Isabela Vasiliu-Scraba
ESENTA NOUMENALĂ A IUBIRII
LA MIHAI EMINESCU
În opinia lui Platon, așa cum virtutea nu se confundă cu actele juste, nici Frumosul nu se confundă cu frumusețea din lumea devenirii, lumea perceptibilă prin simțuri. În dialogul Symposion, Platon descrie viziunea sa despre iubire.
O preoteasă din Mantineea, Diotima, îl va iniția pe Socrate în misterul căii de cunoaștere care este iubirea. Începînd prin a iubi frumusețea pămîntească -uneori (e drept, foarte rar) -, se poate ajunge la iubirea spirituală și astfel la adevărata virtute. În forma ei cea mai înaltă, iubirea tinde spre Frumosul în sine, ea duce către căutarea înțelepciunii, a binelui.
Binele -susține Platon -, este imaginea Divinității. Neclintit, pur, singur cu sine însuși stă Binele în afara timpului și a devenirii. Adevărata posesie, cea care într-adevăr dăinuie, nu este -în opinia lui Platon -, decît posesia cunoașterii autentice, elevarea spirituală în care iubirea devine aspirația muritorilor către nemurire.
La Platon însă, cunoașterea este
<<anamnesis>>, reamintire. Diotima îi vorbește lui Socrate despre
graduala ascensiune către Frumusețea supremă. Din dialogul FILEB aflăm că
Binele însuși nu este numai adevăr și armonie. El este de asemenea și Frumusețe
(74) . Iubirea ar fi funcția esențială a sufletului. Doar
ea face posibilă <<reamintirea>>.
"Ceea ce era mai adînc ascuns în sufletul meu, privirea ta l-a scos la lumina zilei", îi scria Mihai Eminescu iubitei sale, frumoasa Veronică.
Într-adevăr, pentru Eminescu iubirea era unica experiență autentică, iar Platon, filosoful său preferat. Poate de aceea el a ales, din mulțimea de povești populare pe care le știa, povestea FETEI DIN GRĂDINA DE AUR. La început a transpus-o în versuri, urmînd fidel firul întîmplărilor. Mai apoi însă, această poveste populară românească i-a servit drept punct de plecare pentru compunerea capodoperei sale, LUCEAFĂRUL.
Toți cei care au citit povestea românească au observat desigur aspectul ei puțin straniu, care trebuie să-i fi reținut atenția sensibilului poet. Într-adevăr, povestea înfățișează o neobișnuită iubire, între doi protagoniști cu totul diferiți. În plus, aici sentimentul iubirii stă la baza unei duble tentative de schimbare a statutului ontologic a celor doi îndrăgostiți, tentativă eșuată în ambele cazuri.
O făptură de poveste, un zmeu, iubește o fată de împărat. Ca un prinos adus frumuseții de dincolo de fire a fetei, el vrea să o înalțe spre sine, s-o poarte în lumea sa. Numai că fata de-mpărat se teme de necunoscutele tărîmuri unde ar vrea s-o poarte zmeul. Elanul către lumea celor muritori se dovedeste și el a fi fost o nesăbuință pentru cel care prin naștere aparținea unui alt tărîm. În linii mari, cam asta ar fi urzeala poveștii.
Dar poetul român îmbogățește basmul popular cu un fragment de o mare măiestrie și de un sublim dinamism. Partea adăugată, a cărei pondere în cuprinsul poemului LUCEAFĂRUL este considerabilă, ne pare a fi, într-o bună măsură, înrudită cu <<anamnesisul>> platonician. Și nu doar pentru că aici fastuoase imagini poetice sunt menite să figureze subtile idei filosofice despre existență, ne-existență, și despre ivirea existenței. Ci și pentru că divina călătorie a Luceafărului pînă dincolo de spațiu și de timp îi permite acestuia revederea originilor sale, îi face posibilă <<reamintirea>> unei cunoașteri pe care, din dorința sa de a deveni muritor, n-ar mai fi voit s-o știe. Ori, călătoria sa are loc tocmai cînd intenționa să-i ceară Demiurgului schimbarea statutului său ontologic.
Să ne întoarcem însă către începutul poemului LUCEAFĂRUL, spre a derula succint neobișnuita poveste de iubire dintre un astru nepieritor si o preafrumoasă fată de împărat.
În vraja nopților în care iubirea pare a deschide porțile cerului, Luceafărul descinde în iatacul fetei de-mpărat, apărîndu-i în vise sub înfățișarea unui tînăr de o frumusețe nepămîntească. La fiecare nouă întîlnire, cînd însuși suflul vieții pare-a se preschimba-n iubire, Luceafărul își schimbă-nfățișarea pentru a străbate spațiile și erele ce-l despart de iubita sa.
Dar nu întîmplătoare, nu simple avataruri, sunt maiestoasele sale înfățișări. Descrise în versuri de o frumusețe si de o armonie extraordinară, ele poartă cu sine adînci semnificații cosmogonice.
Apropierea însă nu le este îngăduită. De fiecare dată cînd Luceafărul încearcă să găsească o punte între ei, fata pare a se trezi din visul iubirii, pare a uita de nelămurita ei dorință ce-o poartă către cele peste fire. Doar el nu sesizează capcana iubirii sale iluzorii.
Fără de nume este fata îndrăgită de Luceafăr. Situată pe un înalt piedestal, schițată vag, prin marea-i frumusețe si prin neamul său ales, ea lasă impresia a fi pe jumătate reală. Numai pe jumătate, deplin conștientă -cum este - de limitele ei.
Dar cînd Luceafărul dispare, moment
cînd ea se lasă prinsă-n mrejele iubirii lui Cătătin, fata de împărat
devine întru-totul reală. Ea se va numi Cătălina, aleasa lui Cătălin. Piedestalul ei se surpă, însăși frumusețea-i peste fire apare preschimbată într-o firească
drăgălășenie.
Și totuși fără de leac rămîne nostalgia iubirii ei pentru nemuritorul Luceafăr. Iar prin această nostalgie, ea nu va fi nicicînd asemenea altei făpturi pămîntene. De nevindecat va rămîne și tristețea Luceafărului, durerea pentru pierderea ei.
"Nu voi iubi niciodată o altă femeie și tu rămîi în mintea și în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna, visul de aur al vieții mele (...) și viața cu tine singura mea speranță (...) nu cred că vreodată te voi uita sau voi înceta de a te iubi", îi scria Mihai Eminescu pe 28 februarie Veronicăi Micle. Pe 10 aprilie 1882 marele poet român citea în cenaclul lui Titu Maiorescu LEGENDA LUCEAFĂRULUI.
Avînd la îndemînă dialogurile platonice traduse în limbile moderne, pentru abordarea operei divinului Platon, trebuie învățată - așa cum a învățat și Mihai Eminescu -, puțină gracă veche.
Dar, pentru a se lăsa vrăjit de frumusețea divină a poemului LUCEAFĂRUL, cel ce vrea să se apropie de Eminescu trebuie să cunoască bine limba română.