Isabela Vasiliu-Scraba

<<La Cuprins

CEASUL CÃUTÃRII OBÎRªIILOR
( <<LUCEAFÃRUL>> de M. EMINESCU)

 

         Înainte  de a ne apropia de miraculoasele  versuri ale  LUCEAFARULUI   ar fi de observat cã însãºi povestea popularã româneascã de la care Eminescu  a pornit  este destul de neobiºnuitã, aici iubirea stînd la temelia unei duble încercãri de transcendere a statutului ontologic a doi îndrãgostiþi. De înãlþare a fetei mai presus de oamenii cei muritori ºi de renunþare la nemurire din partea bãiatului, ambele tentative  rãmase doar la stadiul de mai vagã sau mai conturatã dorinþã. În cele ce urmeazã ne vom opri  doar la una dintre cele douã eºuate tentative de schimbare a statutului ontologic. La cea mai conturatã.

         Þesînd o poveste popularã  în urzeala renumitei sale capodopere,  Mihai  Eminescu nu se  va limita doar la firul poveºtii. Spirit prin excelenþã filosofic, el  îºi va da seama cã nãzuinþa cãtre o schimbare  de statut ontologic implicã cunoaºtere de sine. Fãrã a-þi cunoaºte propria esenþa, propriile obîrºii, nu poþi jindui sã fii altceva decît eºti.

         Iar la adevãrata cunoaºtere de sine nu se ajunge decît prin <<anamnesis>>, prin  reamintire, gîndea Eminescu  pe urmele lui Platon, pe care nu-l urmeaza decît pînã aici.

         Spre deosebire de platonica reamintire menitã sã poarte sufletul din întunecoasa peºterã spre luminã, spre lumea noumenalã cu care este înrudit prin însãºi esenþa sa,   în poemul eminescian va fi vorba  despre  <<reamintirea>> unei cunoaºteri ce pare sã fi fost uitatã de o fãpturã celestã, de Hyperion, ce pentru o clipã s-a vrut  înstrãinat de propria sa esenþã. Reamintirea în cazul lui Hyperion are acelaºi þel cu <<anamnesis-ul>> platonician. Dar <<spectacolul>> reamintirii, viziunea de o fabuloasã mãreþie ºi în acelaºi timp de o uimitoare vivacitate, fastuoasele imagini menite sã figureze subtile idei filosofice despre existenþã, ne-existenþã  ºi  despre momentul ivirii existenþei nu sunt de gãsit nicãieri în opera platonicã, fiindcã purced din harul cu care a fost dãruit cu generozitate marele poet român.

         Numai cã la Eminescu, pe lîngã mai sus menþionata  dorinþã de reamintire a obîrºiilor, se mai poate sesiza  o particularã asociere între uitare ºi memorie, fãrã nici o legãturã cu platonica teorie a reminiscenþei, în schimb, cumva ivitã din imaginea cosmogoniei inverse propusã de poet pentru ilustrarea cunoaºterii-reamintire.

         Dar cuplul uitare/memorie, aºa cum  apare el  în poemul LUCEAFÃRUL, nu este strãin nici de tentativa de schimbare a statutului ontologic, tentativã ce are la baza ei uitarea, atît în  sensul voinþei de uitare, mai greu de depãºit,   cît ºi  în sensul de rãtãcire involuntarã, posibil a fi depãºitã pe calea <<reamintirii>>.

         Desfãºurarea gîndului pornit pe calea <<reamintirii>>,  atemporalitatea lui   - prin care miile de ani  se confundã cu clipele -,  precum  ºi divina  sa forþã, - prin care gîndul pare a prinde aripi - , sunt înfãþiºate de la primele versuri ce descriu imaginara cãlãtorie  întreprinsã de Luceafãr   spre obîrºiile fiinþei sale:

                   Porni luceafãrul. Creºteau

                   În cer a lui aripe,

                   Si cãi de mii de ani treceau

                   În tot atîtea clipe.

         În coordonate platoniciene poate fi înscrisã ºi cea de-a doua strofã ce redã <<cãlãtoria>> Luceafãrului. Aici lumea  <<de sus>>,  de aceeaºi esenþã cu rãtãcitorul  fulger al gîndirii  este redatã de poetul filosof  în chipul cel mai succint ºi cel mai sugestiv cu putinþã:

                   Un cer de stele dedesupt,

                   Deasupra-i cer de stele -

                   Pãrea un fulger nentrerupt

                   Rãtãcitor prin ele.

         Foarte <<eminescianã>>  însã este cuprinderea Luceafãrului  în necuprinsul începuturilor,  prin  revederea <<zilei celei dintîi>>. Luceafãrul pãtrunde astfel în misterul cel mai adînc al esenþei sale,  rememorînd momentului cînd -din al haosului vãi - a luat fiinþã întreaga lume ºi împreunã cu ea spiritul purtînd scînteia Creatorului.          Implacabila, dar nu terifianta, ci  duioasa forþã a <<dorului>> din care au purces toate, sunt urmãtoarele <<etape>> ale cãlãtoriei sale  spre obîrºii.

         Precum în mai toate cosmogoniile, fie culte, fie pãstrate de tradiþia popularã, la facerea lumii iau parte - sub diferite înfãþiºari -  elementele  primordiale: aerul (hãul, genunea), apa (cu rolul ei de matrice) ºi duhul ce pluteºte peste ape înainte de despãrþirea luminii de întuneric. 

         Cel din urmã element determinã trecerea de la repaos la miºcare, duhul fiind de esenþa luminii, a focului,  a spiritului, a gîndirii -  viaþã prin excelenþã.  Demn de  remarcat este însã  mersul invers al cosmogoniei, dinspre existenþã înspre neexistent, dinspre miºcare spre repausul absolut ce domnea în haosul dinainte de naºterea lumii.

                   ªi din a chaosului vãi,

                   Jur împrejur de sine,

                   Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi,

                   Cum izvorau lumine;

 

                   Cum isvorînd îl înconjor

                  Ca niºte mãri, de-a-notul...

                   El zboarã, gînd purtat de dor,

                   Pîn' piere totul, totul;

         În aceastã <<pieire>> a lumii nenãscute încã pare a se pierde însuºi gîndul ce-ºi gîndeºte ivirea, imagine ilustratã de  iluzoria dezmãrginire a ceva ce nu poate fi vãzut, nici cunoscut:

                   Cãci unde-ajunge nu-i hotar,

                   Nici ochi spre a cunoaºte,

                   Si vremea-ncearcã în zadar

                   Din goluri a se naºte.

         <<De acolo de unde se produce naºterea celor ce existã, tot de acolo le vine ºi pieirea>> spunea   Anaximandru (ex on dè he génesis esti tois oùsi, kai tèn phthoràn eis toúta ginesthai), iar versurile eminesciene ce redau zadarnica încercare a <<timpului>> de a se naºte - din momentul final al derulãrii inverse a cosmogoniei -, nu sugereazã altceva.

         Imaginea haosului ce precede începutul cosmogoniei,  - sau,  în cazul derulãrii inverse  îi indicã sfîrºitul -, va apãrea ºi în formularea dorinþei  sale de schimbare a statutului ontologic, dorinþã pe care Luceafãrul o împãrtãºeºte  Demuirgului, bunului sãu <<pãrinte>>:

                   Din chaos Doamne-am apãrut

                    Si m-aº întoarce-n chaos...

                   Si din repaos m-am nãscut,

                   Mi-e sete de repaos.

         Dar în cãlãtoria sa, pînã sã ajungã în faþa Demiurgului, Luceafãrul mai trece printr- o stranie zonã, în care apele memoriei îi par a se contopi cu apele uitãrii,  zonã ce pentru el închide bucla de timp dincolo de timp în care s-a derulat  cãlãtoria  cãtre izvoarele lumii:

                   Nu e nimic ºi totuºi e

                   O sete care-l soarbe,

                   E un adînc asemene

                   Uitãrii celei oarbe.

         Nu trebuie însã exageratã ponderea <<uitãrii>>, - deºi îºi are ºi ea rostul sãu  ( pe care-l vom arãta ceva mai încolo)  -fiindcã fragmente din rememorata <<cãlãtorie>>  ne întîmpinã la fiece întrupare a astrului îndrãgostit, prin urmare chiar înainte de a veni ceasul cãutãrii obîrºiilor.     Desigur, acest lucru era de aºteptat, deoarece  metamorfoza nu implicã o <<uitare>> a esenþei. Prin diferitele prefaceri se schimbã doar înfãþiºarea, nu si firea Luceafãrului.

         Vãdindu-ºi firea nemuritoare,  de natura focului, a spiritului, a luminii, Luceafãrul va apãrea în iatacul fetei la început ca  o << mreajã de vãpaie>>, apoi   ca o luminã vrãjitã, reflectatã în oglindã.

                   Si pas cu pas pe urma ei

                   Alunecã-n odaie,

                   Þesînd cu recile-i scîntei

                   O mreajã de vãpaie

.......

        

                   Si din oglindã luminiº

                   Pe trupu-i se revarsã,

                   Pe ochii mari, bãtînd închiºi

                   Pe faþa ei întoarsã.

 

                   Ea îl privea cu un surîs,

                   El tremura-n oglindã,

                   Cãci o urma adînc în vis

                   De suflet sã se prindã.

         Mai tîrziu   el se va arãta sub chip de tînãr. Dar nu de simplu tînãr, ci  sub aspectul unui  tînãr de speþã princiarã,  de naturã celestã fiind însuºi Luceafãrul, pe care Demiurgul îl  numeºte  Hyperion, indicîndu-i - chiar prin nume -, seminþia din înalt.

         Dorind mai mult decît orice sã se apropie de frumoasa fatã de împãrat, dar ºi cedînd acordurilor de descîntec din chemarea iubitei, prima datã Hyperion i se aratã fetei drept tînãr voievod cu pãr <<de aur>>  închipuind lumina cerului, ascendenþa sa paternã.  Ca voievod, el þine în mînã un sceptru, <<toiag încununat de trestii>>  ce-i dezvãluie ascendenþa pe linia mamei:

                   El asculta tremurãtor,

                   Se aprindea mai tare

                   Si s-arunca fulgerãtor,

                   Se cufunda în mare;

 

                   Si apa unde-au fost cãzut

                   În cercuri se roteºte.

                   Si din adînc necunoscut

                   Un mîndru tînãr creºte.

 

                   Uºor el trece ca pe prag

                   Pe marginea ferestrei

                   Si þine-n mînã un toiag

                   Încununat cu trestii

                  

                   Pãrea un tînãr voevod

                   Cu  pãr de aur moale,

                   Un vînãt giulgi se-ncheie nod

                   Pe umerele goale.

         Pe tãrîmul nemãrginitelor ape  doreºte  Hyperion sã-ºi  poarte mireasa, pe tãrîmul  apelor primordiale din care s-a întrupat  cu mare dificultate:        

                   Colo-n palate de mãrgean

                   Te-oi duce veacuri multe.

                   Si toatã lumea din ocean

                   De tine o s-asculte.

         În vederea realizãrii celei de-a doua întrupãri, pentru o nouã apropiere de lumea muritorilor,  de lumea iubitei sale, în mod paradoxal, Hyperion se depãrteazã. La cea de-a doua, ºi ultimã metamorfozã a sa, desfãsurarea inversã a cosmogoniei este dusã ºi mai încolo, cãtre momentul despãrþirii întunericului de luminã. Asemenea metamorfozã pare a sãpa între cei doi  îndrãgostiþi un ºi mai adînc abis. Ea  cere Luceafãrului o mai decisã hotãrîre, fiindcã implicã  un efort mai intens:

                   Cum el din cer o auzi

                   Se stinse cu durere,

                   Iar ceru-ncepe a roti

                   În locul unde piere;

                   ............

                   - << Din sfera mea venii cu greu

                   Ca sã te-ascut º-acuma,

                   Si soarele e tatãl meu,

                   Iar noaptea-mi este muma;

De data aceasta ascendenþa <<maternã>> va fi indicatã de pãrul cel negru. Lumina din care a izvorît  va fi ºi semnul sãu princiar, coroana, ce lumineazã atît de tare încît pare cã <<arde>>.

Lumina soarelui, focul, spiritul, toate trei sunt îngemãnate în ultima metamorfozã a Luceafãrului. Aceasta era oarecum de aºteptat, dat fiind cã despãrþirea întunericului de luminã, întîiul moment cosmogonic, marcheazã nu doar apariþia lumii, ci ºi ivirea Spiritului, totuna cu Adevãrul.

            În aer rumene vãpãi

            Se-ntind pe lumea-ntreagã

            Si din a choasului vãi

            Un mîndru chip se-ncheagã;

        

            Pe negre viþele-i de pãr

            Coroana-i arde pare,

            Venea plutind în adevãr

            Scãldat în foc ºi soare.

Dar cu cît creºte mai mult distanþa dintre cei doi îndrãgostiþi, cu atît mai sus, cãtre din ce în ce mai înalte sfere doreºte Hyperion sã-si poarte iubita:

            O vin, în pãrul tãu bãlai

             S-anin cununi de stele,

             Pe-a mele ceruri sã rãsai

             Mai mîndrã decît ele.

 Eºecul ce-i va însoþi ºi de astã datã încercarea de a o aduce în lumea sa pe frumoasa fatã de împãrat nu-i lasã îndrãgostitului Hyperion o altã alternativã decît sã încerce sã coboare - pentru totdeauna-   în lumea fetei,  printre muritori. Adicã cel mai cu neputinþã lucru:  înstrãinarea de propria sa esenþã, renunþarea la firea sa nemuritoare.

Cum am semnalat însã ceva mai înainte, în cãlãtoria sa spre obîrºii, aºadar  înainte de a ajunge sã-i cearã Demiurgului sã-i ia <<al nemuririi nimb ºi focul din privire>>, Luceafãrului  chiar i s-a pãrut cã poate atinge singur  graniþa dintre existentã ºi ne-existentã. Gãsindu-se în punctul extrem al rãtãcirii sale, el  a trãit iluzia  ca izvoarele memoriei s-ar putea contopi cu izvoarele uitãrii.  Chiar ºi-a imaginat dorinþa realizatã,  s-a închipuit   <<sorbit>> de setea nefiinþei.

             Nu e nimic ºi totuºi e

             O sete care-l soarbe,

             E un adînc asemene

             Uitãrii celei oarbe

Dar nu fusese decît reflexul amãgirii, primejdia ce-i aºteaptã pe cei ce vor, chiar ºi pentru o clipã,  sã bea din izvorul Lethei, din <<oarba>> uitare.

<<La Cuprins