Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

DESPRE UTILITATEA REMEMORÃRII TRECUTULUI

 

“Problema specializãrii înguste am detestat-o întotdeauna. Un om cu forþã intelectualã trebuie sã fie cît mai cuprinzãtor ºi lucrul e posibil, dar nu pentru capetele greoaie, pentru mediocrii, pentru «profesioniºtii» dornici de parvenire sigurã ºi fãrã strãlucire”.

Petru Comarnescu,  Jurnal, 1969

Rezumat:

Un nou cliºeu: «profesioniºti ai lecturii». De ce îºi arogã împãtimiþii literaturii comuniste acest titlu. Mecanismul integrãrii în cultura comunistã. Spãlarea creierelor prin rescrierea istoriei ºi culturii româneºti. Eugen Lovinescu -vedetã în cultura comunistã. Prestigiul european al lui Bazil Munteanu. Meandrele manipulãrii prin manuale de liceu de ieri  ºi de azi. Ocultarea unei ºcoli sociologice unicã în lume (ªcoala lui Dimitrie Gusti ºi Mircea Vulcãnescu). Imaginea filosofiei româneºti din perspectiva ocupantului  sovietic. Mihail Roller despre  statul «multinaþional» român (cu 90% români). Manipularea prin liste de scriitori valoroºi de la M. Roller încoace.

           

            În cultura românã de azi a mai rãmas, din alte vremuri mai bune, un singur “pro-fesionist al lecturii”. El este domnul Alexan-dru Paleologu. Numai cã acest critic literar (dotat cu simþul umorului) nu s-ar fi auto-intitulat niciodatã astfel, deºi rodul aleselor sale lecturi se vede desluºit din calitatea cãrþilor pe care le-a publicat. Credem cã nici altor scriitori de marcã ai culturii româneºti (cãrora nu le-a fost interzis nici un dome-niu de lecturã) nu le-ar fi trecut prin minte sã-ºi aroge acest titlu. Ne gîndim la  Ion Barbu, Ioan Alexandru,  Ion Papuc,  Vasile Pârvan, Mircea Vulcãnescu,  Paul Sterian, Petre Þuþea,  ªtefan Teodorescu, Vasile Posteu-cã,  Eugen Lozovan, Traian Herseni, Vasile Voiculescu,  George Uscãtescu,  Alexandru Ciorãnescu, ªerban ºi Barbu Cioculescu, Vla-dimir Streinu, Traian Brãileanu, ªtefan Bez-dechi, ºi alþi atîþia alþii.

            Când nu o poþi citi pe Alice Voinescu în scrierile ei filosofice, când þi-e greu (ºi de aceea neplãcut) sã urmãreºti orice fel de lucrare din domeniul filosofiei, refuzînd publicarea unor astfel de scrieri în revista pe care o conduci din 1990, cînd vezi în eternizatele ºabloane ale propagandei co-muniste (rãspîndite cu sîrg de ocupantul sovietic imediat dupã 23 august 1944 ºi aplicate cu predilecþie filosofilor români din perioada interbelicã) cea mai originalã, autenticã, ºi actualã filosofie, demnã sã in-tre în paginile “României literare” de dupã decembrie 1989, cînd lucrãrile de referinþã ale filosofilor români de dinainte de 1944 nu te intereseazã, cînd ai dificultãþi în aprecierea valorii literaturii exilului, a culturii populare româneºti ºi a lucrãrilor publicate de monografiºtii ªcolii Sociolo-gice româneºti, cînd scrierile istorice de înaltã erudiþie ale unui Nicolae Densuºea-nu, Nicolae Drãganu, George Brãtianu, Ion Moga, Dumitru Berciu, P.P. Panaitescu, Teohari Antonescu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, B.P. Haºdeu îþi par destinate numai specialiºtilor, credem cã nu este cazul sã te auto-intitulezi “profesionist al lecturii”.

            E drept cã astãzi nu se citeºte atît de mult ca mai înainte. Dar se citeºte. Fapt care face ridicolã perseverenþa cu care unii împãtimiþi ai valorilor consacrate cu surle ºi tobe  în cultura comunistã îºi arogã (ºi nu în glumã!) titlul de “profesioniºti ai lecturii”. Sã fie pentru rãbdarea pe care o au cînd citesc a doua, a treia (sau poate a patra oarã) cîte o scriere lansatã în comu-nism, doar, doar, s-o dovedi ceva mai sub-tilã ? Sau pentru cã ºi-au fãcut din lecturi exclusiv literare o “profesiune” ? Oricum, sintagma cu pricina s-ar putea sã nu se refere numai la “paradisul” cititului, ori la faptul cã lectura a fost urmatã de ceea ce s-a numit în cultura  comunistã “criticã de întîmpi-nare”, cu o numire improprie în mãsura în care nu “întîmpina” decît scrieri trecute de cenzurã - într-o epocã dominatã în mediile artistice de un «cretinism dogmatic între-þinut de profitorii lui» (1).

             Invocata sintagmã pare totuºi a ridica alte pretenþii, cu mult mai mari: “Pro-fesioniºtii lecturii” s-ar deosebi de niºte cititori de rînd, pentru cã ei ar fi totodatã ºi scriitori dotaþi cu mai mult discernãmânt într-ale cititului. Ei nu au citit numai cãrþile puse pe tarabe de cenzura comunistã, cãrþi despre care au scris. Ei au citit ºi alte cãrþi, din alte vremuri, lipsite de cenzurã. Cu alte cuvinte, ei ar avea (deºi nu prea se lasã ghicite) criterii de valoare pe care nu le-au cãpãtat în exclusivitate dupã masivele lor lecturi din scrieri autorizate de o vigilentã cenzurã ideologicã. Nu este însã mai puþin adevãrat cã pînã în decembrie 1989 nu s-a prea putut vedea în ce fel “profesioniºtii lecturii” au pus la bãtaie respectivele criterii de valoare. Pentru cã valorile pe care criticii literari trebuiau sã le “descopere”, fuseserã deja descoperite. Aºa mergeau lucrurile pe atunci: Întîi treceai de cenzura comunistã... ceea ce însemna cã nu erai rãu vãzut de “forurile supreme”. Ca urmare, puteai fi publicat ºi uniform distribuit în toate librãriile ºi bibliotecile de la sate ºi oraºe.... Apoi erai comentat de critici prin revistele literare cu tirajul lor de atunci... Urmau premiile literare (prin rotaþie, sã ajungã la toþi)... Cuprinderea în dicþionare, eventual în manuale, etc... Cam acesta era mecanis-mul angrenãrii în cultura comunistã nu numai a valorilor, ci ºi a non-valorilor indis-tinct difuzate din belºug.

            Poate eficienþa criteriilor de valoare ar fi trebuit sã iasã la ivealã dupã 1990. Sã o bãnuim (de pildã) în spatele unei liste de “scriitori încã actuali, indiferent de epoca în care au creat”, listã oferitã la peste un deceniu dupã abolirea totalitarismului comunist de un “profesionist al lecturii”, cum îi place criticului literar Alex. ªtefã-nescu sã se auto-numeascã? Mai ales cã înºiruirea sa este destul de bogatã (v. rev. “Universul cãrþii”,  Nr. 11-12  din  2001, p. 3). Ea  conþine scriitori afirmaþi ºi înainte de 23 august 1944,  ºi dupã aceastã datã.  Atîta doar cã discernãmîntul sãu infailibil, de “om care ºtie ce are de fãcut”(Ibid.), l-a determinat pe domnul Alex. ªtefãnescu sã estompeze pînã la dispariþie intervalul dintre 23 august 1944 ºi 22 decembrie 1989. Nu în rapida enumerare de “scriitori valoroºi”, ci în lucrarea sa (aproape ter-minatã) despre literatura românã din anii... “1941-2000”. Întrucît lista criticului Alexandru ªtefãnescu începe cu scriitori din veacul al XIX-lea, vom cita (spre com-parare) numele unor reprezentanþi ai culturii româneºti avuþi în vedere de Mihail Roller (v. Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundarã, Editura de Stat, Bucureºti, 1947). Printre alþii, pentru peri-oada 1864-1881 istoricul de neºtearsã amintire îi menþioneazã (în unele contexte neieºite nici azi din uz!) pe Mihai Eminescu, Ion Creangã, Ion Slavici, Titu Maiorescu; pentru 1881-1900, pe I.L. Caragiale; dupã 1900 pe Garabet Ibrãileanu.

            Dupã Rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1918) - desemnarea nu-i aparþine lui Roller, ea este din Enciclopedia României (1938) ºi îi aparþine filosofului Mircea Vulcãnescu, autorul respectivei fiºe de dicþionar -, aºadar  în  înfloritoarea peri-oadã ce a urmat realizãrii unitãþii noastre naþionale, în Manualul unic pentru clasa a VIII-a  secundarã sunt invocaþi (alãturi de mulþi alþii) Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu. Tre-buie sã precizãm cã ordinea am preluat-o dupã lista d-lui Alex. ªtefãnescu. În ea se regãsesc toþi aceºti scriitori amintiþi de M. Roller în 1947. În plus apare Blecher dupã Camil Petrescu ºi George Cãlinescu dupã Eugen Lovinescu(2).  Fãrã îndoialã, unii s-ar putea întreba: «De ce l-am ales tocmai pe Roller spre comparaþie?» Rãspunsul este cît se poate de simplu. Pentru cã doar recitin-du-l pe istoricul însãrcinat de sovietici cu rescrierea istoriei ºi culturii noastre, devin inteligibile unele aspecte mai ceþoase ale vremurilor pe care le trãim. De pildã, cînd citim în Roller cã “în jurul personalitãþii criticului Eugen Lovinescu ºi a cenaclului sãu Sburãtorul se formeazã ºi activeazã o serie de scriitori moderniºti” (p.773), ne putem imagina una dintre provenienþele disproporþionatei faime de care s-a bucurat acest  critic în comunism. Faimã  ce l-a fãcut (probabil) pe dl Alex. ªtefãnescu ºi pe dl Ovidiu Pecican sã-ºi aminteascã mai degrabã de modestul critic elogiat  peste mãsurã vreme de patruzeciºi cinci de ani (într-un deºert cultural artificial creat),  decît de  Bazil Munteanu. Primul, în lista mai sus menþionatã, al doilea în Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Sigma, Bucureºti, 1999, p. 101). În plus, orice adept al europenismului (ºi cine nu este astãzi un astfel de adept?) ºtie desigur cã Bazil Mun-teanu (1897-1972) - licenþiat în Filosofie ºi Litere la Universitatea din Bucureºti, doctor în filosofie la Sorbona - a fost pentru mai bine de jumãtate de veac singurul nostru critic literar care a realizat «sincronismul» adevãratei culturi române cu cea  europeanã. Mai precis,  el  a fost acela care “într-un chip cu adevãrat  european” (apud. Virgil Ierun-ca) a depãºit nivelul inutilei  teoretizãri lovi-nesciene  a «nivelãrii» culturilor  europene,   teorie  perimatã chiar de la apariþia ei.  Bazil Munteanu a pus în luminã, fãrã  complexe (nici de inferioritate, nici de superioritate),  «sincronismul»  existent în cultura românã încã  din vremea  lui Haºdeu,  Maiorescu, Crean-gã, Eminescu, Xenopol, Odobescu, ºi alþii. “Stilist strãlucit, spirit critic, pãtrunzãtor, orientîndu-se cu aceeaºi siguranþã în lumea ideilor ºi în lumea artei” (apud. M. Sebastian), prin «Panorama de la littérature roumaine contemporaine», scrisã direct în francezã, Bazil Munteanu  a reuºit (primul) perfor-manþa simultaneizãrii  cunoaºterii literaturii române în þarã ºi peste hotare. Pentru prima oarã, într-o formã de o impecabilã þinutã intelectualã ºi artisticã, universitarul bucu-reºtean a fãcut cunoscute strãinãtãþii marile personalitãþi ale vieþii noastre culturale, dintr-o epocã de o impresionantã efer-vescenþã creatoare. “Nimic nu-i scapã” - observa cu justeþe un fost student de-al sãu(3). “De la Rãdulescu-Motru pânã la Emil Cioran, de la Sadoveanu pânã la Mircea Eliade, de la Lucian Blaga, pânã la Dan Botta, Bazil Munteanu întocmeºte o exemplarã colecþie de viziuni”(Ibid.). E drept cã în ro-mâneºte, cu o prefaþã semnatã de Eugen Lozovan (care a fost profesor de românã la Universitatea din Copenhaga), Panorama literaturii române a apãrut abia în 1996, la Editura Crater condusã de remarcabilul eseist Ion Papuc. Dar aceastã magistralã lucrare de sintezã apãrea în Franþa în 1938, pentru a fi imediat tradusã în englezã. Apoi în portughezã ºi în italianã. Revãzutã ºi completatã de autor (4), în limba germanã cartea a apãrut cu titlul: Geshichte der Neueren Rumänischen Literatur (Wiener Verlag, 1943). Pentru cultura comunistã semnificativa lucrare, cu toatã unicitatea ei,  era ca ºi inexistentã. Cum inexistente erau multe nume de mari creatori români masa-craþi prin puºcãrii, sau aflaþi în exil. Fapt ce ar avea darul sã explice lipsa lui Bazil Munteanu într-un manual propus elevilor din ultima clasã de liceu la zece ani dupã abolirea comunismului, ºi  alcãtuit (din nefericire) dupã mai toate cerinþele cenzurii  comuniste.

            Sã revenim, însã, la numele de scri-itori români recomandate de Mihail Roller. Cînd acesta în 1947 îi învãþa pe  liceeni cã “Tristan Tzara iniþiazã dadaismul” (p. 773) putem  lesne pricepe cã nu “criteriul axi-ologic devenit criteriu ontologic” (5) l-a fãcut pe dl. Ovidiu Pecican sã aminteascã ºi el acelaºi lucru în 1999 elevilor din ultima clasã de liceu, în condiþiile în care (ase-menea lui Mihail Roller) nu le spune nimic despre temeinicia cercetãrilor sociologiei româneºti din perioada interbelicã ºi nici de lucrãrile publicate de cercetãtori, sau mãcar de înfiinþarea în 1936 la Bucureºti a Muzeului Satului Românesc. De ce sã afle tinerii de azi cã Scoala sociologicã de la Bucureºti (Scoala monograficã a lui Dimitrie Gusti ºi Mircea Vulcãnescu) a fost unicã în lume ? Sau cã, urmare a faimei internaþionale de care se bucura pe atunci sociologia ro-mâneascã, în 1939 Congresul internaþional de sociologie trebuia sã se þinã la Bucu-reºti? Din fraza lui Roller: “Apare Gîn-dirismul, miºcarea misticã decadentã din jurul revistei «Gîndirea» degeneratã în legionarism”,  putem înþelege de ce lipsesc din lista d-lui Alex. ªtefãnescu scriitori de primã mãrime precum Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, P. P. Panaitescu, Radu Gyr, Vasile Posteucã ºi alþii. Sau de ce în prezen-tarea filosofiei româneºti scrisã pentru strãinãtate de fostul membru de partid, dl Virgil Nemoianu, ºi cuprinsã în volumul d-lui Mihai ªora Dialogul interior (Editura Humanitas, Bucureºti, 1995, p. 219-242), persistã, ca din întîmplare, tocmai tendinþa oficialilor regimului comunist de punere la zid a marilor noºtri filosofi, acuzaþi de “misticism”.            Iar dacã mai citim în Roller cã “Misticismul este filosofia generaþiei de la ‘22, a legionarilor, a lui Nae Ionescu, Ion Petrovici ºi Lucian Blaga” (p.774) avem o ºansã de a pricepe vociferarea (altfel lipsitã de noimã) din urmãtoarea frazã a celui ce se auto-intituleazã profesionist al lecturii: “Entuziasmul dus pînã la fanatism, intran-sigenþa intratabilã ºi, pînã la urmã însãºi dorinþa de absolut [subl. ns.] sunt necesare /.../ de exemplu în actul creaþiei artistice” (v. Alex. ªtefãnescu în «România literarã», 22 febr. 1995, p. 4).

            Tot Roller pune în circulaþie acea aberaþie dupã care la 1 dec. 1918 nu s-ar fi realizat unitatea naþionalã a românilor, ci România, din stat naþional, ar fi devenit, vezi Doamne,“un stat multinaþional” (apud. M. Roller, op. cit., p. 646). Tocmai la vremea cînd þara locuitã de români (fãrã trei sferturi din Maramureº, fãrã jumãtate din Banat ºi fãrã o bunã parte din Þara Criºurilor) ajun-sese, dupã atîta amar de guvernãri strãine, sã fie condusã de români.      

            Dupã ce în 1947, la ordinul Moscovei, istoricul de tristã amintire a decretat cã România ar fi fost un stat «multinaþional», în 1999 nu mai are de ce sã ne mire faptul cã istoricul Ion Scurtu ajunge doar dupã primele 30 de pagini ale Istoriei Românilor în sec. XX. 1918-1948 (Editura Paideia, Bucureºti, 1999) la capitolul “Minoritari ºi majoritari”, fãrã a insista prea mult asupra discrepanþei numerice dintre majoritari (90%) ºi diverºii minoritari, în condiþiile în care nici un alt stat european nu face atîta caz de minoritãþi (6). Nu ne mai mirã nici cã dl. Scurtu omite (ca ºi Roller) sã vorbeascã despre deznaþionalizarea a peste 200. 000 de români rãmaºi sã fie minoritari în Ungaria, respectiv în fiºia de Transilvanie ce a  revenit Ungariei dupã încheierea pri-mului rãzboi mondial. De altfel, prezentarea istoriei de la nivelul stomacului (cf. perspec-tivei materialiste) face ca  istoria  domnului Scurtu sã aibe un vãdit aer de familie cu istoria lui Roller. La fel, urmînd  exemplul Istoriei României confecþionatã în 1947, din Istoria Românilor în secolul XX apãrutã la Paideia în 1999 cititorii n-o sã afle nimic despre deznaþionalizarea forþatã prin desfi-inþarea ºcolilor româneºti din Transilvania  de Nord -Vest (sept.1940-oct.1944), ori despre cutremurãtoarea epurare etnicã începutã pe 5 septembrie 1940 pe întreg teritoriul românesc rãpit României prin  odiosul Dictat de la Viena. D-lui Scurtu, atît de preocupat de minoritãþi, i-au pãrut nesemnificativi cei 1. 340. 000 de români reprezentînd 50,2% din populaþia teritoriului cedat Ungariei (dupã Dictatul din 30 aug. 1940), unde secuii ºi maghiarii împreunã abia ajungeau la 37,1%. Aºadar în Istoria Românilor în se-colul XX vor fi iarãºi “uitate” (cu o amnezie datînd de pe vremea lui Mihail Roller) nume de localitãþi precum Ip, Trãsnea, Moisei, Pãuºa, Ciumarna, rãmase vestite pentru besti-alitãþile la care s-a pretat armata ungarã de ocupaþie (7).

            Sã  vedem  însã ce nume mai conþine lista de scriitori valoroºi a criticului Alex. ªtefãnescu. Cãci pentru literaþii noºtri, mult mai importantã decît istoria noastrã este “lista” unui critic sau altul. În continuare el îi înºirã pe Mircea Eliade, Marin Preda, Constantin Noica, Nichita Stãnescu, Petre Dumitriu, Nicolae Breban, N. Manolescu, E. Brumaru, Mircea Cãrtãrescu ºi Matei Viºniec. Fãcînd abstractie de politizarea din ce în ce mai accentuatã a selecþiei valorilor aºa-zis “literare” care primesc premiul Nobel, precum ºi de bine ºtiuta “torpilare” de care au avut parte atît Lucian Blaga cît ºi Mircea Eliade, scriitori români care ar fi meritat cu prisosinþã Premiul Nobel, dl Alex. ªtefã-nescu nu pierde ocazia de a-l lãuda iarãºi, ca ºi înainte de 1989, pe dl. Mircea Cãrtãrescu. De astã datã “profesionistul lecturii” gãseºte cã “nici un scriitor român de azi” nu e Solje-niþin ºi de aceea “nu meritã Premiul Nobel” (Ibid.). Desigur, asemenea exprimare nu a fost tocmai fericitã. O fi fost o scãpare de moment. Întrucît criticul a avut (ºi în general are) dispoziþii mai optimiste. Prin 1999 chiar îi trecuse prin minte sã-i considere (în mod extrem de generos) atît pe dl. Cãrtãrescu cît ºi pe dl. Dan Stanca destul de merituoºi pentru postul de (eventual) candidaþi la respectivul premiu. În final ar mai rãmâne doar sã observãm cã oricare ar fi numele de scriitori pe care le ridicã în slãvi “profesio-nistul lecturii” (sau le menþioneazã în lista sa), ele nu sînt  (din pãcate) rezultatul unei selecþii valorice. Sînt simple nume care pot fi vehiculate în public. Desigur, ca ºi pânã în  dec. 1989, dupã cu totul alte criterii decât cele valorice. Dovadã cele scrise de dl Alex ªtefãnescu despre «gândirea împotmolitã într-o argumentaþie tautologicã, sau într-o erudiþie etalatã fãrã graþie» din eseistica filosoficã a lui Horia Stamatu. Aceastã ciu-datã pãrere a criticului (cãruia ideologia co-munistã se pare cã i-a  zãvorât toate cãile înþelegerii) vine în totalã contradicþie cu opinia unui scriitor de talia lui Vintilã Horia care nutrea convingerea cã poetul, eseistul ºi dramaturgul Horia Stamatu va fi citit întotdeauna,  creaþia sa fiindu-i îmbogãþitã «cu esenþele fãrã de timp ale profunzimilor valahice».

 Note ªi consideraþii marginale

            1. v. Victor Felea , Jurnalul unui poet leneº, 11 iulie 1964, Ed. Albatros, Bucureºti, 2000. De fapt, cenzura comunistã nu a fost nicicând înlãturatã. Ea  transpare din  deformarea (încã în uz) a etimologiilor, din deformarea istoriei noastre prezentatã de preferinþã fãrã hãrþi (sã nu se vadã  catastrofala restrângere în numai 100 de ani  a  insulei noastre  de  latinitate) sau din plasarea limbii române între limbile slave. Existenþa cenzurii comuniste se vede  ºi  din eronata considerare a limbii moldoveneºti ca diferitã de limba româneascã, din tãcerea ce planeazã asupra masivei deznaþionalizãri a românilor din  zonele României în care ei trãiesc  alãturi de unguri ºi de secui, din ocultarea numã-rului (peste 1,5 milioane) de români  deportaþi de sovietici din Basarabia ºi din Bucovina, din tãcerea ce planeazã asupra asasinãrii în 1944 a 40000 de prizonieri români în nord-estul oraºului basarabean Bãlþi, din camuflarea adevãratei proporþii a deznaþionalizãrii românilor ºi  aromânilor din Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria  ºi  Grecia.  

            2. Despre Eugen Lovinescu n-au existat pãreri unanim apreciative decît în comunism, cînd era interzisã exprimarea unor alte pãreri decît cea instituitã drept “oficialã”. Supraevaluarea acestui critic atât de dispreþuitor faþã de istoria ºi cultura românilor, poate fi înþeleasã numai în contextul de dupâ 23 aug. 1944, marcat de cotropirea þãrii, de anihilarea spiritualitãþii româneºti prin ruinarea învãþãmântului,  arderea bibliotecilor, desfiinþarea adevãratei Academii ºi, în general, secãtuirea (pe cât posibil) a  izvoa-relor de culturã româneascã, pe lângã  lichidarea libertãþii de gândire ºi de exprimare. Care au fost peste ani repercursiunile unor mãsuri atât de drastice se poate afla din paginile jurnalelor þinute (pentru sertar) de unii scriitori. Iatã, de pildã, o mãrturie privitoare la cenzurarea libertãþii de opinie la vremea în care propagangistul Ion Ianoºi fãcea parte din protipendada  de partid: “În sfera ideologiei ºi artei, feudele dobîndite sînt pãstrate cu strãºnicie; falsele valori dominã ºi nu pot fi atacate, chiar dacã existã o anumitã degajare a criticii orale. Critica din reviste ºi ziare, însã, e supusã aceloraºi restricþii, pentru cã aceiaºi oameni (vechi) o practicã ºi aceiaºi activiºti fãrã orizont o controleazã. Nimeni nu are nici un interes în ivirea unor discuþii, controverse, polemici de o anumitã naturã ºi gravitate” (V. Felea, Pagini de jurnal, 30 oct. 1964, în rev. “Familia”, Nr. 2,febr. 1994, p. 47). Spre deosebire de unanimitatea de pãreri din comunisn, în epoca interbelicã opiniile despre Eugen Lovinescu erau mai împãrþite. De pildã, Nae Ionescu vãzuse în el “o apariþie de tristã figurã”, o “mediocritate nepãtatã, strãlucire imaculatã a nulitãþii absolute”(Opere. VI, Ed. Crater, Bucureºti, 1999, p. 215 ºi p. 102). Despre respectivul critic atît de lãudat în comunism faimosul universitar bucureºtean consemna urmãtoarele: “Cumpã-nind lucrurile ºi persoanele dupã importanþa pe care o au în politicã, în literaturã, la Universitate sau în redacþiile diferitelor cotidiene, el [Eugen Lovinescu] reuºeºte sã treacã totdeauna drept mai mult decît este ºi niciodatã mai puþin decît pare a fi” (Ibid.).  ªi Petru Comarnescu se arãta uimit de “obtuzitatea ironicã” a celor scrise de critic în Aquaforte despre Eugen O’ Neil. El noteazã cã Eugen Lovinescu “uneori nu era prea inteligent ºi mai totdeauna depãrtat de marile fenomene ale literaturii mondiale” (v. scrisoarea lui Petru Comarnescu din 31 martie 1967, publicatã de dl Valeriu Râpeanu în vol.: P.etru Comarnescu, Kalokagathon, Ed. Eminescu, Bucureºti, 1986, p. XLV). Din scrisoarea tipãritã abia  în 1986 mai aflãm cã Ileana Vrancea l-ar fi înfãþiºat pe Eugen Lovinescu “în lumini mai prielnice decît meritã” (Ibid.).  În fine, se pare cã  avea perfectã  dreptate criticul literar Alexandru Paleologu atunci când susþinea cã «trebuie sã ne dezobiºnuim de  iluzia cã existã valori intangibile, a cãror contestare ar fi ilegitimã» (Interlocuþiuni, p. 158). Doar momentul când a spus aceste lucruri (perfect adevãrate) nu a fost din cale afarã de bine ales.

            3. v. Virgil Ierunca, Bazil Munteanu, în rev. «Ethos», nr. 1 din 1973, p. 224.

            4. Din pãcate, traducãtorul Panoramei literaturii române (dl. Vlad Alexandrescu) nu a semnalat în nici un fel existenþa completãrilor operate de Bazil Munteanu  în varianta germanã (din 1943) a cãrþii care a apãrut în traducerea unui remarcabil poet: Wolf von Aichelburg (1912-1994).

            5. Expresia îi aparþine d-lui Alex. ªtefãnescu. “Criteriul axiologic devenit criteriu ontologic” are  acelaºi înþeles  filosofic  cu: “pisica devenitã cîine”.

            6. De pildã, Spania nu se considerã  stat multinaþional. Ba încã se tot face  a-i uita (v. rev. «22», 30 apr.-6 mai 2002, p. 10-11, Spania - o vedere generalã ºi interviul d-lui M. G. Herraiz, intitulat: Exemplul spaniol de integrare) pe cei 8% þigani pe care-i are, procent  dublu faþã de procentul nostru de  þigani  (4%).  ªi , desigur, semnificativ mai mare  decît procentul minori-tarilor noºtri maghiari (7%).

            7. Iatã amintirile lui Horia Stanca (1909 -13 iunie 2002) privitoare la evenimentele de dupã cedarea Transilvaniei de Nord-Vest ca urmare a Dictatului de la Viena: “La Ip ºi la Trãsnea oameni cu mic cu mare erau schinghiuiþi ºi masacraþi bestial de trupele lui Horty. La Pãuºa ºi Ciumarna, þãrani liniºtiþi erau scoºi în stradã ºi împuºcaþi fãrã milã. Femei cu burþile spintecate îºi blestemau soarta ce le adusese pe lume. Copii nevinovaþi erau uciºi în mod sadic. La Mureºenii de Cîmpie familiile preotului Andrei Bujor, a învãþãtorului Petri Gheo-rghe, a primarului Vasilicã Gurzãu erau cumplit mãcelãrite. La Huedin, protopopul Munteanu, insul-tat, bãgat în cocina de porci ºi apoi ucis ºi dus în triumf fioros pe strãzi. Pretutindeni cruzimi feroce, nemaiauzite, nemaiîntîlnite. Cu tricolorul românesc, gãsit prin casele unde-l pãstraserã simbolic, oamenii erau purtaþi cu el bãtut în cuie pe trup, pe uliþele satului. 991 de Hristoºi au fost crucificaþi în satele ºi în cãtunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trãznea. Puteai rãmîne insensibil la asemenea grozãvii?” (v. Horia Stanca, Aºa a fost sã fie, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p. 48).