Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

 “Colegul nostru

Femios, poetul”

Nichita Stãnescu

 ºi artele poetice

 

Rezumat:«Dac     ã n-aº fi fost poet, aº fi putut fi filosof»(Nichita Sãnescu). Repovestindu-l pe Homer. Femios ºi arta supravieþuirii prin cuvânt. Ce se feresc a spune analiºtii politici de azi. O profesiune de  naturã monadicã. Final «greºit» hermeneutizat.

           

            Pe când publicam la Slobozia -pe banii soþului - prima  mea carte - Filosofia lui Noica, între fantasmã ºi luciditate - , mi-a fost dat sã citesc în revista Liceului Pedagogic  din localitate un  text  necunoscut al lui Nichita Stãnescu. Aceeaºi Tipografie - condusã ºi atunci, ca ºi acum, de inimosul director Eugen Cristea - scosese revista ºcolarã intitulatã “Noi””. Aici, sub titlul (dat de îngrijitorul textului) “Eu sînt o patã de sînge care vorbeºte” figura transcrierea de pe o casetã audio a unui scurt discurs rostit de marele poet  în  primãvara  anului 1978 la o întâlnire cu cititorii sãi. Fusese înregis-trat de profesorul  Aurel Sefciuc, iar pre-zentarea era semnatã de prof. Marcel Fotache.  Prin textul rostit la cei 45 de ani pe care-i avea, poetul fãcuse la Slobozia dovada de necontestat a temeiniciei mãr-turisirii sale: “Dacã nu aº fi fost poet, aº fi putut fi un mare filosof” (Nichita Stãnescu - Frumos ca umbra unei idei, Editura Al-batros, Bucureºti, 1985, p. 382). Într-adevãr, interpretarea Cîntului al XXII-lea din Odi-sea pe care o cuprinde textul rostit în 1978 (cãruia mi s-a pãrut a i se potrivi mai bine titlul Colegul nostru, Femios, poetul), vãdeºte temeinice lecturi filosofice, pe lân-gã faptul cã este extraordinar de temerarã pentru vremurile de atunci. Hermeneutica lui Nichita Stãnescu, interesantã ºi originalã, mai are însã o calitate nespus de rarã: pro-funzimea de gândire nu exclude o finã  undã de ironie ºi chiar de auto-ironie. Cu auten-tica sa libertate spiritualã, poetul a dovedit atunci publicului ce-i stãtea în preajmã cum, pe tãrâmul adevãratei culturi, se puteau gãsi chiar ºi mijloace de subtilã combatere a minciunii comuniste impuse prin violenþã ºi perpetuatã printr-un sistem de represiune bine pus le punct. Dispunând de o impresio-nantã virtuozitate hermeneuticã, Nichita  a vorbit atunci de artele poetice. A repovestit scena uciderii peþitorilor ºi a evidenþiat din ea o mulþime de idei pe care numai el le putea gãsi. De pildã, pledând (la modul cel mai serios) pentru inefabilul prozei care ar depãºi prin inefabilul ei poezia, el vorbeºte despre urletul unui peþitor muribund care, cu capul tãiat pe când se ruga sã fie iertat, “încã mai urla nemaiavând urlet în el”.

            Încã ºi mai impresionant, poetul transpune ideatic (cu o mare claritate a re-prezentãrii gândirii) o imagine care la Ho-mer apare abia schiþatã. Cu binecunoscutul sãu geniu poetic (potenþat în acel moment de graþie) Nichita Stãnescu spune cã ar fi spus Homer un lucru pe care de fapt Homer nu-l spusese: “ºi încã vinul i se mai clãtina în pahar când el îºi dãduse duhul”. Apoi îl vede (pentru cei care n-au ochi sã vadã aºa ceva) în fraza pe care i-o atribuise lui Homer pe Marcel Proust, “avant la lettre”.

            Nici noul val francez nu este uitat: “atunci se petrece pentru prima oarã noul val francez, ca sã spunem aºa, în care autorul nu ºtie nimic despre personaj”. Din Cântul al XXII-lea al Odiseei mai descoperã Ni-chita naºterea literaturii, ca dorinþã a omului de a supravieþui. Cu evocarea lui Femios îi apar mulþime de arte poetice, ocazie pentru subtile aluzii la sfera politicã a statului totalitar. Prima, ar fi arta supravieþuirii prin cuvânt, cuvântul fiind, nu numai în opinia lui Nichita Stãnescu, dar ºi în toatã opera cu care ºi-a împletit/împlinit existenþa, “parte integrantã din trupul omului ºi cea mai puþin perisabilã”. Urmeazã imediat “partea sociologicã”, evidenþiatã - cu mare curaj la acel moment - din spusa lui Femios cã peþitorii “au fost mulþi ºi m-au silit, de aceea am cântat la masa lor”.

            E tocmai aspectul pe care preferã sã-l treacã sub tãcere improvizaþii analiºti politici interesaþi de comunismul de care au profitat din belºug ºi de care s-au lepãdat dupã 1990 precum îºi leapãdã lupul blana. Desigur, tot ca o temeritate apãrea atunci “arta poeticã” urmând a fi dezvoltatã de metafizicieni, întrucât aceºtia fãceau parte dintr-o specie lipsitã în comunism de dreptul la existenþã. Asemenea artã este decriptatã de Nichita Stãnescu din spusa lui Femios: “un zeu stã deasupra cântecelor mele”. O festã pare a-i juca memoria când îl plaseazã pe Femios sub un tron. În restul interpretãrii sale Nichita Stãnescu este însã atât de amãnunþit cu redarea ideilor din Odiseea, încât mai degrabã am înclina sã credem cã la mijloc este o “greºalã” (inten-þionatã), impusã cumva de fluxul gândirii sale hermeneutice.

            Homer îl plaseazã pe poetul peþito-rilor pe prag, stând în cumpãnã, ce sã facã. Sã se salveze alergând la altarul din afara casei, sau sã intre în sala mãcelului ºi sã-i cadã în genunchi lui Ulise. Imaginea din  hermeneutica lui Nichita Stãnescu apare cu totul diferitã: “unde stãtea colegul nostru Femios, poetul ?” - se întreabã retoric, ºi vag auto-persiflant Nichita. “Pãi unde sã stea? Sub tron ...ªi iese de acolo, de sub jilþul de piele bãtut cu þinte de aramã, cu lira în braþe (normal, nu?) ºi îºi pune lira lângã tron ºi se repede, cade în genunchi”. Urmeazã evi-denþierea primei arte poetice: arta supra-vieþuirii. Este marcatã apoi prezenþa plu-ralitãþii (din partea zisã “sociologicã”) ºi a unului, cãci “profesiunea poetului este de naturã monadicã”, dupã cum ar reieºi din spusa lui Femios cã  singur ºi-a învãþat meseria. Nu este uitatã nici invocarea divi-nitãþii, cu  zeul ce stã deasupra cântecelor poetului inspirat. În viziunea lui Nichita Stãnescu, discuþia se încheie astfel: “Dupã aceea se uitã lung la Ulise ºi zice: ...te pot cânta ºi pe tine ca pe ei”. Iar în final este iertat. “Singurul iertat”, subliniazã, iarãºi printr-o (intenþionatã) “greºalã” Nichita.

            Acest admirabil discurs hermeneutic, pus atunci în circulaþie într-un cadru ºcolar restrâns, era pãcat sã rãmânã necunoscut publicului larg. De aceea, de cum l-am citit am vrut sã-l rãspândesc prin intermediul unor reviste cu o mai mare audienþã. Cele douã încercãri ale mele, una din 1993, iar alta din 2000 au dat greº. Pasã-mi -te a trebuit sã vinã anul 2003, “anul Nichita Stãnescu”.