Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

Cum se fabricã

o carte de succes:

«UªA INTERZISû

de G. Liiceanu

 

«Fãrã libertatea spiritului critic care sã þinã în frâu apetenþa  nemãsuratã a puterii se ajunge în mod fatal la dictaturã, la ridicol ºi caricaturã la toate nivelele ºi în toate domeniile, inclusiv în cele ale culturii»

            Marin Niþescu (1925-1989)

 

Rezumat: O mare operã literarã (Luntrea lui Caron de Lucian Blaga) ºi o încercare de plasare a ei «pe portiþa din dos a literaturii». Constantin Noica în Epistolar ºi la Pãltiniº. Celebritatea pe seama altora ºi alte strategii de succes. Iubirea -tardivã ºi cioranianã - ca instrument de salvare.

           

            Când a vrut sã minimalizeze valoarea senzaþionalului roman Luntrea  lui Caron  (scris de Lucian Blaga în anii când putea face puºcãrie pentru aºa ceva, ºi publicat dupã aproape trei decenii de la moartea autorului) criticul  Nicolae Manolescu s-a arãtat  nedumerit de genul cãruia i-ar apar-þine aceastã «operã deschisã» spre toate zãrile. Tipãrit  de Editura Humanitas imediat dupã cãderea comunismului, romanul de sertar se cerea probabil privit de critica oficialã cam în acelaºi fel cum fusese el privit de directorul editurii ce a hotãrât sã-l scoatã pe hârtie de cea mai proastã calitate.

            La  prima sa  publicare (în 1990) ro-manul lui Lucian Blaga i-a apãrut d-lui Ma-nolescu mai mult un «jurnal» decât un ro-man propriu-zis. În schimb,  jurnalele dom-nului Gabriel Liiceanu (care nu conþin nici un element mitic, nici o deschidere spre zarea filosofiei, a poeziei sau a sentimen-tului), au tot fost vãzute drept orice altceva decât jurnale. Asta ca sã nu mai vorbim de  încercãrile de a le ridica cu tot dinadinsul la rangul de «adevãrate» romane. «Jurnalele intime  - scria Vintilã Horia  -mi se pãreau inutile încercãri de a intra în literaturã pe o portiþã de din dos (...), un fel de a pretinde a deveni celebru pe spinarea unor celebritãþi autentice».

            Luându-se dupã interesul trezit de frumoasa figurã a filosofului Constantin Noica*, prezentat în 1983 prin intermediul  jurnalului «de la Pãltiniº»**  (þinut de dom-nul Gabriel Liiceanu între 1977 ºi 1981), interes amplificat patru ani mai târziu prin tipãrirea în volum a unor scrisori în care iarãºi  se fãceau diverse referiri la C-tin Noica (1909- 4 dec.1987) - domnul Liiceanu a crezut cã va avea un succes la fel de mare cu publicarea unui al doilea jurnal.

            Mai precis, a  unor  pagini de jurnal scrise în 2001 ºi 2002  la adãpostul unei uºi încuiate spre a nu fi deranjat de cei din casã, jurnal «subtil» intitulat Uºa interzisã (Edi-tura  Humanitas, Bucureºti, 2002). Talentat negustor, întîi ºi-ntîi directorul Editurii Humanitas s-a strãduit  cât a putut mai bine sã asigure volumului sãu un oarecare succes de piaþã. Desigur  proporþional cu puterea de cumpãrare a celor ce-ºi mai cumpãrã din când în când cãrþi,   pe  zi ce trece mai  cu di-ficultate.  Apoi prin premii, de genul: «cea mai râvnitã carte», «cartea anului», «cea mai aºteptatã carte», «omul anului», etc.

            Pentru nimeni nu mai este azi necu-noscut conceptul de mediatizare, chintesen-þã a puterii de sugestionare în masã, altfel spus, «de terorizare mascatã a publi-cului»*** În mod ciudat însã, marele public chiar asta îºi  doreºte. Nefiind în stare sã discearnã valorile, el abia aºteaptã sã facã alþii în locul lui alegerea unor cãrþi.

            ªi cine sã fie mai indicat a-i spune cititorului cât de valoroasã este o carte, dacã nu însuºi autorul ei? Un autor care va fi cu atât mai valoros cu cât îi apare cititorului mai la vedere, fãrã a intra neapãrat în librãrii. Un autor de care sã fie «terorizat» când stã,  când merge, sau  când priveºte marile pa-nouri din staþiile transportului în comun.

            Oricum, pentru ca decepþia citito-rului Uºii interzise sã nu fie totalã, domnul Gabriel Liiceanu, în amintirea succesului pe care l-a obþinut cu primul sãu jurnal ce parazita pe figura lui Constantin Noica, s-a gândit ca la cel de-al doilea sã paraziteze (puþin, dar eficient) pe imaginea îndrãgos-titului Emil Cioran. Drept care nu ezitã a insera câteva din scrisorile septuagenarului Cioran îndrãgostit lulea de o tânãrã de treizeciºicinci de ani.

            Partea comicã a poveºtii de tardiv amor cioranian nu este atât povestea în sine (care îºi are ºi ea partea ei de ridicol), ci este  ipocrita scandalizare a d-lui Gabriel Li-iceanu, vituperând infamia publicãrii unor asemenea scrisori intime într-o carte apãrutã la o editurã din Germania, de unde, fãrã prea multe scrupule, a ºi preluat câteva întru delectarea cititorilor lui Emil Cioran.

 

Note

           

            * Dl Gabriel Liiceanu   insista în Jurnalului de la Pãltiniº asupra traducerilor din Platon ºi asupra mobilizãrii fãcute de C-tin Noica spre a fi din nou publicat în româneºte filosoful grec,  ale cãrui dialoguri publicate în comunism mai fuseserã publicate înainte de 1948, în excelente traduceri care însã erau interzise, neputând fi repuse în circulaþie prin reeditarea lor. Informaþii despre entuziasmele de atunci ale  filosofului Constantin Noica privitoare la editarea lui Platon (cândva tradus integral de eminentul elenist ªtefan Bezdechi, traduceri nici  pânã acum  reintrate în cultura românã în totalitatea lor)  se pot afla din anexa intitulatã «Ceva despre viaþa ºi opera lui Constantin Noica» cuprinsã în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba: În labirintul rãsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi (2002). Eventual  din site-ul: http://www.geocities.com/isabelavs.

            ** Fostul student al filosofului Lucian Blaga, faimosul memorialist, romancier, nuvelist  ºi dramaturg  I.D. Sîrbu, la citirea Jurnalului de la Pãltiniº (1983) a observat tendinþa autorului de a face o excesivã paradã de lecturi ºi în general de preocupãri filosofice, de ca ºi cum nimeni în România nu ar mai fi fãcut niciodatã astfel de lucruri. Dupã 1990 a ieºit mai bine în evidenþã gãunoasa îngîmfare a celor care (cu învoire de la stãpînire) l-au frecventat pe Constantin Noica. Cum uºor s-a putut observa din apariþiile editoriale din domeniul filosofiei,  pânã în anul 2003 discipolii care au fãcut atâta caz de filosofie n-au lãsat  în urmã  nici o lucrare originalã în acest domeniu. Dacã nu de un nivel mai înalt, cum s-ar cuveni unor «discipoli» ai filosofului Noica, mãcar la nivelul cãrþii noastre din 1999 (Mistica platonicã a participãrii la lumea Ideilor).

            Dar iatã rândurile scrise de Ion Dezideriu Sîrbu: “...mi se pare un tupeu ciocoiesc, de regãþeni îngâmfaþi, sã te instalezi la Pãltiniº, sã te lauzi cã ºtii nemþeºte ºi greceºte, dar sã ignori total, chiar sã-þi baþi joc de cei care, nãscuþi sub acel munte, ºtiind nemþeºte, greceºte, au tradus pe Hegel, pe Platon, au scris filosofie ºi au murit întru filosofie” (Traversarea cortinei, Editura de vest, Timiºoara, 1994, p. 261).

            *** v. Nae Ionescu, Opere, vol.VI, Edi-tura Crater, Bucureºti, 2000, p.97.