Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

O NOUÃ RUBRICÃ

 A CenzurII

 

    “Noile autoritãþi, deºi erau noi, continuau sã fie tot ungureºti. Ele erau însã comuniste, dupã tiparul epocii ce începea”.

       Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

 

Rezumat:  Manevre  de  subminare  a  identitã-þii  culturale  româneºti prin  liste de cãrþi inter-zise dupã 1945 de ocupantul sovietic. Memorie culturalã «contaminatã»: cenzura  într-o  carte divulgând cenzura. Intoleranþii adorã tole-ranþa celorlalþi ºi abuzeazã sistematic de ea (apud. Lucian Blaga).

 

            Pe 30 noiembrie 2001 am cumpãrat de la Tîrgul de carte “Gaudeamus”  Gîndirea intezisã. Scrieri cenzurate. România 1945-1989 (1). Fiind gripatã ºi neputîndu-mã concentra sã citesc ceva de soi, am parcus din scoarþã în scoarþã respectivul volum. Mai ales cã tocmai eram în mijlocul re-dactãrii unui tabel cronologic pentru volumul despre filosofia lui Mircea Vulcã-nescu. ªi în tabel mã gîndisem sã includ - drept fundal pentru viaþa ºi opera acestui eminent gânditor-, scrierile prin care se vãdeau desluºit racordarea culturii române la cultura europeanã ºi nivelul - fãrã îndoialã - european, atins de cultura românã în exact acele domenii care urmau sã fie (dupã 23 august 1944) grav afectate prin “atenta lor supraveghere”: filosofia, istoria, lingvistica, etnografia ºi, «last but not the least», sociologia ªcolii monografice de la Bucureºti. Ultima a fost atît de bine “supra-veghiatã” încît nu a mai reuºit sã supravie-þuiascã în comunism decît prin cercetãrile de teren fãcute pe cont propriu(2) de Lucia Apolzan(1912-2001) ºi prin unele lucrãri de sociologie teoreticã publicate dupã ieºirea din închisoare de fostul profesor universitar Traian Herseni (1907-1980), discipol apro-piat al lui Dimitrie Gusti. Cum bine se ºtie, aceastã ºcoalã româneascã unicã în lume a fost numitã “a lui D. Gusti”, prestigiosul ei iniþiator ºi organizator, sociolog de renume mondial. Dar ea fusese în fapt  “a lui Gusti ºi a lui Mircea Vulcãnescu”, ultimul fiind teoreti-cianul ºi filosoful ei necontestat care i-a revelat profesorului Dimitrie Gusti importante faþete ale teoriei cercetãrilor monografice (3).

            Sã ne întoarcem însã la gîndirea interzisã. Tot citind eu aºa, titluri dupã titluri, ce-mi fu dat sã vãd ? Nici mai mult, nici mai puþin decît prezenþa CENZURII... în cartea ce voia, pasã-mi-te, în vremuri de “transparenþã”, sã dea pe faþã aceastã practicã impusã îndeobºte cu forþa în vremuri în care nici nu se mai ºtie cîte neguri se suprapun spre întunecarea mult invocatei “transparenþe”. Desigur, nu-mi putea trece prin minte cã ea ar fi fost datoratã d-lui Paul Caravia, coordonatorul volumului. Pentru cã Domnia sa a cunoscut îndeaproape faþa cea mai urîtã a cenzurii, cînd “cenzuratã” devine însãºi libertatea. Nu libertatea de a scrie, de a gîndi. Ci chintesenþa lor: libertatea de a trãi. Fiindcã numai trai nu se putea numi traiul în acel iad în care generalul rus (agent NKVD), Boris Grumberg, alias Nikolski, transformase puºcãriile din România, devenitã prin grija ocupanþilor sovietici: “republicã popularã”.

            Aºadar profesorul Caravia trebuia exclus, rãmînînd de verificat izvoarele masivului volum. Foarte probabil, insi-nuarea CENZURII se petrecuse, ca sã spunem aºa, pe sub mînã: preluînd liste de cãrþi, s-au preluat cum erau ele date. De altfel, în extrem de documentatul sãu Studiu introductiv, dl Paul Caravia menþioneazã la un moment dat cã “fiecare trimitere bi-bliograficã din lucrare se considerã fiºã-document, fiind preluatã ca atare din sursele studiate” (p. 22). Cum aflãm din Nota asupra ediþiei, principalele surse au fost Publi-caþiile scoase din circulaþie pînã la 1 august 1945 (Broºura nr. 1), încã douã broºuri din 1945, urmate de douã cãrþi-index din 1946 ºi 1948, plus Suplimentul de titluri interzise. 1 Mai-1 Noiembrie 1948, precum ºi o carte apãrutã la Editura Dacia din Cluj în 1995 tratînd despre Fondul secret de la Biblioteca universitarã din Cluj, chiar aºa intitulatã Fond Secret, autori: I. Costea, István Király ºi D. Radosov.

            Cumulînd “pînã la 1 noiembrie 1948” aproximativ 8500 de titluri, þelul nesfîr-ºitelor liste de cãrþi interzise fusese desigur recunoaºterea lucrãrilor ce urmau sã fie scoase din circulaþie (din biblioteci publice, din librãrii ºi din casele oamenilor), prin intermediul unor inºi abia alfabetizaþi. Or, CENZURA pe care o constatasem în vo-lumul Gîndirea intezisã. Scrieri cenzurate. România 1945-1989 are un þel diametral opus: îngreunarea identificãrii publicaþiilor, prin lipsa anului de apariþie ºi a traducerii titlului în cazul multor scrieri în limba maghiarã. Pentru excluderea lucrãrilor interzise în 1946 exista o formulare limpe-de în instrucþiuni: cînd datele bibliografice lipsesc, lucrarea se va îndepãrta numai pe baza numelui autorului ºi a titlului volumului (p. 27). Sã tragem  oare concluzia cã listele de cãrþi destinate Fondurilor secrete de la Biblioteca Universitarã din Cluj, avînd multe publicaþii în limba minoritãþii maghiare (7% din populaþia României)  au fost de la bun început astfel alcãtuite încît sã nu fie înþelese de români?

Greu de presupus...Deºi, parcã ar da de gîndit faptul cã în 1994 despre istoria Fondurilor Secrete ale Bibliotecilor din România, într-un periodic din Franþa nu s-a gãsit altcineva sã scrie decît... dl István Király. Acest lucru mi-a amintit cum în 1985, la Cluj fiind, am putut singurã sã constat cã atît la Biblioteca Universitarã din Cluj cît ºi la Biblioteca Academiei (Filiala clujanã), ºefii Fondurilor Secrete erau în exclusivitate din rîndul minoritãþii ungare. Ceea ce confirma, dupã atîta amar de ani, constatarea lui Blaga fãcutã pe cînd bucata de nord-vest a Transilvaniei smulsã de unguri de la români prin Dictatul de la Viena revenise României în urma luptelor  purtate doar de viteaza armatã românã: “Noile autoritãþi, deºi erau noi, continuau sã fie tot ungureºti. Ele erau însã comuniste, dupã tiparul epocii ce începea”(4). În Nota asupra ediþiei volumului intitulat Gîndirea interzisã, la capitolul 4 se oferã cititorilor cîteva informaþii “liniºtitoare”, cu toate cã ele nu au nici o legãturã cu titlul capitolului care este: Criterii de ordonare a fiºelor (5). Anume cã în volumul de Scrieri cenzurate (România 1945-1989) nu toate titlurile din limba maghiarã (a) sunt traduse în româ-neºte; (b) cã atunci cînd ele apar traduse pot fi greºite, cã (c) s-au lãsat greºite “pentru a respecta originalul” (adicã nu lucrarea propriu-zisã, ci lista de unde a fost preluat titlul lucrãrii ºi cã (d) “personalul care întoc-mea fiºele cãrþilor ce trebuiau interzise” nu trebuia sã fie “neapãrat competent în domeniu”...

            Din  cîte ºtim, volumul apãrut în 2000 este, ca sã spunem aºa, primul “dicþionar” de lucrãri cenzurate. Sau al doilea, dacã îl considerãm drept primul pe cel publicat de dl István Király (ºi colectiv) despre Fondul Secret din Biblioteca Universitarã a Clu-jului. În aceste circumstanþe, cum sã înþe-legem înformaþia (tot de la capitolul Criterii de ordonare a fiºelor) cã (e) titlurile ºi autorii “nu a fost  totdeauna posibil a fi controlate în dicþionare” ?

            Acuma nu e mai puþin adevãrat cã ni-meni nu se prea grãbeºte sã punã traducerile româneºti dupã titlurile de cãrþi din limbile internaþionale (englezã, spaniolã, francezã ºi germanã). Ungara nu este însã o limbã internaþionalã. Oricum, omiterea traduce-rilor de titluri din ungarã în românã nu pare foarte strãinã de acel bine ºtiut refuz al cetãþenilor români de etnie maghiarã de a vorbi româneºte cu românii ...

 

NOTE

           

            1. v. Gîndirea intezisã. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, coordonator Paul Caravia, prefaþã Virgil Cândea, Editura Enciclopedicã, Bucureºti, 2000.

            2. v. Supranumitã “doamna Carpaþilor”, Luciei Apolzan i-a apãrut în 1944 prima lucrare de mare anvergurã, Portul ºi industria casnicã textilã în Munþii Apuseni, sintetizînd cercetãri de teren fãcute în Munþii Apuseni.  Volumul a constituit teza ei de doctorat în filosofie, încununatã cu aprecierea «magna cum laudae» de cãtre o comisie prezidatã de profesorul Dimitrie Gusti. Apoi, parcã prevãzînd soarta pe care urma sã o aibã Scoala monograficã de la Bucureºti, ea publicã în 1945  volumul de bilanþ al unei activitãþi de douã decenii: Sate, oraºe ºi regiuni cercetate de Institutul Social Român, 1925-1945. Prefaþa poartã semnãtura iniþiatorului acestor cercetãri, profesorul Dimitrie Gusti.

            În vremurile de dupã 1946, îºi aminteºte Lucia Apolzan, “cei care au avut puterea politicã la Serviciul de cadre -aºa cum a fost Rebeca Bravu în Institutul de Statisticã, ºi ca ea alþii, situaþi “mai sus” -, au nimicit încercarea de a mai face cercetãri /.../ .Institutul Social Român a fost desfiinþat în anul 1948, sociologii s-au pierdut în negura social politicã dominantã pînã în 1964. Cei care acþionau cu atîta urã faþã de intelectualii români nu-ºi aveau originea în sate...” (Drumuri, încercãri, împliniri, Editura Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti, 1998, p.125).

            Din memoriile ei publicate abia la sfârºitul lui 1998 (dupã cinci - ºase ani de aºteptare, cãci publicarea la o “mare editurã” a rãmas -ca în vremea comunismului-, un adevãrat rãzboi al nervilor), mai aflãm  cum  Lucia Apolzan a fost sili-tã sã treacã la “munca de jos”, în vacarmul unei Fabrici de þesãtorie, ºi cum  a reluat cercetãrile ei sociologice de teren. La început cu puþinii bani de concediu, pe urmã cu modesta ei pensie. Ca rod al acestor eforturi, Doamna Carpaþilor a publicat în 1987 impresionanta lucrare: Carpaþii. Tezaur de istorie. Perenitatea aºezãrilor risipite pe înãlþimi.

            3. v. Stefan J. Fay, Sokrateion. Mãrturie despre om, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1991, p. 16.

            4. v. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1990, p. 209.

            5. v. Paul Caravia, Gîndirea interzisã..., p. 15.