Isabela Vasiliu-Scraba

<<La Cuprins

POST-MODERNUL LIMBAJ DIN POST-TRANZIÞIE

 

         Din iureºul de traduceri post-revoluþionare,  pe lîngã revederea cãrþilor citite de mult,  am putut constata   lipsa lui George Uscãtescu (1916-1995), un scriitor  ºi român si spaniol,  care se pare cã n-a intrat încã în vizorul editurilor amatoare nu numai de traduceri, ci ºi de reeditãri ale unor traduceri fãcute mai demult.  Poate fiindcã, în naivitatea lui, vorbea  prea ades  ºi prea entuziast prin cãrtile sale   de o culturã cu-adevãrat  Europeanã, care sã-nglobeze ºi cultura românã.         

         Fãcuse Uscãtescu, la vremea lui, multe recenzii de carte francezã ºi italianã în felurite reviste spaniole.  S-a dovedit însã cã n-a apucat sã-ºi însuºeascã limbajul post modern al <<gîndirii debile>>  (în italianã -<< pensiero debole>> ),  deºi, profesor universitar fiind, conducea doctorate nu numai în Spania, ci ºi în Italia.

         Acuma,  pentru cã am ajuns la  limbajul  <<gîndirii debile>> -  destul de rãspîndit în Franþa (prin cãrþile lui  Derrida ºi Deleuze, cu mare prizã la traducãtorii noºtri) si,  dacã e sã ne luãm dupã vioaiele traduceri din Vattimo, cu oarece trecere ºi în Italia,  - pe care noi o ºtiam mai nostalgicã dupã neo-tomism - vom acorda niþicã atentie acestei gîndiri, care, deºi  <<debilã>>...  þine sã se propage cu mare forþã mai peste tot, chiar cu pretenþia de a se institui drept limbaj universal.  Dar sã nu exagerãm.  Nu chiar universal. Doar <<bon pour l  Orient>>.

Întîi ºi-ntîi de unde o fi apãrut ?  Farã a avea pretenþia cã vom închide drumurile unor  alte rãspunsuri, credem  cã am putea identifica aici o codiþã a dictonului latin  <<divide et impera>>.  În sfera politicã toatã lumea ºtie cum se acþioneazã dupã  acest strãvechi dicton :  aþîþã-i pe cei slabi, pe cei minoritari,  împotriva celor majoritari,  pentru ca, sub aparenþa ajutorului dat celui slab, sã-i ai sub control pe ambii.  Nu vom insista cu exemple pentru luminarea cititorului,  pentru cã prea s-au întîmplat în vãzul lumii cele din Transnistria,  ºi prea ne aþin drumul , de opt ani încoace,  rãspicatele doleanþe ale acelei minoritãþi de aprox. ºapte la sutã  din cetãþenii români,  minoritate care, simþindu-se bine susþinutã,  se tot îmburicã sã fie privitã ca cel mai mare pitic  ºi tratatã ca atare. Despre cele petrecute în Transnistria eu cu urechile mele i-am auzit pe profesioniºtii posturilor nemþeºti de televiziune spunînd cã ar fi , vezi Doamne, conflicte inter- etnice. Ce sã mai vorbim de cele pe care le pun pe seama românilor, cel mai tolerant popor al Europei(78)  cînd îºi amintesc, dubios de des,  de cel mai mare pitic de la noi.

         În sfera culturalã, lucrurile,  mai recente fiind,  nu au apucat sã se limpezeascã atît de bine  precum în sfera politicã, dar nimic nu-i este mai potrivit acestei sfere decît o vagã ceaþã plutind asupra ei.

         Derrida vorbea  de <<un complot împotriva LOGOSULUI>>, de un limbaj duplicitar,  cu numeric douã feþe  si în acelaºi timp înºelãtor, reþinînd din eticã faptul cã singura crimã pe care morala ar autoriza-o ar fi omorîrea tiranilor.  Dar cine sunt tiranii ?  Desigur cei vinovaþi de <<gîndire forte>>, precum Platon, Kant (79) , si toþi ceilalþi mari gînditori ai spiritualitãþii europene, acuzaþi a fi partizani ai absolutismului,   ca filosofi care au preferat unitatea în locul pluralitãþii (sic!) .

         Pentru a fi  abordaþi  în pas cu democratica noastrã epocã  post-modernã,  astfel de  <<tirani>>  nu vor fi mai temeinic  omorîþi decît aducîndu-i  pe calapodul <<gîndirii debile>>, adicã, punîndu-le mãºti (Derrida), sau dîndu-le gîndirea peste cap (Deleuze). 

         Blaga, dacã ne-am ghida dupã democraticele sale vederi, conform cãrora toate culturile au loc în cetatea spiritului, ar trebui  graþiat, fiindcã susþinea pluralismul. Dar,  luat la bani mãrunþi,   se face ºi el vinovat de  <<gîndire forte>>. 

         Deleuze,  proslãvea   nomadismul,  individul detaºat, rezultat dintr-o  dezrãdãcinare, sau, cum spune el,  o <<deteritorizare>>,  cãci Statul, patria, - scrie filosoful francez -, <<cum se duc aºa vin>>.  Menþionîndu-l desigur pe Deleuze,  conceptul  <<deteritorizãrii>> îi venise  în minte si D-nei  Monica Spiridon, pe care am putut sã o admir la o emisiune televizatã  (despre Virgil Nemoianu) cît de bine ºi-a însuºit limbajul post-modern, cu cît aplomb punea la zid   <<gîndirea  forte>> ,  declarîndu-si simpatia pentru gîndirea cea slabã . 

         Noica se þinea ºi el la curent cu cele ce se-ntîmplau în lumea culturii occidentale. Chiar a-ncercat, la un moment dat, sã fie în pas cu vremea, elogiind   pluralitatea în forma  fiinþei mãrunte ºi neînsemnate.  Dar filosoful de la Pãltiniº  si-a dat  seama la timp  cã  locul cel mai potrivit al unor asemenea discursuri se aflã  în zona asistenþei sociale si cã ele, ca fapte de culturã, nu rãmîn, asa cã a continuat, precum a început, în sfera <<gîndirii forte>> (80) .        

         Cred cã a iesit  deja la ivealã  maniheismul pozitiei post-moderne, care pune de partea binelui,  <<gîndirea debilã>>,  limbajul duplicitar, informul ºi pluralitatea ca semn al democraþiei, iar de partea rãului, a demodatului ºi a unului,  <<gîndirea forte>>.  Pentru a fi în pas cu vremea, bicisnicul, minoritarul, handicapatul trebuie sã fie cît mai mult exacerbat, în cel mai fericit caz sã se constituie drept model pentru toatã lumea.  Cînd scot capul prin lume,  cei înalþi sã stea mai cocîrjaþi, dacã nu-s nevolnici sã strige-n ºapte zãri cã ar fi, iar dacã  nu sunt handicapaþi de la naturã, mãcar sã-ºi acopere ochii, sã-ºi înfunde urechile, ori sã-ºi punã un picior în ghips. Dar fireºte, cu mentalitate de milog ºi de etern importator de carte nu te poþi prezenta la  Frankfurter Buchmesse decît lamentabil. Ceea ce (în 1997)   s-a ºi vãzut... 

         De cîte ori aud vreo voce rãzleaþã care insistã  sã declare public  faptul cã nu toþi românii ar fi handicapaþi,  îl cãinez pe nefericitul c nici nu stie cît de neºtiutor este cu privire la  limbajul post-modern.

         Ce legãturi au toate acestea cu <<divide et impera>> , se vor întreba unii.  Ei bine,  au!  Chiar legãturi duplicitare ! Pentru cã, aºa cum în sfera politicã - de  minoritãþi ºi de drepturile omului , pe tot globul,  se cade sã se  îngrijascã Statele  ce ºi-au rezolvat de mult  aceste probleme,  adicã Statele bogate, în care cîinii umblã cu covrigi în coadã,  si în care minoritarii neajutoraþi sunt þinuti pe palme de majoritari, - tot aºa si  în sfera culturalã.

         Cei care n-au ajuns sã aibe o culturã proprie,  -adicã destule  dicþionare -,  sã caºte ochii la Statele avansate în aceastã privinþã, - e de pãrere Dl. Adrian Marino -, care,  de cîþiva ani buni nu osteneºte  repetînd  în articole interminabile si în cãrþi aºiºderea aceste ferme convingeri  ale domniei sale.   În  perspectiva D-lui A. Marino, ideal  ar fi  ca  Statele  întîrziate sã recupereze întîrzierea,  însuºindu-ºi  grabnic limbajul post-modern ºi  deschizîndu-se spre dialog;   dar cu multã modestie, fãrã opinii în rãspãr,  ascultîndu-i cu luare aminte pe partenerii lor  de discuþie,  cu mult mai ºtiutori.  Statele cu o culturã retardatã,  cum crede Dl. Adrian Marino   cã ar fi cultura românã,  sã importe masiv cãrþi.  Vor avea grijã statele avansate sã le înlesneascã acest lucru. Editurile sã nu dea bani  decît pentru traduceri, eventual prefeþe ºi  postfeþe,   iar  românii, înainte de a se gîndi sã intre în Europa, sã o ia pe calea gãsitã de  alþii, mai avizaþi decît ei.  Sã nu facã nazuri  la enclavizarea  central-europeanã,  amintind de fostul imperiu habsburgic, fiindcã  oricum, spun unii, ei ar fi în cîºtig, cãci sfera  central-europenismului este mai largã decît graniþele þãrii lor.  Si dacã nu a întregii lor þãri,  care deþine recordul de a fi singura þarã mare a Europei despre care se tot spune c-ar fi micã, mãcar a unor zone...

         Timpul lui <<arhaic si universal>> în opera lui Blaga, Eminescu si Brâncuºi nu este ºi vremea post - modernã, care,  din fericire  -aº spune eu - , încã mai întîrzie prin pãrþile noastre. Totuºi, chiar ºi la noi, mulþi ºi-au însuºit  limbajul  post-modern, iar  cei mai orientaþi  nu-ºi mai pierd vremea cãutînd  <<universalul>> din operele creatoriilor români.  Ei se stãduie sã depisteze  <<central-europenismul>> pe modelul lui Kafka, Celan, Zweig.

 

<<La Cuprins