Isabela Vasiliu-Scraba

<<La Cuprins

RECONSTRUCÞIA DISCURSULUI PLATONIC
ASUPRA PARTICIPÃRII

(Partea a treia: Ideea ca <<element comun>>)

 

Participarea la Ideea consideratã ca o <<totalitate de pãrþi>> (Rezumat). Noua cale de cercetare a participãrii : <<elementul comun>>. Pãrãsirea Teoriei Ideilor odatã ajunºi în impasul nesfîrºitei reduplicãri. Ideea nu poate fi o <<unitate sinteticã>>. Separarea <<lumii noumenale>> de <<lumea fenomenalã>> anuleazã procesul reduplicãrii. Dubla naturã a celor ce participã la Idei. Reapariþia pluralitãþii lipsite de unitate: ratarea participãrii.

 

5.1. PARTICIPAREA LA IDEEA CONSIDERATÃ CA O TOTALITATE DE PÃRÞI (REZUMAT)

         Înainte de a relua problema participãrii în filosofia platonicã vom face un succint rezumat a celor aflate pînã acum, din urmãrirea fragmentului de discuþie dintre bãtrînul Parmenide ºi tînãrul Socrate porniþi pe fãgaºul imaginãrii Ideii ca o totalitate de pãrþi(61) . Cum s-a putut remarca, discuþia asupra participãrii este condusã de bãtrînul Parmenide, care începe prin a-l pune pe Socrate sã decidã între douã alternative:  ori participare integralã (la întregul Ideii), ori participare <<partialã>>, la pãrþi din Idee. Dintre cele douã, Socrate  opteazã pentru prima variantã, pentru care are rãspunsul, ca sã spunem aºa, pregãtit.  Numai cã, rãspunsul lui Socrate, cu toate cã este bun, are cîteva neajunsuri, pentru care, deºi în acord cu pãrerea  lui Socrate, bãtrînul Parmenide trece la cea de-a doua alternativã de imaginare a participãrii,  la <<participarea parþialã>>. 

         Dar sã revedem pe scurt care erau neajunsurile rãspunsului dat de Socrate, care, în explicarea participãrii la întregul Ideii, apelase la <<metafora zilei>> : (a) ar fi curmat  prea repede o discuþie abia pornitã ; (b) ar fi nesocotit ierarhia din lumea noumenalã; (c) ar fi schimbat datele problemei.

         În fapt, Parmenide trece mai departe în discutarea participãrii datoritã ultimului dintre cele trei neajunsuri semnalate. Într-adevãr, <<metafora zilei>>  invocatã de Socrate eludeazã  premiza discuþiei dupã care Ideea ar fi o totalitate de pãrþi. În urma continuãrii  discuþiei pornitã în felul acesta ,  Parmenide îl  va determina pe Socrate sã admitã,  ca o primã concluzie a problemei participãrii, sau mai degrabã ca un prim impas al ei, cã participarea  nu are loc nici pe baza pãrþilor, nici pe baza întregului  Ideii(62) . Acesta ar fi un impas de netrecut, care impune o schimbare radicalã în  tratarea problemei participaþiei (63) .

         Mulþi comentatori  (desigur luîndu-se unii dupã alþii) au avansat pãrerea, dupã noi cu totul nejustificatã de textul dialogului, cã Platon,  în aceastã parte a misterioasei  sale scrieri, ºi-ar fi conceput Ideile  într-un mod destul de grosier,  ca ceva cantitativ, întins în spaþiu ºi cuprinzînd o <<totalitate de pãrþi >>.

         Pentru cã nu are rost sã repetãm cele deja spuse, vom remarca doar faptul cã atunci cînd noi am  prezentat discuþia asupra participãrii pornitã de la ipoteza cã Ideea ar fi închipuitã ca o <<totalitate de pãrþi>>, nu apãrea niciunde grosierul aspect <<cantitativ>>(64) .   Din contrã, argumentaþia ne-a pãrut a a pãstra consecvent stilul  dominant al gîndirii platonice din acest subtil  dialog, care începe cu paradoxul  Unului/Multiplu ºi al asemãnãrii neasemãnãtoare pentru a sfîrºi tot cu un paradox, privitor la Unu/Multiplu (65) .

         Înainte de a urma noua cale de cercetare a participãrii propusã de bãtrînul Parmenide sã vedem dacã primul drum ne-a lãsat  chiar fãrã nici un cîºtig.

         Þinînd  cont de rãspunsul lui Socrate care invoca <<metafora zilei>>, mod de concepere a participãrii  acceptat bucuros de Parmenide, credem cã s-ar  desprinde  o concluzie, nu atît de tranºantã ca prima, în schimb, perfect consonantã cu stilul gîndirii filosofice în care este conceput dialogul PARMENIDE, de la începutul pînã la sfîrºitul lui.  Concluzia  care ni se pare cã se impune în urma discuþiei în marginea  Unului/Multiplu   închipuit ca o <<totalitate de pãrþi>>  ar fi cã prin participare, Ideea se regãseºte ºi nu se regãseºte în fiecare participant în totalitatea ei, printr-o distribuþie indivizã asemãnãtoare luminii, astfel încît Unu Ideii  devine Multiplu fãrã a înceta sã fie Unu.

 

5.2. NOUA CALE DE CERCETARE A PARTICIPÃRII: <<ELEMENTUL COMUN>>

         Sã urmãrim  în continuare textul dialogului ºi sã vedem care ar fi noua cale de cercetare a participãrii propusã de Parmenide:

         <<- (131 e)  Ei bine, dar despre urmãtoarea chestiune ce vei spune ?  întrebã  Parmenide.

             - Despre care?

             -  Iatã ce cred cã te-a determinat sã consideri  (132 a) cã fiecare Idee este unicã:    atunci cînd vezi mai multe  (entitãþi ) oarecare <<mari>>,  privindu-le împreunã  în totalitatea lor,  intuieºti probabil  în toate una ºi aceeaºi  Idee,  de  unde estimezi  cã <<Mãrimea>> este unicã.

             -  Ai dreptate !  -zise Socrate.

             - Dar, dacã  într-un fel asemãnãtor, le cuprinzi iarãºi cu gîndul pe toate, Ideea de Mãrime împreunã cu celelalte (entitãþi) <<mari>>,  nu se va mai ivi o altã <<Mãrime>> unicã, prin care toate acestea vor apãrea  în mod necesar <<mari>> ?

              - Pare cã aºa ar fi.

              - În felul acesta, o altã Idee de Mãrime se va ivi acum, în afarã de Mãrimea în sine ºi de participantele ce participã la ea;  (132 b) ºi apoi din nou o alta, peste  toate acestea, prin care iarãºi toate vor apãrea  <<mari>>, iar fiecare Idee nu va mai fi una, ci într-un numãr fãrã sfîrºit.

              - Parmenide, spuse Socrate,  dar dacã fiecare dintre aceste Idei  nu este decît gîndire, care, gîndire fiind,  nu e potrivitã a fi nicãieri altundeva decît în suflet?  Astfel  fiecare Idee va fi una ºi nu va pãþi cele spuse mai înainte.   (Platon, PARMENIDE, în trad. ns.).

 

         Cu prezentarea caricaturii participãrii la o pluralitate lipsitã de unitate Parmenide încheiase discuþia asupra participãrii la Ideea îmaginatã ca o <<totalitate de pãrþi>>.

         Acum el reia discutarea participãrii la unitatea Ideii considerate ca ceva indivizibil (66) .         Dar, deºi aum se urmãreºte discutarea participãrii la <<unitatea>> Ideii, aºa cum vom arãta ceva mai încolo,  <<pluralitatea>> reapare ca o piesã cheie a argumentaþiei din aceastã parte a discuþiei.

 

5.3. DIFICULTÃÞI ÎN DISCERNEREA <<ELEMENTULUI COMUN>>

         Pentru început, problemele care se pun ar fi urmãtoarele :  (a) cum ar fi acest ceva indivizibil, care totuºi s-ar regãsi în mulþimea celor ce participã la Idee ?  (b) cum s-ar  ajunge la acest ceva indivizibil ? Din experienþa cea de toate zilele?

         Pornit pe noua cale de cercetare a participãrii, Parmenide descrie participarea dupã cum crede cã ea ar fi fost gînditã de tînãrul sustinãtor al Teoriei Ideilor.  Cu asentimentul lui Socrate, el pare a  spune cã atît în Idee cît ºi în participante s-ar putea discerne un <<element comun>>. 

         Aºadar, acel ceva indivizibil, care se regãseºte atît în Idee cît ºi în cele ce participã, ar fi tocmai <<elementul comun>>. El lumineazã  noua cale pe care vor porni amîndoi mai departe în cercetarea dificultãþilor participãrii.  Noul drum pe care ambii îl au acum în faþã  ocoleºte impasul la care se ajunsese în discutarea participãrii la Ideea consideratã ca o <<totalitate de pãrþi>>.

         Într-adevãr, <<elementul comun>> nu implicã divizarea Ideii în participante, el regãsindu-se <<întreg>> atît în participante, cît ºi în Ideea la care ele participã.  

         Totuºi, în exemplul dat de Parmenide spre ilustrarea noii cãi de abordare a participãrii,  bãtrînul eleat nu renunþã la <<pluralitate>>,  ºi, cum vom avea prilejul sã vedem, la mijloc este chiar pluralitatea lipsitã de unitate despre care tocmai  fusese vorba ºi  în întreita caricaturã a participãrii <<parþiale>> (67) .

         Numai cã <<pluralitatea>> apare  acum sub douã aspecte: pe de-o parte pluralitatea participantelor la o Idee unicã. Pe de altã parte, însãºi Idea unicã aleasã de Parmenide nu este alta decît <<Mãrimea>>, care împreunã cu opusa ei, <<Micimea>>, semnaleazã simpla  <<pluralitate>>,  <<multiplul>> ca atare, diferit de <<multiplul>> din Ideea consideratã ca Unu/Multiplu.

         Sub aspectul pluralitãþii participantelor, pluralitatea  ar interveni  ca bazã a unei presupuse sinteze prin care s-ar ajunge la o unitate comunã unei pluralitãþi. Aºadar ne trebuie  pluralitate, pentru a putea face un soi de <<extrapolare>>: vãzînd comun <<marele>> în mai multi, l-am putea extrapola, gîndindu-l ca  <<Mãrime>>, ca ceva separat de pluralitatea celor <<mari>>. Pînã aici nu s-ar indica decît cum s-ar ajunge de la <<cele mari>> care sunt multe, la un soi de <<Mãrime>>  unicã.

 

5.4 PÃRÃSIREA TEORIEI IDEILOR ODATÃ AJUNªI ÎN IMPASUL NESFÎRªITEI REDUPLICÃRI. IDEEA NU POATE FI O <<UNITATE SINTETICÃ>>

         <<Mãrimea>>, ca unitate comunã unei pluralitãþi, ar putea fi  vãzutã ca <<Idee de Mãrime>>, dacã ne-am gîndi cã la aceastã Idee participã toate cîte sunt numite <<mari>>.  Numai cã  existã un impediment: o Idee nu poate fi decît unicã, pe cîtã vreme aceastã <<Mãrime>> rezultatã din extrapolare se reduplicã la nesfîrºit .

         Prin urmare, pornind de la nivelul participantelor, de la pluralitatea lor,  nu numai cã pãrãsim Teoria Ideilor, dar în plus ajungem într-un vîrtej în care ne învîrtim la nesfîrºit.  Pericolul care ne paºte  apare în cea de-a doua ºi cea de-a treia  replicã a bãtrînului Parmenide.

         Într-adevãr, dacã  urmãrim în continuare  <<elementul comun>> din  <<Mãrimea>>  - la care am ajuns pornind de la pluralitatea <<celor mari> -, ºi  din  pluralitatea <<celor mari>>,  nimic nu ne împiedicã sã ajungem la o nouã sintezã a pluralitãþii astfel constituite, gãsind o nouã <<Mãrime>> care ºi ea , mai departe, se poate adãuga pluralitãþii din care s-a constituit pe baza unui <<element comun>>, procesul astfel iniþiat fiind practic fãrã capãt.    

         Cum am menþionat deja, Socrate s-a arãtat de acord cu argumentaþia lui Parmenide din care reieºea faptul cã între Idee ºi participante ar fi un <<element comun>>. La cea de-a doua expunere fãcutã de Parmenide, Socrate, prin scurta sa replicã, nu ºi-a camuflat nicidecum reticenþa. De data aceasta Parmenide tocmai prezentase ilicita constituire a unei noi pluralitãþi de aºa-zise participante adunate la  marea repezealã, pluralitate constituitã din  <<cele mari>> împreunã  cu <<Mãrimea>>.

         Douã concluzii s-ar impune pînã aici:

         - Prima ar fi cã  Ideea nu este ceva rezultat dintr-o experienþã care are la bazã pluralitatea <<participantelor>>. Aºa cum arãtase Socrate înainte de începerea discuþiei asupra participãrii, nu pentru cã existã <<participante>> existã Idei, ci invers : pentru cã existã niºte entitãþi  de natura spiritului, într-o lume numitã noumenalã, se poate vorbi ºi despre <<cele ce participã>>  la  aceste entitãþi,  numite de Platon, Idei în sine(68) . În plus, participantele  au un statut ontologic inferior faþã de Idee, ele nu <<existã>> în acelaºi fel cum existã Ideile (69) .

         - A doua concluzie ar fi cã  Ideea nu poate fi privitã ca o <<unitate sinteticã>> .

         Despre nesfîrºita reduplicare, numitã de Aristotel  <<argumentul celui de-al treilea om>>,  majoritatea comentatorilor  par convinºi cã ar arãta  ºubrezenia Teoriei Ideilor. Dupã opinia noastrã, faimosul argument al celui de-al treilea om, invocat de la Aristotel încoace în contra Teoriei Ideilor, este dovedit de însuºi Platon ca inoperant.

 

5.5. SEPARAREA <<LUMII NOUMENALE>> DE <<LUMEA FENOMENALÃ>> ANULEAZÃ PROCESUL REDUPLICÃRII

         Într-adevãr,  iatã într-o altã înfãþiºare ce pare a ne spune Platon  aici (70) : dacã privim mai multe lucruri mari din lumea fenomenalã, putem ajunge la conceptul de <<Mãrime>>, ca unitate sinteticã. Numai cã la  rîndul ei aceastã unitate sinteticã - prin care se desemneazã trãsãtura comunã a lucrurilor mari - nu depãºeºte domeniul aparenþelor. De aceea ea poate fi pusã din nou alãturi de lucrurile mari, ºi din noua comparaþie, ce poate sã se repete la nesfîrºit, vor rezulta tot alte unitãþi sintetice, ca nelimitat de multe concepte ale <<mãrimii>>.

         Procedeul devine însã inoperant dacã þinem seama de premiza stabilitã la începutul întregii discuþii dintre Socrate ºi Parmenide, unde este înfãþiºat acest procedeu, premizã dupã care Ideea de Mãrime nu se gãseºte în acelaºi plan cu lucrurile mari. În fapt, ea este separatã (71) , ca þinînd de lumea noumenalã. De aceea ea nu poate fi pusã alãturi de cele ce participã la ea. Ideea de Mãrime, ca si celelalte Idei avute în vedere de Socratele platonic, nu este aºadar un concept, o unitate sinteticã rezultatã dintr-o experienþã.

         Þinînd cont de toate acestea, se poate cu uºurinþã observa cît de greºitã este desemnarea fragmentului din dialogul PARMENIDE care prezintã nesfîrºita reduplicare sub genericul <<idea ca unitate sinteticã>>, tocmai acolo unde Platon arãtase cã Ideea nu poate fi consideratã o unitate sinteticã (72) .   

         Dupã Platon, Ideea de Mãrime, ca oricare dintre Ideile din lumea noumenalã,  este ceva ºtiut dinainte, ceva ce face posibilã recunoaºterea unei trãsãturi comune în lucrurile mari, precum Ideea de Bine, ºtiutã dinainte, face posibilã recunoaºterea multiplului bine din lumea fenomenalã.  În cazul cînd pentru Platon   <<binele>> sau <<dreptatea>> ar fi fost   simple concepte, el nu ºi-ar fi meritat reproºul, ades invocat de Aristotel, de a fi dublat în mod inutil lumea sensibilã printr-o lume inteligibilã (noumenalã) deoarece folosirea  conceptelor,  chiar  ºi în viziunea aristotelicã, nu  depãºeºte lumea percepþiei sensibile(73) .    

         Dar sã trecem ºi la celãlalt aspect sub care întervine <<pluralitatea>> în aceastã parte a discuþiei dintre Parmenide ºi Socrate. Cum am menþionat deja, ar fi vorba de  alegerea <<pluralitãþii>> ca atare, sugeratã de Ideea de <<Mãrime>> despre care tocmai am observat cã, Idee fiind, nu poate rezulta din <<extrapolarea>> unui element comun ce s-ar gãsi într-o pluralitate. Si totuºi aici  apãruse la un moment dat participarea la Ideea de Mãrime, chiar  dacã într-un context  de participare <<ratãtã>>.

 

         5.6. DUBLA NATURÃ A CELOR CE PARTICIPÃ LA IDEI

         Participarea la Ideea de <<Mãrime>>, desprinsã din contextul în care apãruse si privitã ca atare, credem cã ne poate da cîteva preþioase indicii asupra Teoriei Ideilor.

         Sã luãm  de pildã oamenii virtuoºi care participã la Ideea de Dreptate ºi  sã-i numim simplu, participanþi.  Sub aceastã denumire, ei nu înceteazã sã fie ceea ce sunt, muritori ºi ne-muritori totodatã, fiindcã  trupul,  ca substanþã compusã, li se descompune odatã cu moartea, iar sufletul lor, ca substanþã  de natura <<unului>>, de natura <<gîndirii>>   trãieºte veºnic.

         La Ideea de Dreptate oamenii participã cu partea raþionalã a sufletului, partea nemuritoare, care, chiar cufundatã în uitare datoritã unirii ei cu corpul cel muritor, tot îºi mai reaminteºte, în anume împrejurãri, de Ideea de Dreptate contemplatã cîndva în regiunea supra-celestã unde sãlãºuiesc Ideile.

         Aºadar participanþii, nu sunt doar <<mulþi>>  ca participînd cu toþii la o unicã Idee, ei pot fi priviþi ºi dupã una din laturile dublei lor naturi, anume  latura lor de  <<substanþe compuse>>.  Priviþi astfel, oamenii participã cu toþii la Ideea de <<Mãrime>>. Ori, tocmai <<Mãrimea>> a fost aleasã de bãtrînul Parmenide, sã desemneze o determinaþie comunã  pe care oricine ar putea-o constata printr-o simplã experienþã.

 

         5.7. REAPARIÞIA PLURALITÃÞII LIPSITE DE UNITATE: RATAREA PARTICIPÃRII

         Numai cã la Platon, aºa cum am menþionat deja, <<mãrimea>> împreunã cu perechea ei, <<micimea>> semnaleazã  simpla pluralitate. Deosebit de multiplul la care trimite <<marele>>,  ar fi  <<multiplul>> ce face pereche cu <<unu>>.

         Aºadar spre simpla pluralitate, diferitã de pluralitatea cuprinsã în Unu/Multiplu,  ne pare cã þinteºte Platon cînd, înainte de gãsirea elementului comun de natura <<gîndirii>>, pune în joc elementul comun pe care îl constituie  <<marele>>. 

         De aceea considerãm profund greºitã substituirea <<mãrimii>> cu o presupusã Idee de om (Idee refuzatã de Socrate a figura în lumea noumenalã alãturi de Dreptatea în sine, Binele în sine ºi Frumuseþea în sine),  substituþie la care apeleazã fãrã discernãmînt acei comentatori ce vor sã explice reduplicarea la nesfîrºit dupã calapodul argumentului celui de-al treilea om.

         Aºa cum în general  s-a observat, Platon ridicã <<pluralitatea>> la rangul de Idee. Dar mai puþin remarcat a fost faptul cã  Platon  nu  lasã  <<pluralitatea>> ca atare, ci o împerecheazã, ca sã spunem aºa, cu Unu.  Cã <<pluralitatea>> lipsitã de Unu nu are ce cãuta în lumea noumenalã s-a vãzut destul de bine din întreita caricaturã a participãrii la Multiplu lipsit de Unu.  

         Acelaºi lucru se vede ºi acum, cînd practic  se refuzã statutul de Idee pentru <<mãrime>> - nu numai ca determinaþie comunã unei pluralitãþi,  ci ºi ca indicînd simpla pluralitate lipsitã de unitate.

          Ar mai fi însã ceva de observat în legãturã cu fragmentul de dialog înainte prezentat.  În aceastã parte a discuþiei dintre Parmenide ºi Socrate, <<unu>>  din împerecherea lui cu <<multiplu>> nu  este sugerat de Ideea <<unicã>> la care participã cele ce sunt <<mari>>, pariciparea fiind ratatã, datoritã  circumstanþelor propuse. 

         <<Unu>>  va apãrea  ceva mai încolo, cînd Socrate, pãstrînd fãgaºul <<elementului comun>>,  aratã  cît poate fi de simplu sã se evite pericolul reduplicãrii. Tînãrul susþinãtor al Teoriei Ideilor, fãrã a se dovedi  cîtuºi de puþin încurcat de bãtrînul Parmenide, îi sugereazã acestuia cã, în opinia lui,  <<elementul comun>>  dintre Idee ºi participante n-ar fi <<mãrimea>>, care este de natura simplei pluralitãþi,  ci  ar fi mai degrabã  de natura <<unului>>,  aºa cum este gîndirea.

         Din replica sa, despre care  comentatorii spun cã ar fi fost doar  menitã a ocoli reduplicarea la nesfîrsit a <<Mãrimii>>, vom  reþine  deocamdatã numai  acest indiciu care ne pare foarte semnificativ în ce priveºte Teoria Ideilor : nu de natura  <<multiplului>> lipsit de unitate, ci de natura <<unului>> trebuie sã fie  elementul comun ce se regãseºte atît în participante cît si în Ideile la care ele participã.  Iar <<gîndirea>> este singura care ar fi comunã cu lumea noumenalã (de natura gîndirii) a Ideilor, numai gîndirea  poate fi, pe bunã dreptate, consideratã <<simplã>>  (necompusã) în esenþa ei. Dar, despre Ideile-gînduri, altãdatã...

<<La Cuprins