Isabela Vasiliu-Scraba

<<La Cuprins

INTERFERENÞA CULTURILOR ÎN LITERATURA EUROPEANÃ COTEMPORANÃ

 

            Influenþe româneºti în opera lui Eugen Ionescu. Problema influenþelor ºi riscurile ei. Un caz exemplar de interferenþã culturalã în spaþiul european (Alexandru Ciorãnescu). Cîteva trãsãturi ale culturii europene. Patru prieteni celebri: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran ºi Constantin Noica. O modalitate improprie de a vedea opoziþia Occident/Orient  cu recentele ei urmãri.

                                                                                                                

         Puþini sunt scriitorii care mãrturisesc sursele creaþiilor lor. Eugen Ionescu este unul dintre aceºtia.  În  Jurnalul sãu (din bucãþele)  el declarã  mod deschis cã a fost infuenþat de opera lui I. L. Caragiale (1852-1912) ºi a lui Urmuz (1883-1923). El menþioneazã de asemenea cã a fost influenþat de poeþii suprarealiºti, în special de Tristan Tzara.  Amintirea tinereþii sale, dorul de România studenþiei sale ºi a primelor sale succese literare(75)  ºi poate o oarecare dozã de orgoliu,  îl face pe Eugen Ionescu  sã spunã într-un interviu cã România este þara care a dat Franþei un mare numãr de celebritãþi: Anna de Noaille (nãscutã prinþesã Brîncoveanu), Constantin Brâncuºi,  George Enescu,  Stefan Lupaºcu, Panait Istrati,  Benjamin Fondane, Ilarie Voronca,  Isidor Isou, Trost,  Tristan Tzara,  Mircea Eliade, Emil Cioran. 

         Mulþimea acestor nume dovedeºte faptul cã românii nu se gãsesc la periferia culturii  europene.  Si este normal sã fie aºa, pentru cã ei  au fost mereu în contact  cu lumea vie a culturii, citind practic în toate limbile europene de circulaþie.  Prin traduceri ei au fãcut sã pãtrundã  în Romãnia marile opere ale culturii europene, precum Dan Duþescu (1918-1993), fost profesor de englezã ºi de literaturã englezã  veche la Universitatea din Bucureºti, ºi ca el mulþi alþi eminenþi traducãtori. 

         Scriitorii români sunt oameni de culturã europeanã, mare parte din ei fiind nu numai creatori originali, ci si excelenþi traducãtori. Spre exemplu, marii poeþi ai literaturii române contemporane, - Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Radu Stanca, Stefan Augustin-Doinaº, Eta Boeriu,  Dan Botta, Ion Caraion, Barbu Brezianu, Ion Frunzetti, Gellu Naum, Alexandru Philippide, Vasile Voiculescu, Romulus Vulpescu -, au fãcut ºi anevoioasa muncã de traducãtori. Asta pentru a nu vorbi decît despre poeþi.

          Credem cã nu existã nici un  mare scriitor, din indiferent ce þarã a Europei, care sã  citeascã în exclusivitate doar în limba sa maternã. Nimãnui nu-i pare surprinzãtor faptul cã germanul  Schopenhauer citea Upanisadele în traducerea francezã a lui Anquetil -Duperron. Poate ceva mai neobiºnuit este<  faptul cã francezii au putut  citi întreaga operã a lui Schopenhauer, pentru prima datã, în traducerea francezã a românului J. D. (Zizin) Cantacuzino, care s-a înhãmat la un astfel de efort la îndemnul criticului Titu Maiorescu (1840-1917).

         A vorbi despre influentele strãine asupra marilor opere ale unor scriitori români  este un domeniu din cale afarã de vast. Este ºi un teren riscant, mai ales dacã þinem cont de rutina ce s-a creat în acest domeniu în perioada comunistã, ostilã culturii. Se încuraja pe atunci studierea unui scriitor prin identificarea surselor sale. Desigur nu pentru a evidenþia procesul de intrepãtrundere a culturilor, neîntreruptul lor dialog, ºi nici pentru a vedea rezultatul benefic al acestei modalitãþi fireºti de înbogãþire spiritualã.

         Pe atunci era o cale de a destrãma în mod artificial personalitatea oricãrui mare scriitor,  descompunîndu-i creaþia în piesele detaºate ale înfluenþelor strãine. În adevãrate turnire de erudiþie se neglijau cu tot  dinadinsul nu numai diferenþierile, ci ºi substratul ireductibil care determinã în mod esenþial originalitatea ºi valoarea operei,  substrat  aflat cu mult deasupra influenþelor.

         În urma unor astfel de cercetãri,  care au  necesitat o realã erudiþie, am rãmas totusi  cu ceva:  sursele influentelor strãine sunt gata etalate, ele nu mai trebuie sã fie cãutate.

         Dar, a propos de erudiþie, trebuie sã semnalãm un caz cu totul ieºit din comun ºi, în acelaºi timp, exemplar în ce priveºte interconectarea culturalã din spaþiul european. Pentru a scrie Bibliografia literaturii franceze din secolele XVI, XVII ºi XVIII(76) ,   Alexandru Ciorãnescu, - scriitor român care poate fi revendicat pe bunã dreptate de cultura francezã ºi de cultura spaniolã în acelaºi timp -, a citit  60.000 de titluri. Dupã epuizarea atîtor titluri biografice el a ajuns sã îmbogãþeascã cultura francezã cu  o lucrare în ºapte volume,  devenitã referinþã de bazã pentru  specialiºtii din domeniu.     Alexandru Ciorãnescu (nãscut în România în 1911) a fost discipol al  marelui istoric Nicolae Iorga - care ºi-a impresionat contemporanii prin vasta sa erudiþie în domeniul istoriei, literaturii române vechi ºi a  literaturii române moderne.  Scriind Bibliografia literaturii franceze, Alexandru Ciorãnescu nu si-a epuizat însã  toate forþele.   A mai avut resurse  pentru a scrie  BIBLIOGRAFIA FRANCO-ESPAGNOLA, 1600-1714  (Madrid, 1977, 707 p.),  DU BAROQUE ESPAGNOL AU CLASSICISME FRANCAIS (Geneva, 1982, 611p) ºi pentru a-l traduce pe Dante, DIVINA COMEDIE  (Lausanne, 1964), apãrutã în patru ediþii. A mai scris ºi un dicþionar etimologic (77) , s-a mai ocupat ºi de literatura spaniolã,  de literatura românã, de istorie, de esteticã, de arta barocului si de principiile literaturii comparate. Ba a mai scris si poezie si roman.

         Lista premiilor si a distincþiilor primite de Alexandru Ciorãnescu, fost profesor de literaturã comparatã la universitatea din Laguna (Insulele Tenerife), este într-adevãr  lungã:  <<Meritul Cultural>> (România, 1943),  <<Padre Anchieta>> (Brazilia, 1955),  <<Gustave Brunat>> al Academiei de Inscripþii din Paris (1960), <<Palmes academiques>> (Paris, 1960), <<Ordre National du Merite>> (Paris, 1980), etc.

          O uimitoare forþã de creaþie în plan cultural a  avut ºi fostul titular al catedrei de Filosofia Culturii ºi Esteticã la Universitatea Complutense din Madrid,  George Uscãtescu (1916-1995),  autor a peste o sutã de volume, eseist distins cu nemumãrate premii si disputat  de douã culturi, cea românã si cea spaniolã.  Dar numai Mircea Eliade, cu imensa lui erudiþie în domeniul istoriei religiilor poate sã impresioneze în aceaºi manierã cum impresioneazã Alexandru Ciorãnescu.

         Mircea Eliade, membru a cinci Academii si profesor <<honoris cauza>> a zece Universitãþi, la rîndul sãu,  mare admirator al profesorului Iorga, a lãsat posteritãþii o operã ºtiinþificã în 40 de volume si o operã literarã în 20 de volume.

          

         Revenind însã la problema interferenþelor culturale, s-ar ivi urmãtoarea intrebare:  oare cultura diferitelor þãri europeane s-a dezvoltat  într-un climat de serã ?  Rãspunsul este desigur : Nu ! Din contrã. Interiorizatã ºi transmisã de cei ce se împãrtãºesc din ea, cultura europeanã se constituie în permanenþã prin dialogul diferitelor culturi din tãrile Europei. S-a format astfel un tezaur comun de valori, din care s-au nutrit si se nutresc  toate þãrile Europei.  La urma urmei, vorbim de o culturã europeanã pentru cã la temelia  acestei culturi se aflã cultura anticã greacã si latinã peste care s-a suprapus cultura creºtinã. Toate popoarele Europei, fie ele mari sau mici sunt moºtenitoarele strãvechilor sale valori  culturale care n-au încetat sã rodeascã nici în zilele noastre.

         Si totuºi acum, a vorbi despre o culturã europeanã, într-un prezent dominat  de dimensiunea planetarã a culturii de tip american, poate pãrea un fel de evocare nostalgicã a trecutului. Dupã opinia noastrã, aceasta este doar o falsã impresie. Vremurile în care Paul Valery scria plin de amãrãciune cã visul Europei este sã fie guvernatã de o comisie americanã  sunt fundamental diferite de vremurile noastre.

         Ar mai fi însã o problemã de clarificat.      

         Dupã  Yalta anului 1945,  aºadar dupã extinderea dominaþiei Imperiului  Sovietic  asupra unor þãri din estul ºi centrul Europei, opoziþia Occident/Orient a început sã fie sumar înþeleasã ca reprezentînd, în zona Europei,  opozitia capitalism-comunism.

         În discursuri politice, mai puþin atente la nuanþe, acest mod impropriu de intelegere a opoziþiei Occident/Orient chiar a fãcut carierã. Din perspectivã culturalã era însã un fals evident, fiindcã din punctul de vedere al culturii þãrilor din estul ºi centrul Europei asemenea opoziþie era cu totul lipsitã de sens. 

         Cei trei prieteni, Mircea Eliade, Eugen Ionescu ºi  Emil Cioran au venit în Franþa din Romãnia. Toþi trei si-au fãcut studiile secundare în faimoase licee bucureºtene. Epoca studiilor universitare au petrecut-o împreunã,  în preajma fascinantei figuri a profesorului de filosofie de la Universitatea din Bucureºti, Nae Ionescu (1890-1940). Dupã episodul Indiei (1928-1931), Mircea Eliade ºi-a început cariera universitarã ca asistent al lui Nae Ionescu, figurã marcantã a culturii române din perioada interbelicã.

         Aºadar nu se poate spune cã ºcoliþi într-o culturã <<orientalã>>, toþi trei au devenit celebri într-o culturã <<occidentalã>>. Cu atît mai mult cu cît la data cînd au ales calea exilului toþi trei se afirmaserã pe tãrîm literar, devenind - de tineri - cunoscuþi scriitori români. 

         Numai cã nu trei, ci patru era numãrul de prieteni. Cel de-al 4-lea din grup, Constantin Noica (1909-1987), a rãmas în tarã. Despãrþit prin vicicsitudinile vremurilor de cei trei prieteni ai sãi, C. Noica, dupã un deceniu ºi jumãtate de închisoare si de domiciliu obligatoriu, a devenit cel mai mare filosof român de la sfîrsitul acestui secol.

         Fost discipol  al lui Nae Ionescu si mare admirator al acestuia, Constantin Noica a izbutit sã ducã mai departe tradiþia scolii române de filosofie într-o epocã de închistat dogmatism. Fãrã a manifesta în scrierile sale nici cea mai micã simpatie pentru ideologia comunistã, Constantin Noica a reuºit aceastã uimitoare performanþã datoritã inegalabilului stil al scrierilor sale filosofice, stil de o mare expresivitate poeticã.

         Dar, cum România nu este Franþa, gloria lui Noica pare o nimica toatã în comparaþie cu gloria celorlaþi trei prieteni ai sãi.  Pentru a gãsi în asta motiv de  supãrare, Noica ar fi trebuit sã aibã  orgoliul lui Cioran, orgoliu ce tocmai i-a lipsit. Vrînd sã facã (în Franþa) cunoscut un nume de filosof român, Constantin Noica a ales spre a fi traduse operele filosofice ale lui Blaga (1895-1961), si nu propriile-i scrieri.

         Întorcîndu-ne însã la opoziþia Occident/Orient trebuie semnalatã una dintre   consecinþele de datã recentã, rezultatã din folosirea improprie a unei atari opoziþii. Ne gîndim la falsa problemã a <<reunificãrii CULTURALE a Europei>>.      

         Cum sã reunifici ceva ce n-a fost nici un moment scindat ? Dupã jumãtate de secol de comunism au avut timp sã disparã de la sine toate cãrþile scrise la comandã, toate poeziile ce proslãveau partidul cel unic, tot ce era contrafãcut. Au supravieþuit doar adevãratele valori, care, în plan spiritual, se nasc în indiferent  ce regim politic.

         Un argument în acest sens îl oferã chiar premiul Nobel (1996) acordat poetei Wislatwa Szymborsca (n.1923). Ea ºi-a scris ºi publicat întreaga sa creaþie într-o Polonie comunistã.

         În încheiere ar rãmîne de observat  faptul cã trebuie sã fi nu doar român, ci ºi exilat, pentru a aºterne pe hîrtie asemenea gînduri:

         <<Grecia a izbîndit pe tãrîm spiritual atunci cînd a încetat de a mai fi o putere ºi chiar o naþiune; i s-au jefuit filosofia ºi artele, alþii ºi-au asigurat bogãþia producþiilor ei, fãrã sã-i poatã asimila talentele.>>  (Emil Cioran). 

 

         Comunicare þinutã la Colocviul Internaþional organizat la Universitatea  Notre-Dame de la Paix din Namur (Belgia) pe tema LA RENCONTRE DES CULTURES DANS LA LITTERATURE EUROPEENNE CONTEMPORAINE, în perioada 26-29 iulie 1998.

<<La Cuprins