ISTORIE TRUCATÃ ÎN LOC DE FILOSOFIE

Isabela Vasiliu-Scraba

Istorie trucatã

în loc de filosofie

Prejudecãþi

în lipsã de judecãþi

“Mi se pare deosebit de încurajatoare nevoia asta de a-þi compune la bãtrîneþe o imagine moralã (1) a propriei vieþi. De altfel acest lucru nu mã mirã: cu timpul «lunga duratã» dizolvã diferenþele dintre lichele ºi cinstiþi, proºti ºi deºtepþi, cãlãi ºi victime”.

I.D.Sîrbu, Jurnal..., 1991

Rezumat: Sumarã cartografiere a trucajelor istorice. Aºa-zisa filosofie a unui fost no-menclaturist din profitocraþia comunistã. Blajina “ahoretie” a lui Constantin Noica ºi a poporului român. Posibilul mai presus de real în filosofia religioasã a lui Mircea Vulcãnescu. Intuiþia unui eseist (Dan Botta) pasionat de Platon. Nesemnificative poveºti istorice pentru un tânãr stalinist ajuns la vârsta senectuþii. Cutremurãtoarea lor semnificaþie pentru unul dintre Brãtieni.

În toamna anului 1988 m-a amuzat o informaþie pentru studenþii Facultãþii de Filosofie a Universitãþii Libere din Bru-xelles care spunea cã pînã la Gorbaciov istoria ar fi fost trucatã. Acelaºi lucru îl no-tase ºi rabinul dr. David ªafran, bãgat în puºcãrie de ocupantul sovietic împreunã cu vîrfurile spiritualitãþii româneºti. Fost discipol ºi apropiat al renumitului profesor de pedagogie George G. Antonescu(1882-1953) de la Facultatea de filosofie a Univer-sitãþii din Bucureºti, el consemna în jurnalul sãu cã în România comunistã evreii dãdeau “lecþii politice poporului român comentând ºi rãstãlmãcind epoca 1920-1948”(2). În perioada post-comunistã s-a putut constata cum istoria a rãmas sã fie trucatã. Nu numai în felul deja cunoscut. Ci ºi prin acei istorici subit interesaþi de instaurarea comunis-mului, aºa cum trebuia sã fie receptat evenimentul de publicul larg ºi neºtiutor din presa aºa-zis “româneascã”, în fapt aservitã Moscovei, singura care a mai apãrut dupã desfiinþarea ziarelor ºi revistelor ce nu putuserã sã fie aservite de ocupantul so-vietic (3). De pildã, de la conferinþa unui istoric precum domnul Dinu Giurãscu am aflat prin 1992 cam ce cuprindea o atare presã din 1945-1948. Nimic însã despre rolul jucat de minoritãþile naþionale în anii de instaurare a comunismului, nici despre mutilarea spiritualã a României ocupate de armata sovieticã, nici de masiva deznaþio-nalizare (prin ºcoli, prin presã, prin justiþie ºi prin administraþie) a teritoriilor româneºti smulse de vecinii României în 1940, ori de acele nesfârºite deportãri prin lagãrul comunismului rusesc, povestite de þãranii bucovineni ºi basara-beni supravieþuitori: “Eºti amar pelin, pelin,/ Dar nu ca legea lui Stalin./ Fiere, fiere eºti amarã/ Dar nu ca dorul de þarã./ Of, când stau ºi mã gândesc,/ Îmi vine sã mã bocesc./ Tineri ºi bãtrâni din sat/ În vagoane ne-au bãgat,/ La Onega ne-au mânat/ Fãrã haine de-mbrãcat,/ Fãrã pâine de mâncat./ Dacã nu mureai de frig,/ Foamea te strângea covrig./ Dimineaþã te sculai/ Zeci ºi zeci de morþi vedeai./ Românaºul când cãdea,/ Nici lumânare n-avea./ De cãmaºã-l dezbrãcau,/ De bocanci îl descãlþau,/ Într-o râpã-l aruncau./ Am dus viaþã de creºtin/ ªi n-am ºtiut de nici un chin/ Pânã n-a venit Stalin./ Stalin cu ai lui supuºi/ au vrut sã fim slugi la ruºi,/ Dar noi ducând viaþã-amarã,/ n-am uitat c-avem o þarã”(v. Analele Sighet, volumul 6, 1998, p. 667).

Interesant este cã nici filosofii cu ifose de istorici ºi nici istoricii cu ifose de filosofi îngrijoraþi de fenomenul mitizãrii istoriei în conºtiinþa româneascã nu s-au arãtat dupã 1990 preocupaþi de momentul cînd Regatului României i-au fost smulse vaste teritorii cuprinzînd Basarabia, Nordul Bucovinei, Þinutul Herþei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul ºi insula ªerpilor. Nici prea curioºi sã afle, mãcar acum, date istorice privitoare la deznaþionalizarea, mãcelãrirea ºi deportarea masivã a românilor din zonele intrate în 1940 în componenþa Uniunii Sovietice, a Ungariei ºi a Bulgariei.

Dupã abolirea comunismului, în mod anacronic interesat de istoria anului 1940 s-a dovedit a fi autorul unei cãrþi de aºa-zisã filosofie, domnul Ion Ianoºi (v. O istorie a filosofiei româneºti, Cluj, 1996). Perpetuînd o solidã prejudecatã incetãþenitã la noi încã din vremea lui Leonte Rãutu, dl Ion Ianoºi credea în 1996 cã se pot discuta idei fi-losofice ale gînditorilor români, pãrãsind terenul filosofiei. Totuºi, faþã de noianul sãu de cãrþi anterior publicate sub formã de haoticã informaþie (nedepãºind nivelul unor conspecte nedigerate), se poate observa cã amestecarea istoriei lui Roller cu filosofia reprezintã în volumul scos la Biblioteca Apostrof din Cluj un punct de vedere co-ordonator. Cel puþin pentru cele scrise despre ºcoala de filosofie româneascã iniþiatã de Nae Ionescu. Numai cã fostul ideolog comunist a cãzut astfel peste o perspectivã sintetizatoare total nepotrivitã materialului de sintetizat.

În fine, se pare cã acesta a fost singurul mod pe care dl. Ion Ianoºi l-a gãsit spre a-ºi convinge cititorii cã Noica (la fel cu toatã românimea) nu ar fi “suferit” de binecu-noscutul dezinteres faþã de o istorie care nu era a sa, în termeni noicieni, de o “formã blajinã de ahoretie”, ci de un “exces” de acþiune ºi de participaþie. Afirmaþie ce ar deschide poarta rãsuflatelor trucaje istorice datând din vremea lui Roller ºi transformate -pentru unii- în prejudecãþi de neclintit. Asemenea “filosoficã” originalitate despre “excesul de acþiune” al românilor nu este în rãspãr doar cu pãrerea lui Constantin Noica. Ci ºi cu opiniile altor filosofi ºi gânditori precum Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Dan Botta, etc.

Parafrazîndu-l pe Constantin Noica din Spiritul românesc la cumpãna vremii (Editura Univers, Bucureºti, 1978), dl. Ion Ianoºi prezintã ahoretia ca maladie asu-matã de filosoful de la Pãltiniº (4) ºi ca “ma-ladivitate” clasicã româneascã. Amintim cã ahoretia, maladie a spiritului românesc inventatã de filosoful de la Pãltiniº, s-ar caracteriza prin înclinaþia spre inacþiune ºi neparticipaþie. Lucian Blaga vorbea despre dezinteresul românilor faþã de o politicã ce nu era a lor, în timp ce pentru gînditorul religios Mircea Vulcãnescu, ca ºi pentru Nae Ionescu, “inacþiunea” era un semn cã pentru român posibilul este mai presus decît realul. De altfel, Constantin Noica, scriind despre prelungirea posibilului (a golului de fiinþã) în real, nu fãcea altceva decît sã ducã mai departe gîndirea filosoficã naeionescianã ºi vulcãnescianã (5). Remarcabile pagini despre dezinteresul românilor faþã de preo-cupãrile politice a mai scris poetul, dramaturgul ºi eseistul Dan Botta. Cu intuiþia elenistului pasionat de Platon, talentatul gînditor consemna cã la român, vocaþia pentru “libertatea de a fi singur este un revers al setei de contemplaþie, al sim-þului frumuseþii supreme, al idealismului, atît de proprii geniului acestui popor”(6). Desigur astfel de fine observaþii þin de domeniul filosofiei româneºti, exact domeniul de care dl Ion Ianoºi pare prea puþin interesat, obsesionat cum este de prejudecãþile sale.

În legãturã cu menþionatul “exces de acþiune” politicã pe care fostul propagandist comunist dorea sã-l stigmatizeze în cartea despre filosofia româneascã ºi relaþiile ei cu literatura, demnã de amintit ne pare pãrerea lui Eugen Ionescu. Premiat în 1934 cu premiul pentru scriitorii tineri (alãturi de Constantin Noica, Emil Cioran ºi Horia Stamatu), Eugen Ionescu va consemna în anii maturitãþii cã viaþa politicã în Regatul României (pe care l-a pãrãsit în 1942) a fost “adevãrat paradis pe lângã tiraniile metodic organizare, diabolic organizate, de cãtre naziºtii nemþi ºi apoi de cãtre ruºii” comu-niºti (v. Eugen Ionesco, Antidoturi, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 244).

În fine, de la autorul Istoriei filosofiei româneºti în relaþia ei cu literatura (Ed. Biblioteca Apostrof, 1996), cândva cocoþat în înalte funcþii în ierarhia Partidului Comunist Român, cititorul mai aflã cã la 4 iulie 1940 s-a instalat guvernul Gigurtu (7). ªi cã statul naþional-legionar a durat de la 14 septembrie 1940 pînã la 24 ianuarie 1941 (v. Ion Ianoºi, Istoriei filosofiei româneºti în relaþia ei cu literatura, Cluj, p.280). Dar...profund marcat de stalinismul tinereþilor sale, pierde din vedere - ca evenimente istorice “nesemnificative” pe-trecute în România anului 1940 succesivele dezmembrãri ale unitãþii ei naþionale, înso-þite de un ºir nesfârºit de crime nici pânã azi ºtiute de români.

În schimb, simpla referire la indis-cutabile adevãruri istorice (în 1996 “nesemnificative” ºi ca atare neglijabile pentru tov. Ianoºi) a echivalat cu un martiraj în cazul unui istoric de renume mondial. Într-adevãr, în puºcãrie fiind, academicianul George Brãtianu a preferat sã moarã în cele mai crunte chinuri decît sã-ºi trãdeze þara, revenind “asupra a ceea ce scrisese, cã Basarabia ºi Bucovina sunt pãmînturi româneºti”(8). Profesorul universitar din familia Brãtienilor, atât de legaþi de istoria patriei noastre, înainte de a fi arestat, spunea unui student de-al sãu cã nu pãrãseºte þara întrucât “existã unele nume simbolic sinonime cu România. ªi cã Þara, mai ales când este aflatã în ceas de cumpãnã, nu se poate exila din ea însãºi, din istoria ºi identitatea sa” (9).

Note ªi comentarii marginale

1. v. Ion Ianoºi, Exerciþiu biobliografic scris în 1996 ºi publicat în vol.: Esteticã ºi moralitate (Ed. Crater, Bucureºti, 1998) ºi în vol.: Ion Ianoºi - O viaþã de cãrturar (Ed. ALL, Bucureºti, 1998). De la 17 ani înfocat comunist, dl. Ion Ianoºi (n. 1928) nu numai cã a reuºit sã-ºi rezolve ultra-rapid niºte studii liceale lacunare (nu din vina sa!), dar a ajuns ºi la performanþa de a obþine în cinci ani licenþa în acea unicã “filosofie” acceptatã de ideologii imperialismului comunist rusesc. Genialoid din fire, doctoratul l-a rezolvat într-un singur an. Adevãrate performanþe! Mai ales dacã þinem cont de necunoaºterea limbii ruse la începutul studenþiei sale staliniste ºi de timpul pierdut cu ºedinþele de instructaj politic, atât de la modã prin anii cinzeci. E drept cã sedinþele ideologice îl pasionaserã din þarã. Nu numai în vremea liceului fãcut pe puncte. ªi în timpul celor doi ani petrecuþi ca student la secþia maghiarã a Facultãþii de filologie din Cluj, cînd - cu un zel bine rãsplãtit ulterior - fãcea zilnic câteva ore de voluntariat la Sectorul de Partid, “în preajma comisiei de verificare” (Ion Ianoºi, Opþiuni).

2. Informaþii similare aflãm ºi de la un alt fost deþinut politic, romancierul, eseistul ºi dramaturgul I. D. Sîrbu (1919-1989) :”între 1945 ºi 1960 în timp ce cãrturarii noºtri erau daþi afarã de peste tot (mulþi dintre ei duºi la Canal sau Sighet) întreaga presã stalinistã, filosofia ocupanþilor, agitaþia ºi propaganda noii religii, teatrul, filmul, cadrele din culturã, creierele din securitate fuseserã umplute pînã la refuz de fiii neamului prin excelenþã victimã a fascismului” (v. I. D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fãrã jurnal, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1991, p. 99).

3. “E în politica ruseascã ceva demonic -observa Alice Voinescu. Nu am nimic contra programului comunist, ba chiar sunt foarte multe lucruri pe care le admit ºi chiar le gãsesc bune, le doresc împlinirea, dar am oroare de metodele lor: minciunã, perfidie, teroare” (v. Alice Voinescu, Jurnal, Ed. Albatros, Bucureºti, p. 504). De la dl. Marin Diaconu, autorul cronologiei din volumul Esteticã ºi moralitate (p. 523-546) aflãm cã tov. Ion Ianosi, întors din U.R.S.S. doctor în “ºtiinþe filosofice”, a ocupat simultan posturile de lector la Institutul de Artã Teatralã (de unde Marcel Breslaºu nu s-a sfiit sã o dea afarã pe Alice Voinescu spre a-i lua catedra) ºi de ºef al cenzurii, sau, cum se numea pe atunci, “instructor” la Secþia de Artã ºi Culturã din Comi-tetul Central al Partidului Comunist Român.

4. Tovarãºului Ion Ianoºi, filosoful Con-stantin Noica (1909-1987) îi scria destul de ºugubãþ cã-i revine “mai puþin lauda” a ceea ce s-a fãcut în trecut, “cît favorizarea” a ceea ce se poate face în viitor (v. cele scrise de Constantin Noica ºi trecute pe coperta a IV-a a vol.: Ion Ianoºi, O istorie a filosofiei româneºti, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 1996).

“Abonat din oficiu” la Premiile Uniunii Scriitorilor (la premiul din 1963 pentru prima sa carte “abonat” prin impozanta sa funcþie de la Secþia culturalã a Comitetului Central al Partidului Comunist), despre ideologul Ion Ianoºi nu se poate spune -nici în glumã- cã a fost un marginal sau cine ºtie ce opozant al totalitarismului comunist. Oricum, regimul care i-a fost atît de favorabil a fost rãsturnat în decembrie 1989. De atunci a început un regim politic chiar mult mai favorabil fostului ºef al cenzurii al cãrui þel de o viaþã a rãmas acelaºi: “sã bareze drumul oricãrui talent, oricât de mic”, cum se exprima în 1988 Nicolae Steinhardt vorbind despre “liga de neînvins” a mediocrilor cocoþaþi de regimul comunist în cele mai înalte funcþii (v. Monahul de la Rohia. N. Steinhardt rãspunde la 365 de întrebãri, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1998, volum îngrijit de Zaharia Sângeorzan).Desigur, nu are nici un rost sã înºirãm avantajele regimului de dupã 1990. Vom aminti doar momentul mult aºteptat de fostul nomenclaturist din profito-craþia comunistã când a putut, în sfârºit, sã-ºi etaleze scrisorile ºi dedicaþiile (de complezenþã) primite de la filosoful Constantin Noica.

Sau când, fãrã prea multe scrupule, a putut scrie cu seninãtate cã Noica -bãgat în puºcãrie între 1958-1964, dupã ce avusese domiciliu obli-gatoriu timp de zece ani la Cîmpulung-Muscel -, a fost “suspectat de conformism” faþã de puterea politicã (v. Ion Ianoºi, O istorie a filosofiei româneºti, Cluj, 1996, p. 327).

5. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mîntuirea prin “trecerea în virtual”, în rev. “Asachi”, nr. 148, iunie 2001, p. 6-7.

6. v. Dan Botta, Libertatea româneascã, în vol.: Limite ºi alte eseuri. Ediþie îngrijitã de Dolores Botta. Cuvânt înainte de Alexandru Paleologu, Ed. Crater, Bucureºti, 1996, p. 264.

7. Gigurtu a fost unul dintre deþinuþii politici exterminaþi în 1959 în timpul detenþiei. Istorie de care dl Ianoºi nu-i mai informeazã pe cititorii sãi.

8. Episcopul greco-catolic Alexandru Todea povestea cã o comisie venitã din Bucureºti, în schimbul îngrijirii medicale (de care George Brãtianu -foarte bolnav de stomac- avea urgentã nevoie) i-a cerut fostului academician sã afirme în scris cã Basarabia ºi Bucovina aparþin Rusiei.

Iatã care ar fi fost rãspunsul dat de istoricul martir comisiei interesatã de trucarea istoriei României: “N-am sã-mi trãdez niciodatã þara, patria; nu pot dezminþi o realitate istoricã ºi nimic în aceastã lume nu va putea argumenta cã eu aº afirma neadevãruri în ceea ce priveºte istoria românilor” (Moartea lui George Brãtianu, în rev. “Memoria”, nr. 2/1991, p. 121-126).

9. v. ªt. Delureanu, Numele istoriei, în rev. «Jurnalul literar», februarie 1994.