Isabela Vasiliu-Scraba

 

<<La Cuprins

CEA MAI DIFICILÃ PROBLEMÃ A PLATONISMULUI:

         PARTICIPAREA (Partea a doua)

 

Probleme fundamentale de ontologie purã. Teme recurente ale participãrii în filosofia platonicã. Dificultãþi ale participãrii la <<întregul>> Ideii. Imaginea participãrii dupã modelul <<zilei>>, cu avantajele ºi cu neajunsurile ei. <<Singularitatea>> Ideii. Noutãþi aduse de imaginarea participãrii prin metafora <<vãlului>>. Fragmentarea virtuþii. Regãsirea unitãþii ei prin <<anamnesis>> (Platon, MENON). Relevarea doctrinei Unului/Multiplu privitoare la existenþele eterne (Platon, FILEB). Capcanele sumarei parafrazãri (L. Robin). Întreita caricaturã a participãrii la o multitudine lipsitã de unitate.

 

4.1. PROBLEME FUNDAMENTALE DE ONTOLOGIE PURÃ

         În prima parte a dialogului PARMENIDE, dupã stabilirea componenþei lumii noumenale, Platon trece la discutarea participãrii. Majoritatea comentatorilor descriu acest fragment ca o <<criticã>> pe care bãtrînul Parmenide ar face-o <<Teoriei Ideilor>> susþinutã  fãrã prea multe argumente de <<tînãrul>> Socrate.  E mai ales cazul acelor comentatori (nu puþini la numãr !) care, în descrierea lor, apeleazã la simpla parafrazare a textului platonic. În cele ce urmeazã vom arãta cum <<tînãrul>> Socrate nu pare atît de <<tînãr>> ºi de neajutorat în susþinerea teoriei <<sale>>, respectiv în tratarea problemelor fundamentale de ontologie purã implicate de aceasta.

         De altfel încã din vechime, cam de pe vremea lui Proclus (sec. V) s-a observat cã discuþia dintre Socrate ºi Parmenide nu este cîtuºi de puþin <<defensivã>> în ce-l priveºte pe tînãrul susþinãtor al <<Teoriei Ideilor>>.

         Dupã Socrate, premizele discuþiei ar fi urmãtoarele: (a) Ideile -eterne fiind, nenãscute ºi nepieritoare -, au o existenþã în sine, separatã de cei ce participã la ele;  (b) lumea noumenalã a Ideilor nu cuprinde Idei corespunzãtoare tuturor lucrurilor din naturã, ea este limitatã la un numãr restrîns de Idei între care domneºte o anume ierarhie;  (c)  participarea presupune un anume soi de <<amestec>> al Ideilor perechi, prin care, fãrã a-ºi pierde individualitatea, Unu în sine devine multiplu ºi invers, etc.

         Despre Platon s-a spus cã ar fi fost adevãratul fondator al doctrinei transcendentalelor, dupã care <<ens, unum, bonum convertuntur>>. Fãrã a neglija ierarhia din lumea Ideilor (care conþinea ºi Ideea de Asemãnare, de Neasemãnare, de Unu, de Multiplu, etc),  trebuie menþionat faptul cã Dreptatea în sine,  Binele în sine, Frumuseþea în sine (v. Platon, PARMENIDE, 130b), în opinia lui Platon erau, ca sã spunem aºa, <<substituibile>> una alteia.

         Tratînd despre <<teologia platonicianã>> Marsillio Ficino (1433-1499) observa cã spre deosebire de  asemãnare care implicã neasemãnarea, Frumosul în sine nu poate exista în urît ºi nici adevãratul Bine nu poate exista acolo unde este  înclinare cãtre rãu.  Din remarca lui Ficino putem trage concluzia cã  Ideea de Bine ºi  Ideea de Frumos, Idei ne-pereche dar, dupã Platon,  substituibile între ele, privite din unghiul de vedere al participãrii, nu au acelaºi regim cu Ideile cuplate în perechi.

 

4.2. TEME RECURENTE ALE PARTICIPÃRII ÎN FILOSOFIA PLATONICà       

         O primã problemã a participãrii nu ar fi, cum cred unii, participarea la o singurã Idee a mai multor participanþi, ceea ce ar atrage dupã sine divizarea Ideii, respectiv negarea unitãþii acesteia. Si nici participarea la întregul Ideii sau la o parte a ei, desi ambele apar ca atare în debutul discuþiei  despre participare.  

         Un bun început în discutarea participãrii îl oferã chiar Platon, cînd stabileºte existenþa în sine a Ideilor,  separarea Ideilor,  felul Ideilor ºi, implicit, felul celor ce participã, devenind prin aceasta omonimi cu Ideea la care participã(49) .      

         Foarte atent cu afirmaþiile sale, Platon va vorbi despre existenþa Dreptãþii în sine, datoritã cãreia <<cei drepþi>> sunt desemnaþi ca <<drepþi>> în virtutea participãrii lor la Dreptatea în sine,  ferindu-se a afirma ºi despre <<cei drepti>> cã ar fi existenþi, cum existentã este Dreptatea în sine.  Aºadar, pentru Platon, în comparaþie cu Ideea la care  participã, participanþii  au un statut ontologic diferit.

         Dar sã reînodãm firul poveºtii lui Antifon de unde am lãsat-o (Platon, PARMENIDE, 131 a), anume  din momentul ce succede enumerãrii Ideilor admise de Socrate ºi menþionãrii faptului cã presupoziþia existenþei Ideilor  atrage dupã sine presupoziþia participãrii.

 

         4.3. DIFICULTÃÞI ALE PARTICIPÃRII LA <<ÎNTREGUL>> IDEII 

         Dupã ca cadrul discuþiei a fost stabilit, se poate trece la cercetarea propriu-zisã a dificultãþilor  participãrii, pornind  la drum cu  ipoteza  participãrii la întregul Ideii. Dificultatea în acest caz ar fi urmãtoarea:  dacã participantele sunt multe, Ideea la care ele participã nu trebuie sã fie una ºi multiplã în acelaºi timp ? 

         Cum ar putea fi înþeles Unu/Multiplu Ideii, îl întreabã Parmenide pe tînãrul Socrate, ce nu pare de loc luat prin surprindere de asemenea întrebare, nici pus în încurcãturã, dacã ar fi sã ne ghidãm dupã promptitudinea cu care rãspunde pe placul bãtrînului eleat: 

         <<(131a) Dar participarea fiecãrui participant este  la întregul Ideii, sau  la o parte a ei?  Ori o fi vreun alt mod de participare în afarã de acesta ?

         - Cum ar putea fi un altul ? - zise  Socrate.

         -  Atunci cum crezi cã Ideea întreagã ar fi în fiecare din cei mulþi  ce  participã la ea ?  Rãmînînd una, sau cum ?

         - Ce se opune ca ea sã fie una, Parmenide ? -întrebã Socrate.

         -  (131 b)  Aºadar ea este una, în acelasi timp identicã cu sine si totuºi aflîndu-se  întreagã în mulþimea de participanþi.  Dar astfel nu este separatã de sine însãºi ?

         - Cîtuºi de puþin ! -spuse Socrate.  Ar fi precum ziua, care, una ºi identicã cu sine, este în acelaºi timp  prezentã  în multe locuri, fãrã ca prin aceasta sã se separe de sine însãºi. Tot aºa  fiecare Idee, cu toate cã e una,  ar putea fi prezentã într-o pluralitate >> (Platon, PARMENIDE,  130 a -131 b, în trad. ns.).

         Aparent, prin comparaþia  Ideii cu lumina zilei, dificultatea participãrii la întregul Ideii ar fi rezolvatã, ceeace ar închide discuþia despre participare.  <<Metafora zilei>> explicã participarea mai multor participanþi la întregul Ideii, fãrã ca Ideea sã se piardã pe sine.

         Numai cã în aceastã parte a dialogului PARMENIDE  intenþia lui Platon nu este de a încheia prea curînd discuþia asupra participãrii. De aceea, chiar subliniind acordul sãu cu  asemenea mod de <<participare integralã>>, filosoful grec  trece mai departe, la dificultatea participãrii <<parþiale>>, prin asemuirea Ideii cu un vãl.

 

         4.4. IMAGINEA PARTICIPÃRII DUPÃ MODELUL <<ZILEI>>, CU AVANTAJELE ªI CU NEAJUNSURILE EI

         <<Metafora zilei>>, cu toate avantajele ei,  pare a avea neajunsul cã schimbã datele problemei. Despre lumina zilei nu se poate spune cã ar fi de felul vreunei <<totalitãþi de pãrþi>>. Lumina nu este o <<totalitate>>, deoarece, în felul ei singular, rãmîne una ºi aceeaºi într-o distribuþie indivizã.

         Dl. Alain Séguy-Duclot, profesor de filosofie la Universitatea din Tours (Franþa), face confuzia între cele douã posibile moduri de imaginare a participãrii,  ambele pãrîndu-i-se a se referi la aceiaºi <<difuzie spaþialã>> atît a luminii, cît si a vãlului, care ar implica -pentru  cazul unui spaþiu dat,  restrîngerea  la o parte din luminã, respectiv o parte din vãl(50) .

         Lãsînd de-o parte faptul cã Dl. Séguy-Duclot nu sesizeazã acordul lui Platon cu privire la imaginarea participãrii dupã modelul zilei, trecînd ºi peste  extrem de nefilosofica închipuire a unui mãnunchi limitat de raze, ca <<parte>> din luminã ce lumineazã respectiva parcelã de <<spaþiu>>, comentariile unei asemenea erori ne par de prisos. Dacã ambele exemple oferite de Platon ar fi ilustrat aceeaºi dificultate, respectiv participarea nu la întregul Ideii, ci doar la o parte a ei, ar fi fost inutilã repetarea.

         Ori, Platon nu numai cã nu se repetã, dar este ºi foarte parcimonios cu comentarea dificultãþilor, care doar se succed, într-o cascadã ce parcã  într-adins nu ne lasã rãgazul necesar ca sã  le sezizãm mai îndeaproape.

         Savuros prin inocenþa lui ne pare  însã comentariul D-lui Sorin Vieru în marginea <<luminii>> si a <<vãlului>> invocate de Platon cu prilejul discuþiei asupra participãrii.  Metafora zilei, ar fi,   << concordantã în mai mare mãsurã cu viziunea platonicianã >>, noteazã Dl. S. Vieru.  Dupã asemenea constatare destul de lipsitã de originalitate, urmeazã precizãri originale:   << forma structuratã dezvãluie participantele drept ceea ce ele sunt ºi trebuie sã fie. Vãlul, dimpotrivã, acoperã, separã, proteguieºte împotriva cunoaºterii>>  (v. Sorin Vieru, Note la PARMENIDE, în vol. Platon, OPERE, VI,  Ed. Stiinþificã ºi Enciclopedicã, 1989, p. 141).  Cu alte cuvinte,  lumina lumineazã si vãlul învãluie, dar nu oricum, ci ca o stavilã  împotriva cunoaºterii.

         Revenind  la <<participarea integralã>>, sã vedem care îi  este adevãratul sãu punctul slab, de ce Platon  o trece pe lista ce va cuprinde dificultãþi ale participãrii, aºadar întrebãri ºi nu rãspunsuri privitoare la spinoasa problemã a participãrii.

         În opinia noastrã,  reala dificultate a <<metaforei zilei>>  ar fi semnalatã de presupoziþia cã, într-un mod cu totul indistinct,  fiecare Idee dintre cele cuprinse în lumea noumenalã ar putea fi  îmaginatã în felul acesta, pierzîndu-se din vedere ierarhia în vîrful cãreia troneazã Binele absolut.  Acest lucru apare ºi mai evident dacã þinem cont de faptul  cã în dialogul POLITEIA Platon rezervase Binelui suprem asemãnarea cu Soarele(51) .

         4.5. <<SINGULARITATEA>> IDEII

         Discutînd dificultatea participãrii la <<întregul>> Ideii, cu soluþia oferitã de Socrate prin intermediul <<metaforei zilei>> am luat-o poate puþin cam repede. Platon nu s-a arãtat atît de grãbit, deoarece el indicase ca primã dificultate a participãrii <<singularitatea>>  Ideii, <<unicitatea>> ei.

         Pentru a sesiza aceastã dificultate aºezatã înaintea celorlalte datoritã importanþei ei, sã ne imaginãm   cum participã la Binele în sine cei ce sunt buni.  Dacã  participã la întregul Ideii de Bine, adicã la Ideea de Bine în unicitatea, singularitatea sa, existã riscul pierderii ei, fiindcã Ideea de Bine, gãsindu-se în deplinãtatea ei  într-o mulþime de participanþi, va  apãrea separatã de ea însãºi, încetînd în felul acesta de a mai fi ceea ce este. 

         Mai lesne se poate înþelege  aceastã subtilã dificultate a participãrii  printr-o ipotezã pe care o gãsim în scrierile filosofice ale lui Lucian Blaga. Ar rãmîne oare Isus-Cristos ceea  este,  dacã  am  imagina  toþi oamenii ca nenumãraþi Isuºi-Cristoºi ?  Desigur cã nici în  cea mai absurdã dintre presupuneri  nu se poate înainta  pe o asemenea cale.

         Unicitatea Ideii  este -în opinia lui Platon -, în afarã de orice dubiu.   Aceasta se observã chiar din felul cum  înainteazã discuþia asupra participãrii în aceastã parte a dialogului PARMENIDE. Pentru a uºura înþelegerea textului platonic vom apela ºi în continuare la un exemplu. 

         Dacã Ideea de Dreptate este una, ºi ea nu poate fi decît una,  atunci poate cã ea se împarte.  Se divizeazã oare Dreptatea  pentru cã participantele sunt mai multe ?

         Rãspunsul  pare a se ivi din asemãnarea Ideii  cu lumina Soarelui. Aºa cum lumina îmbrãþiºeazã  mulþimea de participanþi  fãrã a se împãrþi sau diminua în nici un fel, tot aºa ar fi ºi  cu Dreptatea în sine, de care au parte <<cei drepþi>>.

 

         4.6. NOUTÃÞI ADUSE DE IMAGINAREA PARTICIPÃRII PRIN METAFORA <<VÃLULUI>>

         Numai cã <<cei drepþi>>  nu sunt toþi  drepþi în acelaºi fel.  Sunt ºi ei drepþi, dupã cum pot  sã fie.  Asemãnînd Ideea de Dreptate cu lumina Soarelui  nu avem cum sã ne dãm seama de diferenþele dintre participanþi.  Pentru aceasta trebuie sã ne imaginãm participarea într-alt fel. Dar sã vedem cum continuã textul platonic:

         <<- Fericit mod de a face prezentã într-o multitudine una ºi aceeaºi Idee, Socrate. Si atunci cînd un vãl ar acoperi mai mulþi oameni ai spune cã   unu în întregimea lui este peste mai multi, Nu la aºa ceva (asemenea prezenþã unitarã) te referi ?

         -  (131 c) Oarecum -spuse Socrate.

         -  Dar deasupra fiecãrui om va fi oare vãlul întreg, sau o parte din vãl peste unul, o altã parte peste altul ?

         -  O parte.

         -  Atunci, reluã Parmenide, Ideile sunt îmbucãtãþite, iar participanþii  participã la pãrþi ale Ideilor, si nu va mai fi întregul Ideii în fiecare, ci numai o parte.

         - Pare cã aºa este.

         - Dar eºti tu de acord, Socrate, sã afirmi cã unul Ideii  ni se împarte cu adevãrat ºi dupã aceea încã rãmîne unu ?

         - În nici un caz(52) . >> (v. Platon, PARMENIDE, 131 b-c, în trad. ns.).

         Imaginea vãlului, propusã de data aceasta de cãtre bãtrînul Parmenide, ar explica ºi ea, în felul ei, participarea la întregul  Ideii, fãrã ca Ideea sã se piardã pe sine. 

         Ezitarea ce se remarcã în acordul doar pe jumãtate obþinut  de la Socrate semnaleazã însã importante diferenþe faþã de modul cum vãzuse Socrate participarea. În schimb, imaginea vãlului - prezentatã de bãtrînul Parmenide -, are darul de a scoate în evidenþã alte dificultãþi ale participãrii,  fie cã este  privitã din perspectiva modului cum ar soluþiona problema Unului/Multiplu, fie  din perspectiva celor ce participã. 

         Pentru a înþelege noile dificultãþi ale participãrii, sã vedem care sunt noutãþile aduse de aceastã modalitate de a ilustra participarea prin asemãnarea ei cu un vãl.

         Dacã în îmaginea participãrii dupã modelul zilei nu apãreau ca distincte pe de-o parte Ideile, pe de altã parte fiinþele ce participã la Idei, de data aceasta separarea dintre participanþi ºi Idee este fãcutã cît se poate de vizibilã. De-o parte este vãlul, care  în întregul lui acoperã o mulþime de oameni, iar de cealaltã parte sunt cei acoperiþi. 

         De pildã, dacã ne-am închipui <<Dreptatea în sine>> în forma unui vãl,  iar  participarea ca o acoperire  cu vãlul Dreptãþii a celor ce participã la Dreptatea  în sine, am observa cu uºurinþã cum unii oameni  dintre cei acoperiþi de vãl îi folosesc o parte mai mare, alþii  o parte mai micã. Iar aceastã diferitã acoperire nu þine decît de posibilitatea mai mare sau mai micã (a celor ce participã) de a participa la Ideea dupã care sunt numiþi, nediferenþiat,   <<drepþi>>.  De aici s-ar putea deduce  cã participarea nu împlicã automat o nivelare în rîndul participanþilor.

 

         4.7. <<FRAGMENTAREA>> VIRTUÞII.  REGÃSIREA UNITÃÞII EI PRIN <<ANAMNESIS>> (Platon, MENON)

         În dialogul MENON, Platon,  enumerase ca <<pãrþi>> ale virtuþii, virtutea bãrbatului, virtutea femeii, a bãtrînului ºi a copilului (v. Platon, MENON, 71d). Despre aceastã enumerare, tot din dialogul MENON,  aflãm cã asemenea <<pãrþi>> ale virtuþii nu sunt chiar <<pãrþi de virtute>>.  Fiindcã respectivii oameni ce pãreau a desemna  virtutea fragmentatã au în comun dreptatea, chibzuinþa, etc.,  care, cu mai multã întreptãþire ar putea fi socotite <<pãrþi de virtute>> (v. Platon, MENON, 74 a).

         O primã concluzie a imaginãrii participãrii printr-o acoperire cu un vãl ar fi urmãtoarea : dacã participarea nu împlicã automat o nivelare în rîndul <<participanþilor>>, nici deosebirea dintre <<participanþii>> la virtute nu atrage dupã sine  fragmentarea virtuþii.  Participarea implicã  asemãnarea între ei a diferiþilor participanþi,  prin ceva comun ce se constatã la toþi, de pildã, faptul de a fi drept ºi chibzuit.

         Tot în dialogul MENON, în continuare, Platon mai ridicase o problemã: dacã cei ce participã la virtute sunt virtuoºi prin <<dreptate ºi chibzuinþã>> se mai poate spune cã ei,  - participînd la virtute prin <<pãrþi>> ale virtuþii - participã  la întregul Ideii de virtute ?   A pune astfel problema ajungem la dificultatea de a nu putea sã deosebim Virtutea în sine de <<pãrþile>> ei, neºtiind ce este Virtutea în sine.

         Cu  prilejul  acestei dificultãþi, Platon expune doctrina reamintirii, despre care noteazã cã ar fi fost <<aflatã de la niºte oameni, bãrbaþi ºi femei, pricepuþi la cele divine >>(53) .  Pentru cã au cunoscut cîndva Virtutea întreagã ºi indivizibilã,  sufletele dupã întruparea lor pot sã ºi-o <<reaminteascã>>.

         Însãºi <<dreptatea>> la care oamenii participã dupã putinþa lor, departe de a fi un <<fragment>> de virtute, este, cum ar spune Constantin Noica, un <<holomer>>, o parte ce conþine întregul. In opinia lui Platon, oamenii sunt <<drepþi>> în mãsura în care îºi <<reamintesc>> de Ideea Dreptãþii contemplatã cîndva.

         O a doua concluzie la care ne duce imaginea vãlului,  ar viza presupunerea - din cale afarã de absurdã - , conform cããreia - prin participare - Ideea s-ar diminua datoritã împrãºtierii ei în mulþimea de participanþi. 

         Dupã asemenea presupunere,  (a) considerînd Ideea ca multiplã prin participare, ea n-ar mai apãrea ºi-n latura ei de Unu;  (b) considerînd multitudinea de participante omogene în precaritatea lor datoritã statutului  ontologic inferior faþã de Idee, n-ar apãrea oare si Ideea ºubrezitã,  diminuatã, de nerecunoscut în esenþa ei ?

         În mod explicit, Platon semnaleazã urmãtoarea dificultate :  în cazul cînd participantele, dupã putinþa lor, participã la <<pãrþi>> din Idee, nu rezultã  cã Ideea n-ar rãmîne  unitarã ?   În legãturã cu asemenea gravã problemã, trebuie sã luãm aminte la refuzul lui Socrate de a accepta divizarea Ideii care ar atrage dupã sine pierderea unitãþii ei, precum ºi la bãtrînul Parmenide, care, perfect de acord cu  tînãrul Socrate, aratã mai apoi cît este de absurd a spune cã ceva este mare prin ceva mic, egal prin neegal, etc.

 

         4.8. RELEVAREA DOCTRINEI UNULUI/MULTIPLU PRIVITOARE LA EXISTENÞELE ETERNE (Platon, FILEB)

         Dacã participarea pe latura <<unului>> din Unu/Multiplu Ideii ridica atîtea probleme, participarea pe latura <<multiplicitãþii>> Ideii  apare de-a dreptul de neacceptat. Cu toate acestea, ulterior ea va fi rediscutatã - într-un context diferit în care   <<pluralitatea>> intervine pe linia unui presupus element comun între Idee ºi participante.  Deocamdatã însã, Platon  ne atrage stãruitor atenþia cã Ideile nu pot fi închipuite ca simple pluralitãþi de genul întregului compus din pãrþi.

         Prin urmare, dificultatea cea mare în înþelegerea participãrii ar fi reprezentatã  de însuºi Unu/Multiplu  Ideii, care nu înceteazã a fi una cu toatã pluralitatea ei.  Acest fapt apare destul de limpede în întrebarea cu care Parmenide încheie discuþia în marginea <<vãlului>>.  Pusã în formã afirmativã ea comunicã urmãtoarele :  Unu  Ideii este Multiplu, nu din vreo împãrþire (nu pentru cã s-ar împãrþi oamenilor), ci pur ºi simplu ca Unu/Multiplu, ca Unu ce continuã sã fie Unu chiar atunci cînd, prin participare, este ºi Multiplu. 

         În dialogul FILEB, Platon, prin intermediul  lui Socrate, repune pe tapet dificultatea gîndirii Unului/Multiplu ce apare odatã cu participarea. Mai mult, aici Socrate rezumã problema participãrii prin alternativa a douã dintre dificultãþile semnalate ºi în dialogul PARMENIDE cu prilejul imaginãrii Ideii ca o <<totalitate de pãrþi>>:

 (a) ori pierderea unitãþii prin împrãºtiere (multiplicare) în participante,  (b) ori pãstrarea integritãþii, dar  înstrãinarea de sine a Ideii ce se regãseºte în deplinãtatea ei în participante(54) .

         Tot în dialogul FILEB, Socrate spune cã doctrina Unului/Multiplu, privitoare la existenþele eterne, a fost transmisã <<ca o revelaþie>> de cei din vechime, care trãiau mai aproape de Zei(55) .

 

         4.9. CAPCANELE SUMAREI PARAFRAZÃRI (L. Robin)

         În prezentarea participãrii prin simpla parafrazare a textului  din dialogul PARMENIDE,  Leon Robin face eroarea de a afirma - fãrã nici un argument -, imposibilitatea  existenþei simultane a Unului ºi a Multiplului(56) ,  pierzînd din vedere cã tocmai  existenþa Unului/Multiplu este cheia de boltã a întregului dialog. Încã de la  discuþia în marginea aºa-zisei lucrãri scrise de Zenon,  mai precis la încheierea ei, Socrate indicase problema Unului/Multiplu ca ceva într-atît de anevoios încît, - remarca el -,  acela care ar reuºi sã arate cã opusele coexistã ar merita cea mai mare admiraþie(57) . Filosoful francez, referindu-se în continuare la problema participãrii, trece sub tãcere  întreita caricaturã a Ideii consideratã ca multiplicitate lipsitã de unitate.

         Numai cã o eroare atrage dupã sine o serie de alte erori, aºa cã nu e de mirare cã în parafrazarea situaþiei de reduplicare la nesfîrsit a Mãrimii, ce urmeazã întreitei caricaturi a simplei <<multiplicitãþi>>  Leon Robin  nu observã nici cã în joc este în continuare <<mãrimea>>, adicã <<pluralitatea>>,  nici cã  aici nu este vorba de <<asemãnare>>  (58) , ci de regãsirea unui <<element comun>>  între Idee ºi cele ce participã la ea. Ori, tratînd despre un <<element comun>>,  Platon face legãtura cu urmãtorul pas, reprezentat de Ideile-gînduri, despre care cititorul aflã  -în mod greºit  de la Robin - cã ele ar fi <<concepte>>(59) .         Se ºtie cã partea raþionalã a sufletului omenesc era, în opinia lui Platon, înruditã cu lumea noumenalã (adicã de natura gîndirii) a Ideilor. Ceea ce este  comun între partea raþionalã a sufletului si lumea Ideilor este, prin urmare, gîndirea. În problema participãrii ajunsã la  acest nivel Platon nu se preocupã dacã Ideile sunt ori nu de natura gîndirii,  lucru aflat dincolo de orice dubiu, ci cum ar putea fi închipuitã participarea gîndirii omeneºti la Ideile-gînduri, pornind de la premiza cã gîndirea, pentru a se exercita are nevoie de un obiect.      

         Demn de semnalat ne pare ºi faptul cã foarte mulþi comentatori, luîndu-se unul dupã altul, afirmã cã ipoteza separãrii Ideilor ar sta la baza întregii <<critici>> pe care bãtrînul Parmenide o aduce Teoriei Ideilor în dialogul PARMENIDE(60) .    

         Din cele arãtate de noi (pînã aici) se vede limpede cã <<separarea>> Ideilor nu intervine cîtuºi de puþin în discutarea participãrii la Unul/Multiplu Ideii imaginatã ca o <<totalitate de pãrþi>>.   Separarea va interveni -în subsidiar- în cazul nesfîrºitei reduplicãri. Dar atunci  <<separarea Ideilor>>, cum vom arãta la momentul potrivit, oferã chiar argumentul pentru care reduplicarea este demonstratã ca ilicitã.  

         În plus, discuþia pe aceastã temã nu seamãnã deloc a criticã. Cei doi interlocutori, Parmenide ºi Socrate, dau  mai mult impresia  cã cerceteazã împreunã,  cã sunt fel de interesaþi de  dificultãþile pe care le ridicã problema participãrii. Comentatorii care vorbesc despre <<critica>> Teoriei Ideilor din conversaþia purtatã între Socrate ºi Parmenide uitã cã în partea în care este descris <<exerciþiul dialectic>>, susþinãtorul Teoriei Ideilor devine bãtrînul Parmenide. 

         Reluînd în dialogul FILEB tema participãrii,  cum am menþionat deja, Platon nu se va referi decît la aceastã primã parte a discuþiei despre participare.

 

         4. 10. ÎNTREITA CARICATURÃ A PARTICIPÃRII LA O MULTIPLICITATE LIPSITÃ DE UNITATE

         Dar sã revenim la multiplicitatea lipsitã de unitate a Ideii la care participarea ar avea loc prin intermediul <<pãrþilor>> de Idee. Despre o asemenea strîmbã perspectivã Platon pare a ne spune cã putem sã ne imaginãm participarea cum dorim, numai sã nu ne-o imaginãm ca participare la ceva lipsit de unitate, la ceva ce se poate împãrþi ºi pierde pe sine printr-o astfel de-mpãrþealã.   Argumentarea  platonicã  ia aspect voit caricatural:

         << -Într-adevãr, reluã Parmenide, considerã cazul în care  se îmbucãtãþeºte Mãrimea în sine.  (131 d) Dacã  fiecare dintre participante ar fi <<mare>> prin participarea la o parte a Mãrimii în sine, parte mai micã decît Mãrimea însãºi, nu ar fi absurd ?

         - Întru-totul!

         - Mai presupune cã din Egalitatea în sine fiecare participant a primit doar o parte. Mai poate participantul ce participã la puþin din Egalitate sã  fie  egal  cu  orice ar fi el egal ?

         -Nicidecum.

         - Sã mai presupunem cã unul din noi participã la Micime printr-o parte a Ideii.  Faþã de parte,  Micimea însãºi  va fi mai mare decît partea, cãci partea e parte din ea. Si iatã cum Micimea însãºi este mai mare,  (131 e) în vreme ce participantul  (la Micimea divizatã) - care ar primi partea ce s-a luat din Micime - n-ar ajunge mai mare, ci  mai mic.

         - Acestea sunt de neadmis, spuse Socrate.

          - Dar în ce fel concepi tu, Socrate,  participarea la Idei, dacã  ea nu  poate fi  nici ca participare la întregul  Ideii, nici ca participare la  parte din Idee ?

         - Pe Zeus, ar fi spus  Socrate, acesta este un lucru care nu-mi pare de loc uºor de determinat >>.  (Platon, PARMENIDE,  131 c- 131e, în trad. ns.). 

         Pînã în acest punct,  discuþia asupra participãrii a avut un cadru comun, în ciuda <<complicãrii>> ei, odatã cu semnalarea de noi dificultãþi, cu fiecare nouã replicã.

         Acest cadru a fost stabilit de Platon, prin ipoteza participãrii la Ideea consideratã ca Unu/Multiplu pe modelul întregului cu pãrþi. Aºa a început ºi aºa s-a sfîrºit  fragmentul de discuþie pe care l-am urmãrit, fãrã a ajunge la prea multe concluzii.  Si totuºi, printre rînduri, ceva, ceva, parcã a apucat sã se contureze.  Cã nu este destul, e de la sine înþeles.  Discuþia despre participare continuã între Parmenide ºi Socrate, deºi, deocamdatã,  noi o vom abandona aici.

<<La Cuprins