Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina     

CE POATE IEªI

DIN ASCEZA DORULUI*

 

«...orice culturã veritabilã începe printr-un Discurs filosofic. Desigur cã procesul de creaþie poate fi lung; rãdãcinile lui se pierd în noaptea preistoriei»

C-tin Amãriuþei, Letopiseþul ...

 

Rezumat: O metafizicã româneascã scrisã în exil (Constantin Amãriuþei). Mihai Eminescu, cunoaºterea poeticã a Stãrii dintâi ºi a stãrii pre-ontologice (trãitã ca mister metafizic). Veº-mântul noematic al unui termen eminescian (Mircea Vulcãnescu). Drama metafizicã  a  crea-þiei lumii într-un mit românesc. Gospodãria cereascã din haosul primordial. Cartea Facerii ºi cunoaºterea despãrþitoare de lume. Dumne-zeu coboarã în lume: Starea dintâi ca justi-ficare ontologicã a Creaþiei.

 

            Constantin Amãriuþei (1) ºi-a luat doctoratul în filosofie la Sorbona cu o tezã despre structura gândirii speculative. A fost atras de hermeneutica existenþialã, ca ºi Constantin Noica pe care îl aprecia foarte mult (2). Din filosofia lui C-tin Amãriuþei ne-a reþinut deja atenþia hermeneutica stãrilor de dor ºi de urât (3), având ca bazã de pornire creaþii poetice din folclorul românesc. Acum ne vom axa în principal pe interpretarea datã de filosof unui mit de facere a lumii, din volumul lui Tudor Pamfile (1883-1921) Povestea lumii de demult (1913). Cum vom vedea, Constantin Amãriuþei prezintã mitul într-o frumoasã ºi interesantã perspectivã ideaticã, pe firul propriei gândiri speculative prin care a prins contur o metafizicã româneascã de cea mai aleasã sorginte. Nu va fi aºadar de mirare cã în hermeneutica sa  reapar «starea de dor» ºi «starea de urât», amintindu-ne de cadrul ideatic înfãþiºat în capitolul precedent. Dar însuºi mitul creaþiei  lumii  reflectã în limbajul lui o gândire filosoficã popularã vehiculatã prin teme mitologice ca Dumnezeu, Diavol, haos, interdicþie, pãcat, observã eseistul. Þãranul român, anonimul autor al atâtor nestemate de gîndire risipite generos în balade, în doine sau în colinde, ar fi intuit, prin acest discurs asupra creaþiei metafizice a lumii, «ethosul» tuturor «stãrilor de existenþã», în special pe cel al «Stãrii d’Întîi», din care purced  toate. Gândind ethosul românesc în forma unei metafizici a «Stãrii d’Întîi», Constantin Amãriuþei se alãturã pleiadei de filosofi care-i numãrã pe Vasile Bãncilã, Mircea Vulcãnescu, Ernest Bernea, ºi pe Constantin Noica (din cãrþile sale despre rostirea româ-neascã). Vasile Bãncilã, autorul acelei splendide suite de eseuri despre Duhul sãrbãtorii (4), nota într-unul din aforis-mele sale cã în vremea când prin satele româneºti dominau religia ºi datinile nu exista om incult, pentru cã «îl modelau curenþii spirituali ai viziunii religioase ºi ai datinilor». Referitor la Constantin  Amãriu-þei, interesant de semnalat  ne  pare faptul cã nu numai prin temele sale de gîndire, ci prin însuºi limbajul sãu filosofic, el se înscrie în buna tradiþie a gîndirii filosofice româneºti. În ordinea deconstrucþiei seman-tice, a «multiplei ºi tacitei cuvîntãri pe care limbajul uzual le-a uitat» filosoful stabilit în Franþa urmeazã calea deschisã de Mircea Vulcãnescu. În privinþa ansamblului ide-atic, dincolo de o indiscutabilã originalitate, se întrevãd sclipiri de intuiþii filosofice ale unor înaintaºi iluºtri precum Lucian Blaga ºi Nae Ionescu. Mai ales cînd Constantin Amãriuþei vorbeºte despre cunoaºtere în general ºi despre pãcatul cunoaºterii în particular. Cunoaºterea, «despicând» printr-un act «luciferic» lucrurile de «Starea lor d’Întîi», devine «pãcat» împotriva stãrii lor  paradisiace. Iatã cît de firesc transpar în hermeneutica sa existenþialã acele nu-anþe de tentã origenistã pe care Mircea Vulcãnescu le observase (5) la filosoful Nae Ionescu. Mai precis, în atitudinea pe care acest filosof religios o avea faþã de cu-noaºtere (6), privitã drept vinovatã ºi neper-misã «luare în stãpînire» a obiectului de cunoscut. Cum  am arãtat în volumul nostru despre Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, 2000), el propunea prin filosofia sa o soluþie de împãcare a omului cu lumea, o «comuniune de iubire» cu acea lume de care omul contemporan se desparte prin cunoaºtere (7).

            Nici Constantin Amãriuþei nu se va opri la valorizarea negativã a cunoaºterii. ªi el va opta pentru un alt fel de cunoaºtere, diferitã de cunoaºterea despãrþitoare a omului de lume. În mod original, celei din urmã el îi opune «cunoaºterea stãrii abso-lute în care stãruie Lumea de la originea ei» (8). O atare cunoaºtere s-ar desprinde prin excelenþã din creaþia lui Mihai Eminescu. În evocarea eminescianã a codrului, lacu-lui, mãrii sau a teiului am avea «cunoaºteri» poetice ale «Stãrii d’Întîi», «stãri pe loc» ale «Lumii înfiinþate în Absolut». În ac-cepþiunea sa, «starea pe loc» ar fi cea care apare în «procesul de fiinþare ºi desfiinþare» din versurile: «Orice noroc/ ªi-ntinde aripile/ Gonit de clipele/ Stãrii pe loc» (Stelele-n cer). Aici s-ar remarca atît trecerea -în  clipã - de la o stare temporalã la alta, cît ºi clipa ea însãºi ce se adevereºte a fi mereu a stãrii ca atare, a «stãrii pe loc» înscrisã în lucruri (9). Constantin Amãriuþei noteazã cã «pentru a stãrui în starea ei, sinea n-are nevoie de sens lumesc. În schimb, gândirea extaticã a poetului, prin stãrile de dor sau de urît, «cunoaºte» aceastã stare «în sinea ei»» (Ibid.). Starea pre-ontologicã a lumii, «în stãruirea ei» ar fi redatã de Eminescu în Rugãciuna unui dac, prin versurile: «Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna».

            Cu acest prilej, Constantin Amãriu-þei evocã subtilul comentariu al filosofului Mircea Vulcãnescu în marginea poziþiei neprivilegiate pe care o are ideea de «pre-zenþã» în limba românã. «Veºmîntul noe-matic» intuit de Mircea Vulcãnescu (10) pentru cuvîntul «totdeauna» din prologul mai înainte citat nu trimite gîndul cãtre «dintotdeauna» ca permanenþã indestruc-tibilã a fiinþei, ci cãtre contrariul ei. «Tot-deauna» ar fi «totul de- a una», adicã «totul dintr-odatã», ca ieºire din timp (nu ca totalizare cantitativã). Fapt explicitat de Mihai Eminescu, observã  Mircea Vulcã-nescu, prin versul imediat urmãtor: «Cãci unul erau toate ºi totul era una». Constantin Amãriuþei pune în evidenþã ºi diferenþa dintre sensul ontologic al Unului ºi sensul «pre-ontologic» al stãrii neutre, al «sinei», ca «miez» de stãruinþã universalã a gândului ecstatic (v. Metafizica  stãrii pe loc, «Jurn. lit.», 1999). Deºi argumentarea deose-birii intervenite între propriile opinii ºi pãrerile lui Noica pe tema nefiinþei emi-nesciene este deosebit de interesantã (ibid.), vom închide paranteza deschisã odatã cu invocarea lui Eminescu, pentru a ne întoarce la mitul românesc de creaþie a lumii ce i-a reþinut atenþia filosofului Constantin Amãriuþei, redându-l întâi ca atare, apoi prezentându-i interpretarea:

            «Se zice cã de cînd cu hãul, cînd lumea nu era plãsmuitã, trãia ºi Dracul în cer. Aici el sluja pe Dumnezeu, fãcîndu-i cele de lipsã. Cînd l-a bãgat Dumnezeu ca slujitor, i-a spus lui cã pînã atunci îl va þinea în împãrãþia Sa cereascã, pînã cînd va asculta de El ºi nu va cãlca în odaia a douãsprezecea din fundul cerului. Dracul nu i-a cãlcat de loc porunca ºi nu ar fi intrat, Doamne fereºte, în chilia opritã. De aceea Dumnezeu îl iubea mult, cãci pe lîngã cã era slugã credincioasã, mai era ºi isteþ, lucru mare. Darã dela o vreme, i se urî ºi Atot-puternicului de hãu ºi hotãrî sã plãsmu-iascã o lume mai frumoasã. În cele ºapte zile cît a fost El pogorît din ceruri, - cãci într-o sãptãmînã a fãcut El lumea, nu doarã cã n-ar fi putut-o gãtà mai iute, dar bag’seama aºa a crezut Înþelepciunea Sa potriveala mai bunã -, dracul se furiºã în odaia din fund a palatului dumnezeiesc sã vadã ce scum-pãtate va fi acolo, de l-a oprit Dumnezeu sã calce în ea. Pe o masã gãsi el o carte în care era scrisã înþelepciunea lui Dumnezeu. Vãzînd aceasta, Dracul se puse sã ceteascã ºi ceti, curios cum era, ºapte zile ºi ºapte nopþi într-una, pe nemîncate ºi nebãute. În lãcomia sa, ca sã se facã a toate ºtiutor, uitã cã se apropie timpul cînd Atotputernicul se va sui din nou la cer, ºi Dumnezeu îl aflã cetind. Atunci el alungã pe Dracul din cer, blestemîndu-l în chipul urmãtor:«Nichi-percea sã te cheme, satanã ºi diavol ce eºti, necurat sã fii, vicleanule, coarne sã-þi creascã, Scaraonþ, duce-te-ai în pustii, spaima lumii sã fii, ucigã-te crucea, ucigã-te toaca!» ªi grãind astfel, Dumnezeu îl izgoni pe Dracul din cer».

            În interpretarea pe care o propune acestui mit, Constantin Amãriuþei observã pentru început cã în povestea româneascã «haosul» este prezentat ca o «gospodãrie cereascã» unde Dumnezeu locuia împre-unã cu credinciosul sãu slujitor. Faptul cã mitul îl aratã pe Cel de Sus trãind în haosul primordial ar indica o anume stare a haosu-lui: starea lui de lume «gospodãritã». Cãci pentru tãranul român, nimeni nu poate trãi undeva, «fie chiar în pustiu, în cer sau în iad fãrã ca locul sã nu fie sfinþit ca gospo-dãrie»(v. C. Amãriuþei, Metafizica creaþiei lumii). Îndatã ce este locuit, haosul pri-mordial s-ar transforma aºadar într-o gos-podãrie în care fiecare îºi are rânduiala sa.

Filosoful mai face câteva fine precizãri. Acest haos «este un fel de lume imposibil de cunoscut deoarece nimeni ºi nimic n-au fost aduse la lumina ... lumii»(Ibid.). Este o «totalitate a lucrurilor fãrã lume» (Ibid.), desemnînd privativ starea lumii în anteri-oritatea ei pre-ontologicã, fiindcã Lumea devine existentã prin facerea ei de cãtre Cel Atotputernic. Astfel, prin chiar existenþa ei, ar dovedi cã «Starea d’Întâi» este în-sãºi «locul de stãruinþã a lumii». «Starea d’Întâi», noteazã Constantin Amãriuþei într-un limbaj de rezonanþe heideggeriene, nu poate «locui» decât în lume. Apoi herme-neutul remarcã cum Dracul nu calcã porunca Stãpânului sãu pentru cã ar fi avut un suflet rãu, ci pentru cã i-a lipsit ajutorul divin. Cât au fost împreunã în ceruri, Dumnezeu l-a ferit. Dar cînd Dumnezeu pleacã sã facã lumea, «haosul» înceteazã sã mai fie o «gospodãrie cereascã». Prin urmare, când Dumnezeu este prezent în lume ºi absent din primordiala gospodãrie cereascã, haosul îºi pierde starea sa privilegiatã prin prezenþa Celui de Sus ºi devine un «gol ontologic», definit ca un «nimeni de Dumnezeu». Dar un «nimeni de Dumnezeu» va deveni ºi Dia-volul rãmas singur. Numai în aceastã stare alteratã poate el citi din Cartea Facerii ascunsã în chilia a douãsprezecea.

            Într-una dintre prelegerile ultimu-lui sãu curs de metafizicã (1936-1937), Nae Ionescu, vorbind despre cunoaºtere în mar-ginea interpretãrii mitului biblic al pãca-tului originar, spunea studenþilor sãi cã prin cunoaºtere omul îºi creazã pentru sine o situaþie cu totul specialã. El surpã ordinea naturalã, împotrivindu-se lui Dumnezeu, smulgîndu-se aºadar din ordinea fireascã. Prin aceastã smulgere, «care se întîmplã prin om ºi pentru om în momentul în care intervine procesul de cunoaºtere», s-ar declanºa tragedia omului care resimte un sentiment de înstrãinare, de rupere a legã-turilor sale organice cu Creatorul sãu (11).

            În hermeneutica pe care Constantin Amãriuþei o propune mitului facerii (care nu este decît unul dintr-o întreagã serie de mituri româneºti închinate acestui subiect), cunoaºterea este ºi ea un pãcat ce atrage grave consecinþe. Cel care iniþial a fost pre-zentat drept supus credincios Domnului, prin cãlcarea poruncii îºi pierde statutul ontologic iniþial. În lipsa Stãpînului sãu citind Cartea Facerii, el dispare pur ºi simplu din ordinea firii nenãscute încã, din acel «haos» de dincolo de Fiinþã ºi Nefiinþã.

            Astfel el devine «un nimeni», un pãrãsit de Dumnezeu, chiar înainte de a fi izgonit ºi blestemat de cãtre Stãpînul sãu. Aceste interesante interpretãri nu sunt cîtuºi de puþin desminþite de creaþia popularã ce i-a servit lui Constantin Amãriuþei drept pretext pentru dezvoltarea gîndirii sale filosofice despre Starea d’Întâi. În povestea româneascã, creaþia lumii (ca act virtual al Atotputernicului) se aflã scrisã în Cartea Facerii. ªi nimeni în afarã de Dumnezeu nu trebuie sã-i cunoascã misterul. Drama meta-fizicã în care se aflã Lumea de la originea ei ar decurge din pãcat. Cãci, observã filo-soful, la mijloc este un pãcat, constînd în dublarea actului de creaþie printr-un act epistemologic. Definirea cunoaºterii ca pãcat este reluatã de mitul biblic al «po-mului cunoaºterii», în care iarãºi Diavolul se va afla implicat în actul «luciferic» sãvîrºit de omul ce calcã porunca lui Dumnezeu. Diavolul, primul martor al creaþiei din povestea popularã  româneas-cã, ar fi singurul care a vrut sã cunoascã misterul lumii «din afara ei». Fiindcã Dum-nezeu, odatã cu creaþia lumii, ar fi dãruit o «cunoaºtere nedespicatã» de existenþã, «o cunoaºtere prin revelaþia de sine a Stãrii d’Întâi în care stãruie fiecare lucru» (12).

Sã vedem însã cum întervin în hermeneutica acestui mit categoriile ce desemneazã în metafizica lui Constantin Amãriuþei stãrile de «dor» ºi de «urît». Starea de «urît» ar fi prima care apare, provocatã de lipsa de «noimã» a haosului. Într-adevãr, confruntat cu «rostul» lumii, haosul este nelume prin excelenþã. Povestea spune cã «de la o vreme i se urî ºi Atotputernicului de hãu». Dar acest «urît» ar avea ºi o faþã pozitivã, fiind în acelaºi timp, «dor de lume». Conform hermeneuticii propuse de filosof, prin conºtiinþa lumii absente, Dumnezeu este cuprins de dorul unei lumi frumoase. ªi întrucît la Dumnezeu dorul ºi urîtul, în forma lor absolutã, apar ca identice, la originea lumii ar fi o stare esteticã de «urît-dor» de lume. Datã fiind conotaþia specialã pe care «Starea d’Întâi» o are în metafizica sa, vom mai arãta în încheiere felul cum filosoful interpreteazã actul creaþiei. Dupã Constantin Amãriuþei, prin actul creaþiei Dumnezeu «lumineazã» lucrurile, oferindu-le posibi-litatea de a «exista», relevînd lucrurilor «ce stãruiau în haos» starea lor de a fi sau de a nu fi în Lume, «rostul» lor. Pentru aceasta Dumnezeu «coboarã» în lume, «coboarã pe lîngã fiecare lucru» spre a revela, prin cu-vânt, rostul fiecãrui lucru în lume.«Starea d’Întâi» ar reprezenta în viziunea herme-neuticã astfel propusã, justificarea onto-logicã a lumii ca act de creaþie unicã a lui Dumnezeu. Fiind primul Existent, Dumne-zeu va fi ºi Creatorul revelator ºi rostitor de Lume, Logosul din Evanghelia Sfântului Ioan, cãci însãºi actul creaþiei este «po-veste», este discurs de revelare a lumii ca stare cu noimã.

 

 

NOTE ªI CONSIDERAÞII MARGINALE

                       

            1. Nãscut în 1923 ºi absolvent «magna cum laudae» al Facultãþi de Filosofie ºi Litere din Bucureºti, Constantin Amãriuþei îºi dã licenþa cu Mircea Florian, care-i propusese o lucrare despre filosofia intuiþionist -iraþionalistã, la vremea cînd Constantin Rãdulescu-Motru publica în Revista Fundaþiilor Regale «Ofensiva contra filosofiei ºtiinþifice» (articol îndreptat impotriva filosofiei lui Lucian Blaga), iar însuºi Mircea Florian tipãrise, de pe aceleaºi poziþii polemice, studiul Destinul metafizicii.             «Am visat întotdeauna sã fac filosofie ca Blaga», mãrturisea Constantin Amãriuþei. La vremea studenþiei sale bucureºtene s-a simþit însã apropiat de filosoful Mircea Florian care l-a ºi recomandat pentru bursa de doctorat cu care va ajunge în Franþa. În 1946 Constantin Amãriuþei ia drumul exilului. La Sorbona ºi-a luat diploma de studii superioare cu o temã (condusã de Jean Wahl) despre timp ºi istorie în filosofia contemporanã (Husserl, Heidegger, Jaspers, Sartre ºi Gabriel Marcel). Doctoratul în filosofie l-a luat cu teza: La struc-ture de la pensée speculative. Prin anii cinzeci este preþuit de Albert Camus (1913-1960) care îi pune la dispoziþie biroul ºi biblioteca sa, intenþionând a-i scrie prefaþa la romanul  pe care-l scria. Întîiul roman publicat de Constantin Amãriuþei în Franþa a fost Le Paresseux. În  1956 publicã La fiancée du silence,  premiat cu premiul Antoine de Rivarol (oferit ºi lui Emil Cioran pentru Précis de décomposition). În România este criticat (în 1956) de  Crohmãlniceanu cu aceaºi «tehnicã» invocând plagiate imaginare, folositã ºi dupã 1990  pentru îndepãrtarea cititorilor de opera filosoficã naeionescienã. Alte romane publicate  sub preudonimul de «C-tin Amariu» sunt:  Le Pauvre  d’Esprit (1958), L’Eglise au service de la Liberté (1960), Vérité chrétienne ...(1961), etc. În cultura francezã el este considerat, asemenea lui Panait Istrati, romancier francez de origine românã. Este inclus în Istoria literaturii franceze a lui Boisdeffre (v. rev «Jurnalul Literar», dec. 1998). În 1951 în «Caiete de dor»  apare eseul Dorul de veºnicie. În 1959 publicã Trei tipuri de exil în folklorul românesc («România», nr. 41, p.4). În 1965 lui C-tin Amãriuþei îi apare în «Revista Scriitorilor Români» din München amplul eseu filosofic intitulat Estetica stãrii de urît (p. 37-47). În aceeaºi presti-gioasã revistã a exilului românesc publicã în 1971despre  Frumosul nefiinþei (nr.10), în 1972 Mic tratat de esteticã româneascã (nr.11), iar în 1973 eseul filosofic despre Metafizica creaþiei lumii. Este anul când îi apare ºi Letopiseþul metafizic al Þãrii Româneºti, într-o lucrare colectivã (acest studiu este republicat în 1997 de rev. «Jurnalul literar»). Mai publicã în 1988 eseul L’Oeuf. Dupã abolirea comunismului, devine tot mai evident pentru foarte mulþi cã «valorile neglijate, voalate, «refuzate» prin diverse modalitãþi (ºi sintagme) obstucþionante se cade a fi readuse la locurile ce li se cuvin» (apud. Cristian Livescu). Aceasta pare a fi chiar strategia revistei «Jurnalul literar» care îi publicã lui Constantin Amãriuþei un interviu (1998), o serie de  scrieri filosofice, precum ºi fragmente de corespondenþã.

            2. Pe când era redactor la rev. «La Nation Roumaine», Amãriuþei  a publicat Lettre à C-tin Noica, (în 1965) fãcând eroarea de a crede cã un articol semnat de Noica în «Glasul patriei» la ieºirea din puºcãrie  ar fi redat opiniile autorului ºi nu a autoritãþilor care-l þinuserã dupã gratii.

            3. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi filosofi din exil: Horia Stamatu ºi Constantin Amãriuþei, în rev. «Viaþa Româneascã», Anul XCIV, Nr.3-4, 1999, p. 203-206; comunicare prezentatã la Simpozionul inter-naþional de etnologie de la  Sighetul Marmaþiei, 26-28 dec. 1998.

            4. v. Vasile Bãncilã, Duhul sãrbãtorii, Editura Anastasia, Bucureºti, 1996.

            5. v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu - aºa cum l-am cunoscut, (Editura Humanitas, Bucureºti, 1992, volum îngrijit de Alexandru Badea). Iatã pasajul la care ne-am referit: Nae Ionescu «avea aplecãri «origeniste» ºi-i plãcea sã alunece cu gîndul pe muchiile prãpãstioase ale teologiei pãcatului cunoaºterii, silindu-se însã sã nu cadã» (p. 47).

            6. La vremea studenþiei lui Constantin Amãriuþei tocmai începuse sã fie publicatã ediþia definitivã a operei filosofice a lui Nae Ionescu, apãrutã pânã atunci  în presa vremii, precum ºi în forma unor cursuri universitare litografiate între 1924- 1935, ºi în volumul din 1937 alcãtuit de Mircea Eliade. Opera naeionescianã era gânditã de editorii din 1940 sã aparã în unsprezece volume. Pânã în primãvara anului 1944 au putut apãrea patru volume, fiind pregãtit pentru tipar ºi al cincilea volum, Istoria metafizicii.1930-1931. Despre cum  a decurs editarea operelor filosofice ale  lui Nae Ionescu a se vedea volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, 2000, sau pagina web: http: www. geocities.com/isabelavs.

            7. De «pãcatul» cunoaºterii, Nae Io-nescu s-a preocupat la cursurile sale de metafizicã (v. capitolele despre «Cãderea în Cosmos» din vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Me-tafizica lui Nae Ionescu, Editura Star Tipp, 2000).

Apariþia în 1941-1944 a celor patru volume din opera filosoficã a lui Nae Ionescu (douã volume cuprinzînd originala sa gîndire asupra logicii ºi douã viziunea sa metafizicã), s-a datorat în principal filosofului Mircea Vulcãnescu.  Dar, ca în perioada cînd punea la cale - împreunã cu Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Paul Sterian,  ºi alþi prieteni comuni -, faimoasele simpozioane ale «Criterionului»,  el a lucrat în echipã (v. pa-ginile despre editarea cursurilor lui Nae Ionescu din cartea lui ªtefan J. Fay, Sokrateion, Editura Humanitas, Buc., 1991 precum ºi cele scrise despre Asociaþia «Criterion» de Mircea Eliade în Memorii.I, Editura Humanitas, Bucucureºti, 1991, p. 251-256).

            8. v. C-tin. Amãriuþei, Metafizica creaþiei lumii, în «Rev. Scriitorilor Români», 12/. 1973.

            9. v. C-tin Amãriuþei, Metafizica «stãrii pe loc», în «Jurnalul literar», martie  ºi aprilie 1999.

            10. v. Mircea Vulcãnescu, Dimensiunea româneascã a existenþei, 1943.

            11. v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã. 1936-1937, Ed. Roza vânturilor, 1999, p. 161-166.

            12. v. C-tin. Amãriuþei, Metafizica creaþiei lumii, în «Revista Scriitorilor Români»,  München.

 

*Textul de faþã are la bazã un referat prezentat la Simpozionul Internaþional de etnologie de la «Muzeul Maramureºului»  din 26-27 dec. 1999.