºita lui accepþie religioasã. A scris ºi literaturã, proze ºi poezie (cu-noscutã din diferite manifestãri culturale, cãci nu au fost publicate). În ultima vreme, evolua spre dreapta politicã atacînd cu înverºunare -ºi nu întotdeauna cu dreptate - pe unii din foºtii lui prieteni.

            Eforturile premature supra-omeneºti pe care ºi le-a impus acest tînãr care nu dormea de ani de zile decît douã ceasuri pe noapte ºi pentru care o noapte albã însemnà o biruinþã a spiritului asupra animalitãþii, l-au frînt înainte de vreme. În plinã ascensiune spiritualã, în momentul în care contem-plaþia valorilor veºnice îl fãcuse mai înþelegãtor ºi-i atenuase orgoliul, fiinþa lui biologicã a cedat în faþa presiunei spirituale. ªi Stelian Mateescu s-a retras -sã nãdãjduim cã provizoriu - din frãmîntarea vieþii culturale româneºti - fãrã sã fi renunþat totuºi la lupta lui, de acum singuraticã ºi surdã. În plinã crizã a avut încã tãria sã se împotriveascã dezorganizãrii, reuºind sã-ºi strîngã, sã-ºi corecteze ºi sã-ºi publice studiile rãzleþe în volumul  Directiva absolutului a cãrui importanþã realã pentru cultura româneascã nu a fost îndeajuns semnalatã de o criticã complezentã numai cu cei care ameninþã.” (v. Mircea Vulcãnescu, Un militant spiritualist: Stelian Mateescu, în revista «Asachi», Anul XI, nr.173, iulie, 2003).