Isabela Vasiliu-Scraba

 

<<La Cuprins

PERPETUAREA INTUIÞIILOR PLATONICE ÎN CREªTINISM

(PARTICIPAREA - PARTEA ÎINTÎI)

 

<<Ei vãd lucrarea dumnezeiascã>>. Prima condiþie a participãrii. Cele ce descind din Binele Suprem (Platon, POLITEIA, cartea a VI-a). Relaþia de dependenþã ºi sfîrºitul dialogului PARMENIDE. Dincolo de existenþã. Imanent ºi transcendent în filosofia platonicã. Ocol pa la Descartes: o ineditã sintezã a participãrii. <<Parusia>> ºi <<koinonia>>. Al cincilea mod de cunoaºtere (Platon, SCRISOAREA a VII-a, 342). perpetuarea intuiþiilor platonice în religia creºtinã ºi în filosofia lui Blaga.

 

         3.1. <<EI VÃD LUCRAREA DUMNEZEIASCÃ>> 

         Poziþia secundã  a Unului/Multiplu -ce urmeazã primei ipoteze despre Unu în partea a doua a dialogului platonic PARMENIDE  -, i-a fãcut pe neoplatonici sã-l considere drept o diminuare prin  emanaþie a Binelui suprem, lucru ce nu apare nicãieri la Platon. Prin postularea <<emanaþiei>> neoplatonicii s-au depãrtat   de doctrina lui Platon ºi au luat-o pe calea lor.  În problema  Unului/Multiplu teologii catolici au preferat soluþia neoplatonicã. Pentru ei  lucrãrile divine sunt  emanaþii, "diminuãri în sens neoplatonic, ale fiinþei divine în lucrãri".(10)

         Sfîntul Grigorie Palama (1296-1360)  considera comuniunea de existenþã între Dumnezeu ºi lume prin mijlocirea participãrii creaturilor nu la fiinþa divinã ci la actele sale necreate.  "Altfel l-am închide pe Dumnezeu în sine, pe motiv cã e necreat ºi nu mai avem nici o putinþã de a ne întîlni cu El".(11)

         În deplin acord cu doctrina energiilor necreate susþinutã de Sf. Grigorie Palama,  regretatul profesor al Facultãþii de Teologie din Bucureºti, Dumitru Stãniloaie (1903- 1993), observa cã "gîndirea intelectualistã scolasticã n-a înþeles taina persoanei care nu se dizolvã oricît se rãspîndeºte prin lucrãrile ei" .(12) .  Isihaºtii, precizeazã  Sf. Grigorie Palama în TOMUL AGHIORITIC (apud. Dumitru Stãniloaie),  nu pretind cã vãd esenþa dumnezeiascã. "Ei vãd lucrarea dumnezeiascã ".  Pentru cã este o treime de persoane, Dumnezeu se poate rãspîndi în lucrãrile sale rãmînînd fiinþã neepuizatã în aceastã rãspîndire.

 

3.2. PRIMA CONDIÞIE A PARTICIPÃRII           

         Dar sã vedem cum apare participarea la Binele suprem în filosofia lui Platon. Cu intenþia de a vorbi (in dialogul POLITEIA) - nu despre Binele în sine -, ci despre cele ce participã la el (13) ,  Socrate îi atrage atenþia lui Glaucon cã existã mai multe lucruri bune ºi mai multe lucruri frumoase  care se pot deosebi  ca distincte, dupã cum existã ºi Binele în sine precum ºi Frumosul în sine, luate ca Idei unice la care se raporteazã multiplele lucruri bune ºi multiplele lucruri frumoase din lumea perceptibilã la nivelul simþurilor(14) . Cele bune ºi cele frumoase sunt bune ºi frumoase  în virtutea participãrii la Binele în sine ºi la Frumosul în sine.  Existenþa binelui multiplu este, în opinia lui Platon, condiþionatã de existenþa Binelui în sine la care participã, doar cã, binele multiplu fiind simplu <<participant>>  se va afla la un nivel inferior faþã de Binele în sine.

         Cum va arãta într-un mod ceva mai explicit în dialogul PARMENIDE (130 b), dar cum se poate observa ºi  din cele arãtate pînã acum, dupã Platon,  prima condiþie a participãrii  constã în faptul  distingerii între existenþa  unei  Idei unice  ºi multiplele participante la repectiva Idee unicã.

         Între multiplu si unu, în acest caz,  Socrate subliniazã urmãtoarea diferenþã: cele multiple sunt vãzute dar nu sunt gîndite, pe cîtã vreme cele unice, precum Binele în sine ºi Frumosul  în sine sunt gîndite dar nu sunt vãzute: "ªi noi spunem cã cele multe sunt perceptibile prin vãz, iar nu prin gîndire, pe cînd Ideile sunt sesizate prin gîndire, nu prin vaz" (v. Platon, POLITEIA,  507 b, in trad. ns.).

         Existenþa Frumosului în sine va fi diferitã de existenþa participantelor sale chiar prin felul cum cele douã ajung a fi sesizate : Ideea de Frumos are o existenþã perceptibilã la nivel noetic, pe cîtã vreme cele frumoase din lumea sensibilã pot fi vãzute. Nu e dificil de remarcat în aceastã departajare însãºi diferenþierea dintre lumea noumenalã a Ideilor ºi lumea sensibilã, care va fi lãmuritã mai apoi prin analogia liniei(15) . 

         Continuîndu-ºi ºirul argumentaþiei, Socrate evidenþiazã rolul luminii în percepþia vizualã. Dacã nu ar exista lumina Soarelui, vederea nu ar fi posibilã, ºi nici perceperea lucrurilor frumoase din lumea devenirii. Un rol asemãnãtor Soarelui din lumea fenomenalã  îl joacã Binele în sine  pentru  lumea noumenalã. Aflat mai presus de nivelul raþiunii umane,  Binele în sine o face posibilã pe aceasta.

 

3.3. CELE CE DESCIND DIN BINELE SUPREM

(Platon, POLITEIA, cartea a VI-a)   

         Prin analogia Binelui  în sine cu Soarele, Platon sugereazã  douã moduri de raportare la Binele suprem.  Primul este cel anunþat încã de la începutul respectivei discuþii. Anume, relaþia de origine : binele din participante îºi are originea în Binele suprem. Socrate chiar îi spusese lui Glaucon cã urmeazã a-i vorbi despre cele ce descind din Binele în sine(16) .  Despre acest mod de raportare a participantelor la Ideea la care ele participã  aminteºte ºi Aristotel citînd dialogul platonic FEDON(17) .  Într-adevãr, în FEDON Socratele platonic  spune cã singura cauzã pentru care un lucru este frumos este Frumosul în sine la care acel lucru participã, ºi nu alte cauze neînsemnate, precum, culoarea sau aspectul(18) . Numai cã pentru Aristotel Ideile reprezentau cauze formale (sau finale) ºi în nici un caz cauze eficiente. Ori, în opinia lui Platon, Binele în sine este cauzã eficientã,  conferind atît existenþã cît ºi esenþã  celor inteligibile ("to einai te kai ten ousian" ,  v. Platon, POLITEIA, 509 b).

         În volumul  ce prezintã o a doua(19) traducere  a dialogului STATUL  cititorii nu vor gãsi aceastã afirmaþie a lui Platon, pierdutã cum e ea într-o regretabilã confuzie de termeni ( v. Platon, OPERE, V, Ed. Stiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucuresti, 1986). 

         Iatã ce pot ei citi în schimb: "obiectelor cognoscibile le vine din partea Binelui nu doar capacitatea de a fi cunoscute, ci ºi cea de a fi, ca ºi fiinþa lor".  Nu vom relua însã  lãmuririle cu privire la comuna substituire (cu totul nefilosoficã) dintre termenul de <<existenþã>> ºi termenul de <<fiintã>>. Ele pot fi gãsite în cartea noastrã DESPRE EXISTENÞÃ, FIINTÃ SI ESENTÃ (Ed. Mirisa, 1996).

         În citatul din traducerea fãcutã în perioada comunistã (ºi în mare grabã publicatã) de Dl. Andrei  Cornea observãm inedita  confuzie dintre <<fiinþã>> si <<esenþã>>, doi termeni diferiþi,  ce apar chiar în titlul dat de Dl. Dan Negrescu  pentru  ediþia bilingvã (Ed. Paideia, 1995)  a lucrãrii Sfîntului Thoma, DESPRE EXISTENÞÃ SI ESENTÃ, pe care Dl. Negrescu s-a strãduit, cu mai mult sau mai puþin succes, sã o traducã. 

         Aºadar,  citind numai titlul lucrarii, dacã Sf. Thoma a gasit de cuviinta ca, urmîndu-l pe Aristotel, sã  punã ca  diferite <<existenþa>> ºi  <<esenþa>>,  ele ar  trebui  sã fie de neconfundat.

         Desigur,  nimic nu ne-ar impiedica sã presupunem cã ºi pentru Dl. A. Cornea, - nu numai pentru Dl. Negrescu  -,  <<fiinþa>>  reprezinta <<existenþa>>, cum se întîmplã cu toþi cei ce fac regretabila  confuzie dintre <<fiinþã>> ºi <<existenþã>>.

         Numai cã suntem opriþi de la aceastã presupunere de faptul cã despre <<capacitatea de a fi>>  a unui <<obiect>>    nu se poate spune în nici un caz cã ar reprezenta <<ce este>> respectivul obiect, <<esenta>>  obiectului. 

         Nu ne rãmîne decît   sã  presupunem cã  în opinia traducãtorului Andrei Cornea,  <<capacitatea de a fi>> ar indica <<existenþa>>, urmînd ca <<fiinþa>> sã  desemneze,  în cea mai deplinã confuzie de termeni,  <<esenþa>>. Dar sã revenim la Platon.

         Pentru filosoful grec, Ideea de Bine, în calitatea sa de cauzã eficientã, reprezintã cauza  a tot ce este bun ºi frumos în lumea sensibilã (20).  Tot aºa, Ideea de Viaþã la care participã sufletul  uman stã la originea faptului cã însuºi sufletul este viaþã(21).  Iar pentru cã sufletul nu poate participa în acelaºi timp ºi la Ideea de Viatã ºi la contrariul ei,  - conform principiului eleat al asemãnãtorului care tine spre asemãnãtor -,  sufletul  se dovedeºte a fi etern ºi indestructibil(22) .

 

3.4. RELAÞIA DE DEPENDENÞÃ ªI SFÎRªITUL DIALOGULUI PARMENIDE

         Relaþia de origine trebuie însã completatã cu relaþia de dependentã. Lipsa acestei completãri i-o reproºeazã Platon lui Anaxagoras(23), care a pus  la originea tuturor celor ce existã spiritul, <<gîndirea>>, dar a nesocotit  relaþia de dependenþã dintre principiul cauzal  (cel ce a orînduit totul)  ºi cele orînduite, invocînd tot alte cauze în orînduirea lumii, de pildã. aerul, apa, ºi altele(24) .      

         Din perspectiva relaþiei de dependenþã se poate înþelege ºi atît de puþin înþeleasa concluzie a dialogului PARMENIDE(25). La sfîrºitul desfãºurãrii celor nouã ipoteze, în loc sã afirme cã TOTUL ESTE UNU,  precum  fãcuse Parmenide în POEMUL sãu, Parmenidele platonic spune cã TOTUL ESTE SI NU ESTE UNU, PARE SI NU PARE A FI UNU. Iar în spatele acestui <<tot>> invocat, bãtrînul Parmenide, fãcînd referire la <<celelalte decît Unu>>, puse alãturi de Unu, îl presupune, desigur, pe Unu/Multiplu, ºi nu pe Unu  eleat din prima ipotezã.

         Al doilea mod de raportare la Binele în sine este, prin urmare, relaþia de dependenþã:  aºa cum cele vizibile sunt posibil a fi vãzute cu organul vederii datoritã luminii Soarelui, tot asa Binelui în sine i se datoreazã faptul cã  cele posibil a fi gîndite sunt gîndite cu partea divinã a sufletului omenesc(26) , înruditã, prin însãºi natura sa, cu lumea noumenalã a Ideilor.

 

3.5 DINCOLO DE EXISTENÞÃ

         Raportarea Unului, pe care-l reprezintã Binele în sine, la multiplul posibil a fi întîlnit în lumea fenomenalã, stã la temelia  existenþei ºi cunoaºterii multiplelor lucruri bune. Pentru cã în lumea noumenalã  existã Ideea Binelui în sine, în unicitatea ei, este posibilã  însãºi cunoaºterea,  asimilatã de Platon formei celei mai elevate de iubire(27) .   În dialogurile de tinereþe, dialoguri numite socratice, problema centralã era cum poate fi cunoscut Binele în sine.  Pornind de la multiplul bine pe care îl constituie  pietatea, curajul, puterea de a discerne binele de rãu, prietenia, dreptatea,  Socratele platonic se strãduia a gãsi drumul cãtre cunoaºterea Binelui în sine.

         În dialogul POLITEIA  Platon nu se mai opreºte doar la problema cunoaºterii. Nu doar cunoaºterea  binelui-multiplu este fãcutã posibilã de Binele-unic, ci însãºi existenþa binelui-multiplu este condiþionatã de  Binele în sine, unic ºi mai presus de tot ce existã, ba chiar mai presus de faptul existenþei(28) .  Argumentaþia urmeazã tot analogia Binelui cu Soarele.  Fãrã a fi el însuºi supus naºterii, degradãrii în timp ºi pieirii, Soarele face cu putintã naºterea ºi dezvoltarea  celor pieritoare din lumea devenirii. La fel Binele însuºi:  cele sesizabile prin gîndire datoreazã Binelui în sine nu doar putinþa de a fi cunoscute, ci însãºi existenta lor, în pofida faptului cã Binele în sine nu este o existentã.  Aflat dincolo de naºtere ºi de pieire Binele Suprem este aºadar dincolo de existenþã. Ocupînd cea mai înaltã treaptã a ierarhiei, Binele în sine depãºeºte de departe   existenþa prin vechimea ºi prin puterea sa ( v. Platon, POLITEIA, 509 b).

 

3.6 <<IMANENT>> SI <<TRANSCENDENT>> ÎN FILOSOFIA PLATONICÃ (L. COULOUBARITSIS)

         Cu multã ºtiinþã de carte, dar mai ales dovedind fineþe de spirit, Dl.  Lambros Couloubaritsis, profesor la Universitatea Liberã din Bruxelles, remarca în cursul sãu de filosofie anticã(29)  aspectul de <<imanenþã>> al Ideii de Bine în acþiunile bune, respectiv participarea de felul <<apariþiei>> (parusia)  pe care o sugereazã dialogurile de tinereþe ale lui Platon.

         El ne pare însã cã greºeste atunci cînd crede cã Platon - în dialogurile de maturitate - ar  înclina spre  <<transcendenþã>> abandonînd  modul <<imanent>> de înþelegere al participãrii multiplului la unul Ideii. Afirmãm aceasta pentru cã <<parusia>>, deºi ar sugera <<imanenþa>>, nu exclude <<transcendenþa>>, fapt nesesizat de Dl. profesor Lambros Couloubaritsis.

         Un argument  îl oferã chiar  <<imanenþa>> Binelui <<transcendent>> din fundamentarea ontologicã a multiplului bine  prin Binele unic de dincolo de timp, cum ne este el înfãþiºat în dialogul POLITEIA prin analogia Binelui în sine cu Soarele.

         Participarea celor bune la Binele unic nu atrage dupã sine numai faptul cã prin participare  pãrþi ale Binelui în sine sunt împãrtãºite (cunoscute) dupã putinþa celor ce participã, fãrã ca prin aceasta Binele unic sã se dividã în vreun fel, încetînd de a mai fi unu(30) . Sugestivã în acest sens este comparaþia pe care Descartes o face între Dumnezeu ºi un munte.  Pe Dumnezeu îl  putem cunoaºte, spune Descartes,  dar nu-l putem nici concepe, nici înþelege, aºa cum putem atinge un munte, fãrã însã a-l putea cuprinde(31) .         

         Participarea face ca cele douã perspective, cea onticã ºi cea gnoseologicã, sã se dovedeascã a fi, pentru Platon,  douã faþete ale uneia ºi aceleasi realitãþi.

          Teoria platonicã a Ideilor nu poate fi înþeleasã fãrã a þine seama de cele ce reies din analogia  Binelui în sine cu Soarele,  analogie reluatã ºi în dialogul PARMENIDE     (131b) în vederea ilustrãrii participãrii. In POLITEIA aceastã analogie este explicitatã atît prin analogia liniei cît ºi prin mitul peºterii(32), pentru a face cît mai accesibilã  presupoziþia ce ce aflã la temelia platonismului: Binele Suprem este principiu nu doar la nivelul cunoaºterii, fãcînd-o posibilã, ci ºi la nivel ontologic.

         Pe de altã parte,  rolul de principiu de existentã jucat de Binele  <<transcendent>> din fruntea ierarhiei tuturor existenþelor, îl  mai putem desluºi chiar  prin <<participarea>> de tipul  <<parusiei>>.  Pe linie orficã  si pitagoreicã, dupã Platon, în sufletul omului drept, virtutea  este asiguratã de <<apariþia>>  dreptãþii, devenitã prezentã prin reamintirea Dreptãþii  <<transcendente>> contemplate în lumea noumenalã înainte de întrupare.

         Constantin Noica (1909-1987) a obsevat, pe bunã dreptate, cã  "ori de cîte ori Platon vorbeºte despre un dincolo este în joc un dincoace al Ideii"(33), vãdind în felul sãu propriu cuplarea <<imanenþei>> cu <<transcendenþa>> din filosofia lui Platon. Într-adevãr, dacã despre participare se poate vorbi, despre Unu absolut  transcendent (Binele Suprem) din fruntea ierarhiei nu se poate spune nimic (v. Platon, PARMENIDE, 142 a).

 

3.7. OCOL PE LA DESCARTES: O INEDITÃ SINTEZÃ A PARTICIPÃRII

         Despre imanent/transcendentul rezultat la Platon  pe calea fundamentãrii ontologice ºi pe calea participãrii ne mai putem face o imagine    dintr-un comentariu la un pasaj  din Meditatiile Metafizice ale lui Descartes,  comentariu ce-i aparþine   D-lui Ion Papuc(34)  . Vom vedea în cele ce urmeazã cã ocolul pe care-l facem referindu-ne la Descartes ºi la studiul D-lui Ion Papuc nu ne depãrteazã  ci, în mod surprinzãtor, ne apropie ºi mai mult de Platon.

         Aceasta pentru ca aici   regãsim nu doar tema transcendentului imanent, ci ºi fructificarea  altor cîteva intuiþii filosofice platonice care au strãbãtut veacurile pe calea spiritualitãþii creºtine.  Pentru a nu zãbovi prea mult ne vom opri  în treacãt la cîteva dintre aceste intuiþii ce transpar din comentariul D-lui Ion Papuc. 

         Ne vom opri, de pildã,  la aceea  despre "ordinea care conferã omului identitate"(35) , amintind de importanþa  pe care Platon o acorda armonizãrii celor trei pãrþi ale sufletului omenesc, punerii lor într-o justã ordine. Demnã de remarcat ni s-a pãrut ºi afirmaþia  -din comentariul D-lui Ion Papuc -, dupã care Dumnezeu vegheazã  asupra lumii.  În viziune platonicã Divinitatea vegheazã pentru ca lumea sã-ºi pãstreze o bunã direcþie,  ºi pentru ca   sã-i restabileascã, atunci cînd este cazul, potrivita direcþie(36) . 

         Deosebit de inspiratã   ne-a pãrut  însa acea sinteza de mare acurateþe ideaticã în care se invoca imaginea unui vãl, imagine folositã  la un moment dat de Platon(37)  pentru a ilustra participarea.  Iatã ce scrie Dl. Ion Papuc: "raþiunea  este însãºi dumnezeirea înfãºurînd lumea ca un vãl" ( v. Ion Papuc, op. cit.). 

         Vom zãbozi  asupra acestei  inedite sinteze prin care, cu prilejul unor comentarii ocazionate de traducerea  Meditaþiilor Metafizice ale lui Descartes,  Dl. Ion Papuc reuºeºte  performanþa de a înmãnunchia în mod magistral  trei modalitãti de gîndire a participãrii propuse de Platon, fãrã a le amesteca.  Ele ar fi urmãtoarele: (a) participarea ca împãrtãºire din dumnezeire precum ne împãrtãsim cu toþii din lumina Soarelui(38) ;  (b) participarea ca împãrtãºire dintr-o esenþã comunã, pe linia raþiunii  consideratã de Platon ca parte divinã a sufletului omenesc ( v. Platon, PARMENIDE,  132 b-c);  (c) participarea ca înfãºurare printr-un vãl,  de care fiecare are parte într-o mai mare sau mai micã mãsurã, dupã cum îi este datul fiecãruia (v. comentariile noastre în marginea metaforei <<vãlului>>).

 

3.8. <<PARUSIA>> ªI <<KOINONIA>>

         Dupa Platon, statismul din lumea noumenalã a Ideilor îsi face apariþia în lucrurile bune din lumea devenirii pe calea participãrii. Mai mult, participarea la unul Ideii de Bine, ce se gãseºte la temelia ontologicã a unei pluralitãþi din lumea perceptibilã prin simþuri,  se dovedeºte a fi nu doar <<parusia>> ci ºi <<koinonia>> , împãrtãºirea dintr-o esenþã unicã.

         Fãrã înrudirea pãrþii divine a sufletului omenesc cu lumea noumenalã a Ideilor (v. Platon, FEDON), fãrã <<koinonia>>, comuniunea  gîndirii omeneºti cu Ideea de Bine care transcede orice existenþã,  ar fi imposibilã nu doar cunoaºterea, ci însãsi facultatea noastrã de a gîndi, în sensul de a discerne binele de rãu. 

         În dialogul PARMENIDE  argumentul ce invocã dispariþia facultãþii de gîndire   este folosit de Platon  pentru a susþine atît  necesitatea separãrii Ideilor de cele ce participã la ele, cît ºi statismul Ideilor în sine(39) , nesupuse naºterii ºi pieirii. Numai cã <<separarea>> Ideilor nu trebuie sã fie înþeleasã greºit.

         Consideratã cu îngustime de spirit,   s-ar putea crede -în mod eronat- cã ea implicã lipsa oricãror punþi de legãturã dintre lumea noumenalã ºi lumea fenomenalã(40) . În fapt, <<separarea>>  prezintã aceleaºi stranii particularitãþi cu care ne confruntãm cînd încercãm sã concepem Neasemãnarea în sine care este asemãnãtoare ºi Asemãnarea în sine care este neasemãnãtoare, subtilitãþi cu care Platon a iniþiat problematica întregului dialog PARMENIDE(41) .       

         Totuºi diferenþierea dintre lumea noumenalã ºi lumea fenomenalã nu trebuie sã ne facã sã pierdem din vedere ierarhia propusã de Platon în dialogul POLITEIA, supremaþia Binelui  din  vîrful acestei ierarhii, fiindcã  o regãsim  ºi în dialogul PARMENIDE.  Aici, Binele suprem de dincolo de existenþã este ilustrat de prima ipotezã a exerciþiului dialectic, care ne aratã fundãtura în care ajungem cînd vrem sã-l cunoaºtem pe Unu absolut, cel fãrã de nume(42) .

 

         3.9. AL CINCILEA MOD DE CUNOAªTERE (Platon, SCRISOAREA a VII-a, 342)

         În opinia lui Platon, mai mult decît despre participare nici nu se poate vorbi în legãturã cu Teoria Ideilor. Dacã vrem sã cunoaºtem o   figurã geometricã,  de pildã  cercul, - spune Platon  -,  ne stau la îndemînã denumirea, însuºirile, aspectul cercului,  putîndu-ne  în plus ajuta de cunoaºterea geometriei(43) . Nu la fel stau însã lucrurile cînd am vrea sã ºtim ceva despre Ideile în sine, cãrora le-ar corespunde un al cincilea mod de cunoaºtere, întru totul inefabilã ( v. Platon, SCRISOAREA a VII-a,  343) .

         Platon enumerã în acest pasaj al Scrisorii a VII-a(44)    modurile de cunoaºtere (luînd  spre exemplificare cercul). Primul mod ar fi dat de însãºi cunoaºterea numelui obiectului studiat. Al doilea este cunoaºterea însuºirilor obiectului, al treilea a figurii, iar al patrulea, al cunoaºterii potrivite cu obiectul luat în studiu, în speþã, cunoaºterea cercului prin ºtiinþa geometriei.

         Mult superior acestui al patrulea mod este un al cincilea mod de cunoaºtere, ce are drept obiect Ideile. Numai cã în acest caz, limitata noastrã posibilitate de exprimare este o piedicã în înfãþiºarea lui, mai precizeazã Platon. "...cuvintele sunt un atît de imperfect mijloc de exprimare, încît nici un om chibzuit nu va cuteza vreodatã sã încredinþeze cele gîndite de el unui asemenea mijloc de exprimare" (v. Platon, SCRISOAREA a VII-a, 343).

         <<Unu >> din vîrful ierarhiei existenþelor (ce aparþin lumii noumenale a Ideilor) nu are o denumire care sã-i indice esenþa. Lui nu-i sunt cunoscute însuºirile, nici aspect nu are, ºi nici vreo cunoaºtere în ceea ce-l priveºte(45) ,  cum ar fi  geometria pentru cunoaºterea cercului.  Dupã Platon, Binele  suprem nu poate fi cunoscut. Pentru filosoful grec, posibilitatea cunoaºterii omeneºti este indisolubil legatã de problema participaþiei, semnalatã de ivirea Unului/Multiplu  care apare  începînd cu cea de-a doua ipotezã. 

         Dar chiar înainte de momentul desfãºurãrii celor nouã ipoteze,   Unu/Multiplu apãruse deja cu ocazia discuþiei asupra participãrii(46) , în principal imaginatã  în douã feluri. Fie asemenea distribuirii indivize a luminii Soarelui împrãºtiatã (fãrã a înceta sã fie una) în cele luminate de el,  sursã unicã de luminã din care fiecare îºi ia partea, dar pe care toþi o posedã, ca sã spunem aºa, în întregime (nediminuatã).  Fie drept actualizare a unei potenþialitãþi, precum gîndul bun ce învãluie cu bunãtatea lui gîndirea fãrã obiect a celor ce participã, amintind cumva de elevatele tehnici ale isihiei  din creºtinismul ortodox, sau ale spiritualitãþii orientale.

 

         3.10. PERPETUAREA INTUIÞIILOR PLATONICE ÎN RELIGIA CREªTINÃ ªI ÎN FILOSOFIA LUI BLAGA

         Þinînd seama de acestea toate, în final  putem spune cã, nelãsînd sã piarã intuiþii de mare profunzime din filosofia platonicã, spiritualitatea crestinã ortodoxã a sesizat un fapt fundamental aflat la temelia participãrii. Anume cã participarea devine posibilã de îndatã ce acceptãm Unu/Multiplu ca atare, respectiv  Unul care este Multiplu fãrã a înceta sã fie Unu(47) .

         Într-o asemenea perspectivã asupra spiritualitãþii creºtine ortodoxe s-a înscris în mod firesc filosofia lui Lucian Blaga (1895 -1961), cel care a pus la temelia ontologiei sale dogma trinitarã a Unului/Multiplu pentru a-i fructifica neºtiutele sale valenþe metafizice ºi gnoseologice(48) .  De unde ºi consonanþele -semnalate de noi cu alte prilejuri   între  <<antinomia dogmaticã>> blagianã ºi <<antinomiile platonice>> din dialogul  PARMENIDE, care, pentru majoritatea comentatorilor acestui  dialogul  au fost dintotdeauna doar prilejuri de perplexitate (v. Isabela Vasiliu-Scraba, ATENA LUI  KEFALOS,  p. 197).

<<La Cuprins