Isabela Vasiliu-Scraba

 

<<La Cuprins

CONFIGURAÞII NOETICE ÎN FILOSOFIA PLATONICÃ

 

Douã surse de îngreunare a înþelegerii filosofiei platonice. <<Unul>> într-o multitudine. Mesajul <<celui de-al treilea om>>. Kant ºi Platon. Parmenidele platonic ºi întrebãrile lui. Reconstrucþia unei lumi pre-existente. Gîndul de care fuge Socrate. Presupoziþii în numãr excedentar (Alain Séguy-Duclot). Un iscusit adaos într-o scriere platonicã (I). Filosoful ºi <<pãrerea celor mulþi>> (II). Replicã ce stã în aer cînd nu este luatã în braþe de comentatori (III). Locuri comune în ce priveºte neînþelegerea filosofiei platonice (L. Brisson). Ce spune Platon despre componenþa lumii noumenale a Ideilor. Aristotel..."platonicianul".

 

2.1. DOUÃ SURSE DE ÎNGREUNARE A ÎNÞELEGERII

FILOSOFIEI PLATONICE

         Cea mai larg rãspînditã sursã de îngreunare a înþelegerii filosofiei platonice o reprezintã opþiunile traducãtorilor pentru echivalarea  termenilor platonici ce stau la baza Teoriei Ideilor.  Traducãtorii francezi, pe care în general i-au urmat traducãtorii români,    au optat cel mai adesea pentru echivalarea termenilor de  <<eide>>,  <<ideai>>  (de folosire echivalentã în textele platonice), prin  franþuzescul <<formes>>, mutînd oarecum platonismul în coordonate aristotelice, cãci, cel mai ades, <<eidos-ul >> aristotelic a fost tradus prin <<formã>>, de unde si numele sub care este vehiculatã  teoria aristotelicã asupra <<formei ºi materiei>>.   Dupã unul dintre cunoscuþii traducãtori ai scrierilor platonice,  Auguste Dies, care, în deplin acord cu  argumentarea lui J. Burnet, a optat pentru  varianta  de traducere a <<Ideii>> prin <<formã>>, o asemenea echivalare  ar avea avantajul de a ocoli prejudecata de  înþelegere a Ideii pe linia << conceptului ipostaziat>>. 

         Fãrã a-ºi face prea multe scupule cu <<prejudecata ipostazierii conceptelor>>,  adesea traducãtorii germani au echivalat <<Ideile>> platonice cu  termenul <<Begriffe>>, însemnînd chiar <<concepte>>, evitînd în felul acesta confuzia creatã de transpunerea platonismului în coordonate aristotelice.

         Dezavantajul ambelor opþiuni de traducere ne pare însã cu mult mai însemnat decît  presupusul lor avantaj, deoarece atît  termenul  <<idea>> , cît ºi termenul <<eidos>>, folosiþi de Platon, aveau semnificative conotaþii ce se pierd atît în echivalarea franþuzeascã vizînd <<forma>> cît ºi în cea nemþeascã vizînd <<conceptul>>.

         Ambii termeni greceºti, <<eidos>> ºi <<idea>>, au la bazã radicalul <<vid>>, de unde <<eido>> , a vedea (cu perfectul <<oida>>, ºtiu). De la acelaºi radical provine ºi cuvîntul grecesc <<eidesis>>, ºtiinþã (v. A. Bailly). Aºadar, înaintea oricãror strãdanii de a înþelege platonica Teorie a Ideilor,  doar din sensurile  latente ale  termenului de <<Idee>>, se va putea afla cã <<Ideea>> este ceva care se <<vede>> cu spiritul, sau ceva care se <<cunoaºte>> cu partea raþionalã a sufletului omenesc, înruditã, - în viziune platonicã -,  chiar prin natura ei, cu lumea noumenalã a Ideilor. O perfectã sesizare a acestor nuanþe o gãsim în prezentarea filosofiei platonice fãcutã de Anton Dumitriu în magistrala sa ISTORIE A LOGICII  retipãritã  în perioada post-decembristã  (a patra ediþie) prin grija D-nei Lidia Dumitriu, soþia marelui logician.

         O altã sursã de înceþoºare a înþelegerii Teoriei Ideilor o reprezintã un aspect de detaliu, dar de loc neglijabil. Deºi toþi comentatorii sunt de acord cã pentru Platon Binele, Frumosul, Dreptatea reprezintã Idei, ei nu mai reuºesc a cãdea la pace ºi în privinþa celorlalte Idei pe care Platon le-ar fi  avut  în vedere.

         Dacã scrierile platonice nu ar fi fost atît de dificile, dezacordul semnalat mai înainte ar fi fost de-a dreptul de mirare pentru cã tocmai  aceastã  problemã apare la un moment dat dezbãtutã de Platon  în dialogul PARMENIDE (130 b- d).

 

2.2. <<UNUL>> ÎNTR-O MULTITUDINE 

         Înainte  însã de a întra în miezul  acestei  subtile probleme, pentru cã tot ne-am referit mai sus la echivalarea termenului de Idee prin acela de <<concept>> (Begriff), credem cã  se cuvine a menþiona  faptul cã  Platon era foarte departe de a considera Ideile precum conceptele, de maniera în care fiecãrui lucru dintre cele perceptibile prin simþuri sã-i corespundã o Idee. O confirmare în acest sens  o gãsim chiar în reprosul pe care i-l aducea Aristotel lui Platon , anume acela de a nu fi asociat Idei tuturor lucrurilor.  Dar mai pe larg despre aceasta vom trata în cele ce urmeazã.  Ciudat este însã faptul cã tot de la scrierile lui Aristotel, mai precis, din înþelegerea precarã a acestor scrieri, a rezultat si falsa presupunere cã Platon ar fi considerat Ideile ca un fel de <<concepte>>, prin care s-ar fi unificat multitudinea de lucruri sensibile.

          Despre Idei Platon noteazã cã sunt <<hen peri ta polla>>,  ceea ce-nseamnã <<unul într-o multitudine>>. De exemplu, multele lucruri  bune ºi drepte pe care le-ntîlnim în lumea sensibilã  sunt bune  ºi drepte pentru cã participã la Binele ºi la Dreptatea  din lumea noumenalã, respectiv la  Ideea  de Bine ºi la Ideea de Dreptate.

 

2.3. MESAJUL <<CELUI DE-AL TREILEA OM>>

         Faimosul argument al <<celui de-al treilea om>>, invocat de la Aristotel încoace în contra Teoriei Ideilor, este dovedit de însuºi Platon ca inoperant. Într-adevãr, spune Platon în PARMENIDE (132a), dacã privim mai multe lucruri mari din lumea fenomenalã, putem ajunge la conceptul de <<Mãrime>>, ca unitate sinteticã. Numai cã la  rîndul ei aceastã unitate sinteticã - prin care se desemneazã trãsãtura comunã a lucrurilor mari - nu depãºeºte domeniul aparenþelor. De aceea ea poate fi pusã din nou alãturi de lucrurile mari, ºi din noua comparaþie, ce poate sã se repete la nesfîrºit, vor rezulta tot alte unitãþi sintetice, ca nelimitat de multe concepte ale <<mãrimii>>.

         Procedeul devine însã inoperant dacã þinem seama de premiza pusã de Platon la începutul întregii discuþii dintre Socrate ºi Parmenide, unde este înfãþiºat acest procedeu, premiza dupã care Ideea de Mãrime nu se gãseºte în acelaºi plan cu lucrurile mari. În fapt, ea este separatã (v. Platon, PARMENIDE, 130 b), ca þinînd de lumea noumenalã. De aceea ea nu poate fi pusã alãturi de cele ce participã la ea. Ideea de Mãrime, ca si celelalte Idei avute în vedere de Socratele platonic, nu este aºadar un concept, o unitate sinteticã rezultatã dintr-o experienþã. Dupã Platon, Ideea de Mãrime  este ceva ºtiut dinainte, ceva ce face posibilã recunoaºterea unei trãsãturi comune în lucrurile mari, precum Ideea de Bine, ºtiutã dinainte, face posibilã recunoaºterea multiplului bine din lumea fenomenalã.

         În cazul cînd pentru Platon   <<binele>> sau <<dreptatea>> ar fi fost   simple concepte, el nu ºi-ar fi meritat reproºul, ades invocat de Aristotel, de a fi dublat în mod inutil lumea sensibilã printr-o lume inteligibilã (noumenalã) deoarece folosirea  <<conceptelor>>,  chiar  ºi în viziunea aristotelicã, nu  depãºeºte lumea percepþiei sensibile.

 

2.4. KANT ªI PLATON

         Pentru vremurile moderne, felul în care se face unificarea multiplului prin <<concept>>  este  mai lesne de înþeles  prin referire la  Im. Kant.  Într-adevãr, filosoful german, nu numai cã a pãstrat deosebirea, impusã de Platon, între o lume a reprezentãrii fenomenelor percepute sensibil ºi o lume a Ideilor, dar  s-a vãzut nevoit sã  mai gãseascã în mod original doi termeni diferiþi pentru <<ceea ce depãºeºte>> percepþia sensibilã : transcendentul  (þinînd de lumea noumenalã)  ºi transcendentalul (þinînd de lumea fenomenalã, domeniul în care cele presupus a fi percepute la nivelul simþurilor <<depãºesc>> acest nivel odatã cu unificarea lor  printr-un concept adecvat).

         Deosebirea dintre <<transcendent>> ºi  <<transcendental>> produce o tranºantã separare între lumea fenomenalã, în care s-a putut vorbi  de <<subiectivitatea conceptelor>>, presupuse de Kant  <<transcendentale>>,  ºi  lumea noumenalã, cu <<obiectivitatea ei>>,  cu existenþa ei neîndoielnicã, atît pentru Kant, cît ºi pentru Platon.

         Pentru Imanuel Kant,  lumea noumenalã  era   <<transcendentã>>, de resortul  ei þinînd problemele filosofice ale lumii <<de dincolo>>,  legate de Divinitate ºi de nemurirea sufletului. La fel ºi pentru Platon.

         De la orfici ºi de la pitagoreici  Platon preia teoria reminiscenþei, care, în viziune platonicã, presupune atît preexistenþa sufletului înainte de întrupare, cît ºi preexistenþa lumii Ideilor. Prin aceasta, Platon face primul pas important dincolo de Socrate, remarcã Windelband (v. Windelband, FILOSOFIE GRECEASCÃ, trad. Tudor Stefãnescu, 1935, p. 168).

         Spre deosebire de <<unitatea sinteticã>> pe care o reprezintã <<conceptul>> pentru cei moderni,  Ideea platonicã este aºadar  o pre- existenþã. Ea nu rezultã dintr-o operaþie de sintezã. Este o esentã prezentã (parusia) în suflet datoritã viziunii pe care a avut-o sufletul înainte de întrupare. Prin aflarea unei trãsãturi comune, de exemplu binele  în cele bune din lumea fenomenalã, nu se ajunge la Ideea de Bine, ci invers. Cele ce participã la Bine, amintesc pãrþii raþionale (divine) a sufletului omenesc de Binele contemplat în preexistenta sa înainte de întrupare.

 

2.5. PARMENIDELE PLATONIC ªI ÎNTREBÃRILE LUI      

         În  dialogul PARMENIDE,  chiar  în partea de început a  discuþiei dintre Socrate ºi Parmenide, mai precis, imediat dupã ce aflãm despre existenþa în sine a Ideilor, separate de cele ce participã la ele,  bãtrînul eleat,  - care tocmai îºi manifestase  admiraþia faþã de tot ce spusese  Socrate despre necesitatea cercetãrii  aporiilor întreþesute între Idei, precum  Asemãnarea si Neasemãnarea, Unu ºi Multiplu ori Repaosul ºi Miºcarea (129 d-e) -,  îl va întreba pe tînãrul susþinãtor al Teoriei Ideilor  care ar fi acele  Idei   existente în sine pe care  le-ar avea în vedere,  atunci cînd postuleazã existenþa Ideilor separate de cele  care sunt  asemenea lor,  pe calea  participãrii. 

         Cum discuþia dintre cei doi urmeazã discuþiei dintre Socrate ºi Zenon, în care deja venise vorba de Unu-Multiplu, Asemãnare-Neasemãnare ºi Repaos-Miºcare,  bãtrînul filosof formuleazã atît de cuprinzãtor ºi de  just prima  ºi a doua sa întrebare, încît tînãrului Socrate nu-i rãmîne decît sã-l  aprobe.   Dar sã vedem textul :

         <<- Cît te onoreazã  ºi cît te înalþã în ochii mei acest elan spre cele ale spiritului ! -  i-a zis  Parmenide.  (130 b)  Dar  spune-mi,  Socrate, într-adevãr faci tu  aceastã distincþie de care vorbeºti,   separînd    Ideile în sine de participantele la  aceste Idei ? Este  dupã tine ceva precum  Asemãnare în sine,  diferitã de asemãnarea de la noi,  la fel pentru  Ideea de Unu,  Ideea de  Multiplu  ºi  pentru toate celelalte  menþionate  mai înainte de Zenon ?

         -  Da, dupã mine aºa este  - i-a rãspuns Socrate.

         - ªi tot aºa crezi  - întrebã Parmenide  - despre  Dreptatea în sine,   Frumosul  în sine  ºi  Binele în sine , precum ºi celelalte de acelaºi fel , cã au o existenþã a parte (diferitã de fiinþele ce participã la ele) ?

         - Desigur, a zis Socrate . >> (v. Platon, PARMENIDE,  130 B, în trad. ns.)

         Înainte de a trece mai departe vom face cîteva observaþii. Punînd consistente întrebãri în legãturã cu <<Teoria Ideilor>>  susþinutã de tînãrul Socrate, Parmenide, care va fi purtãtorul de cuvînt al lui Platon  în partea din dialog închinatã celor nouã ipoteze asupra Unului,  este pus de Platon, chiar de la intrarea în scenã,  sã joace rolul unui cunoscãtor, ceea ce era de aºteptat, datã fiind diferenþa de vîrstã dintre cei doi interlocutori.  Printr-un astfel de subterfugiu, avantajul  nu este de loc neglijabil, dat fiind cã în ochii oricãrui cititor mai multã greutate are o informaþie despre Teoria Ideilor primitã de la  bãtrînul filosof,  decît de la tînãrul Socrate.

 

2.6. RECONSTRUCÞIA UNEI LUMI PRE-EXISTENTE

         Prin urmare  Platon considerã  a se gãsi în planul noumenal doar Ideile de Asemãnare,  de Neasemãnare, de Unu, de Multiplu,  de Miºcare ºi de Nemiºcare  înainte menþionate  (129 d-e) si în legãturã cu lucrarea lui <<Zenon>> (1), la care mai adaugã  acum DREPTATEA, FRUMOSUL si BINELE  (130 B).  Dintre acestea, Ideea de Asemãnare semnaleazã tocmai tema <<participãrii>>,  dezbãtutã  mai apoi în cadrul aceleiaºi  discuþii dintre Socrate ºi Parmenide.  

         În continuare, la întrebarea formulatã de  bãtrînul Parmenide  despre existenþa vreunui <<om în sine>>, ori a <<focului în sine>>, ori a <<apei în sine>>,  Socrate nu se hotãrãºte a se pronunþa,  acestea dovedindu-se ulterior  a fi subiecte de meditaþie potrivite pentru un alt cadru (v. dialogul  TIMEU). Socrate însã   neagã  cu tãrie, ca din cale afarã de absurdã,  existenþa unor Idei  care sã corespundã în plan noumenal  unor lucruri  precum firul de pãr, noroiul  ºi , în general, cele foarte josnice.

         Pasajul din dialog în care Socrate <<cel tînãr>> se împotriveºte  a asocia tuturor lucrurilor din lumea sensibilã Idei ne pare deosebit de semnificativ.  Întîi ºi-ntîi datoritã faptului cã pentru Platon, lumea noumenalã, tãrîmul Ideilor se gãsea într-o lume supra-celestã, unde nu prea au ce cãuta Idei la care sã participe ºi lucrurile netrebnice.

         Proferorul de filosofie anticã de la Universitatea Liberã din Bruxelles, Dl. Lambros Couloubaritsis, crede a gãsi aici opoziþia Frumos/Urît, presupunînd în mod eronat cã Platon ar fi admis Idei ºi  pentru lucrurile <<urîte>> (2) .

         Din aceastã premizã falsã el trage însã o concluzie justã, anume cã lumea noumenalã a Ideilor trebuie sã fie finitã. Numai cã nu din concluzia unei asemenea judecãþi se iveºte necesitatea finitudinii. La Platon, finitudinea lumii noumenale a Ideilor apare din imperativul ordinii ºi armoniei, imposibil de gîndit pentru ceva nelimitat. Greºeala D-lui Couloubaritsis constã în a echivala o desemnare depreciativã a lumii sensibile cu indicarea a ceva precis, anume a <<urîtului>>, ca opus <<frumosului>>. Numai cã el nu se opreºte cu eroarea în acest punct, ci avanseazã spre o si mai mare abatere de la doctrina platonicã, afirmînd imposibilitatea coexistenþei opuºilor. Ori, tocmai problema coexistenþei opuºilor (Unu/Multiplu, Asemãnãtor/Neasemãnãtor)  semnaleazã problema participãrii, tema tratatã cu multã subtilitate de Platon în dialogul PARMENIDE.  Doar cã <<opuºii>> pe care-i are Platon în vedere nu includ  tipul Frumos/Urît, care nu apare nicãieri alãturi de ceilalti opuºi pe care Platon nu  osteneºte sã-i tot repete de la un capãt la altul al întregului dialog. 

         Pe urmã, uºor se poate constata cã <<urîtul>> apare  în  exprimãri ce redau fãrã dubiu indignarea suscitatã de punerea unei atare probleme.  Încã de la formularea întrebãrii, Platon, prin intermediul bãtrînului Parmenide,  lasã sã transparã  refuzul sãu de a admite Idei pentru toate lucrurile sensibile. 

         Cum bine s-a vãzut cu ocazia discuþiei de început dintre Socrate ºi Zenon, în desemnarea lumii perceptibile prin simþuri a cãrei contradicþii erau puse în luminã de Zenon,  Platon s-a  oprit la obiecte de tipul pietrelor, lemnelor,  aºadar la niºte obiecte despre care în orice caz nu s-ar putea spune cã ar fi în vreun fel <<urîte>>, ori încãrcate  de ridicol. 

         Acum, cînd ar fi în joc problema de a atribui Idei tuturor lucrurilor sensibile, Platon îndicã lumea sensibilã  în mod vãdit depreciativ, ilustrînd-o prin lucruri perceptibile de genul  <<firului de pãr>>, <<noroiului>>, ºi a lucrurilor foarte vulgare. A considera cã unor asemenea lucruri le-ar corespunde Idei la care sã participe,  este, - dupã  Socratele platonic-,  o pãrere care frizeazã absurdul.

 

2.7. GÎNDUL DE CARE FUGE SOCRATE 

         Aºadar, toate cîte se aflã în lumea simþurilor  nu pot  avea un corespondent în lumea noumenalã,  cãci luînd în studiu o astfel de problemã s-ar ajunge, observã Socrate, <<în hãul vorbãriei fãrã rost>>. Iatã acest pasaj din dialogul PARMENIDE:

         << -  (130 c) Dar despre asta ce spui ?  Socoþi cã existã o  Idee corespunzãtoare Omului, diferitã de noi ºi de toþi  de acelaºi fel cu noi , ºi tot astfel  cã existã Idei în sine corespunzãtoare Focului  ºi Apei ?

         -   Despre  asta, Parmenide,  nu ºtiu ce sã spun.  Ades am fost  în încurcãturã, dacã ºi  despre acestea trebuie sã mã pronunþ în acelaºi fel ca despre cele mai inainte menþionate, ori într-alt fel.

         - Tot nedecis eºti, Socrate, ºi cu privire la lucrurile care  par ridicole, precum firul de pãr, noroiul, lucrurile sordide ºi orice  alte lucruri foarte josnice ºi foarte  vulgare? Te îndoieºti tu dacã ar trebui sã consideri cã  fiecare dintre acestea are o Idee în sine, existînd aparte, separatã  (130 d)  de  asemenea  lucruri ce ne sunt la-ndemînã ? Sau nu ?

         - Cu siguranþã cã nu ! zise  Socrate.  Lucruri de felul acestora, pe care le vedem, sunt doar aºa cum ele ne apar. A crede cã unor asemenea lucruri le corespund   Idei existente în sine,  frizeazã absurdul.  Mãrturisesc cã  mi s-a întîmplat uneori  sã mã frãmînte gîndul dacã n-ar trebui  toate  considerate la fel; dar cum îmi vine un astfel de gînd, de-ndatã fug de el,  deoarece mi-e teamã cã voi cãdea într-un abis de vorbe goale ºi mã voi pierde. Aºa cã revin la loc sigur, la cele despre care tocmai am zis cã le corespund Idei ,   acestea  fiind cele care mã preocupã  ºi  pe care le  studiez.  (Platon, PARMENIDE,  130c-d, în trad. ns.).

 

2.8. PRESUPOZIÞII ÎN NUMÃR EXCEDENTAR (A. Séguy-Duclot)

         Observãm cît de limpede  Platon, prin intermediul <<tînãrului Socrate>>, îi atenþioneazã  de eroarea lor pe cei  dispuºi a atribui Idei corespondente în lumea noumenalã tuturor lucrurilor din lumea perceptibilã prin simþuri

         Acest lucru a fost observat în mod parþial ºi de profesorul de la Universitatea din Tours, Dl. Alain Séguy - Duclot.  Numai cã Domnia sa  nu a sesizat faptul cã focul si apa cãrora  Socrate nu se hotãreºte a le atribui Idei  nu corespund  focului si apei din lumea fenomenalã. Ambele îndicã în fapt <<elementele>> omonime.

         În plus, profesorul de la Universitatea din Tours crede cã tînãrul Socrate ar fi admis Idei corespunzãtoare focului ºi apei din lumea sensibilã (3) , ne luînd în consideraþie replica imediat urmãtoare a dialogului PARMENIDE,  construitã în aºa fel de Platon încît sã sublinieze îndecizia în soluþionarea problemei <<focului>> si <<apei>> : <<tot indecis eºti ºi despre...>>  (v. Platon, PARMENIDE, 130 c).

         Cu cele douã false presupozitii, cãrora le adaugã presupoziþia -iarãºi falsã - cã Platon ar fi admis o Idee si pentru pãmîntul perceptibil prin simþuri, Dl.  Séguy-Duclot crede cã l-a prins pe Platon  contrazicîndu-se  singur.

         Pe de-o parte, in dialogul PARMENIDE, Platon refuzã categoric  o Idee care sã corespundã în lumea noumenalã  <<noroiului>>  din lumea sensibilã. Pe de altã parte, în opinia D-lui Séguy-Duclot, Platon ar accepta Idei corespunzãtoare <<apei>> perceptibilã prin simþuri,  <<pãmîntului>>  perceptibil prin simþuri, si implicit o Idee corespunzãtoare <<lutului>>, amestec al celor douã. 

         Contradicþia imaginatã  printr-o atît de lungã listã de presupoziþii nefondate îi pare însã scuzabilã, din perspectiva replicii care va invoca tinereþea lui Socrate (4) .

         Dar sã vedem unde a gãsit Domnia sa  Ideea de <<pãmînt>>.  Despre laborioasa si împrecisa desemnare a <<lutului>>, nu dupã natura sa, ca amestec ca apã ºi pãmînt, ci dupã utilizarea lui în olãrit, în cãrãmidãrie, ori în construirea cuptoarelor, Platon vorbise la un moment dat în dialogul TEETET (147 c). Ori, tocmai aici crede Dl. Séguy-Duclot a gãsi Ideea corespunzãtoare <<lutului>>, Ideea corespunzãtoare <<apei>> ºi Ideea corespunzãtoare  <<pãmîntului>>, componente ale lumii noumenale a Ideilor,  cînd  în fapt  textul dialogului TEETET în aceastã parte  se referã exclusiv la cele din lumea fenomenalã, aduse ca exemplu pentru o argumentaþie care þintea în altã parte.     

         În concluzie, remarcã Socrate,   de la niºte presupuneri menite a se împotmoli într-un abis de  vorbe goale  cel mai bine este a se face cale întoarsã cãtre terenul ferm al Ideilor deja menþionate de mai multe ori de la începutul dialogului, anume Ideile de Asemãnare ºi  de Neasemãnare, de Unu ºi  de Multiplu, în fine,  Ideile acum adãugate, respectiv  Dreptatea , Binele ºi Frumosul <<în sine>> (v. Platon, PARMENIDE, 130 d).

 

2.9. UN ISCUSIT ADAOS ÎNTR-O SCRIERE PLATONICÃ (I)

         Pentru cei preocupaþi de lumea sensibilã, Socrate mai face o precizare. În debutul rãspunsului sãu,  înainte de a da curs indignãrii sale,  tînãrul Socrate apucase a spune  cã ºi lucrurile de nimic au un fel de existenþã, precum toate cele cîte sunt perceptibile prin simþuri.  Fãcînd o micã parantezã, - pentru cei care s-ar mira de faptul cã Platon  pune pe seama bãtrînului Parmenide aceastã întrebare, chiar în forma în care ea a fost pusã -, menþionãm cã însuºi Parmenidele istoric,  în partea a doua a POEMULUI sãu, înfãþiºase domeniul <<pãrerilor>> cu privire la cele sensibile.  Dar desigur, nu aceastã parte a POEMULUI a avut-o Platon în vedere cînd ºi-a numit dialogul cu numele faimosului Eleat. Din filosofia lui Parmenide, Platon pune la loc de cinste aserþiunea dupã care TOTUL ESTE UNU, din prima parte a POEMULUI, în timp ce  figura lui Zenon, fostul discipol al Marelui Eleat o regãsim în spatele afirmaþiei cã MULTIPLUL  (sensibil)  NU ESTE.

          Doar figura adevãratului Socrate, cel ce-i fusese lui Platon profesor, nu apãruse încã.  O vom vedea  succint schiþatã, în replica ce urmeazã <<indignãrii>>  tînãrului Socrate, cînd Parmenide îl invocã pe bãtrînul Socrate  care, ne þinînd seama de pãrerile oamenilor,  îºi pornea totuºi  discuþiile cu cei aflaþi în agora Atenei de la lumea sensibilã pentru a-i atrage, din aproape în aproape,  cãtre tãrîmul celor inteligibile,  de <<neºtiutorul>>  Socrate  care nu reuºea sã afle nimic despre Dreptatea în sine chiar atunci cînd începea vreo discuþie cu unii care se declarau   cunoscãtori ai  lucrurilor drepte.  Sã vedem însã textul din dialog:

          <<- Acum eºti  tînãr, Socrate,  spuse Parmenide,  filosofia încã nu te-a prins strîns în mrejele ei.  Dar va veni o vreme,  aºa cred,  cînd ea te  va prinde. Atunci nu vei  avea dispreþ pentru nimic din toate acestea.  pe cînd acum,  la anii tãi,  iei încã aminte la   pãrerile oamenilor >>  (Platon, PARMENIDE, 130 e, în trad. ns.).

         Semnalãm însã faptul cã acest iscusit pasaj - care l-a încurcat ºi pe Proclus (410 - 485) în comentariile sale fãcute dupã mai bine de opt sute de ani de la moartea lui Platon -,  s-ar putea sã nu-i aparþinã lui Platon, sã fi fost  intercalat de un copist înclinat sã confunde Ideile cu <<conceptele>>. Dacã ne uitãm bine la el, putem observa cã pasajul stã  în aer,  fãrã prea mare legãturã nici cu ce spusese Socrate înainte (din rãspunsul tînãrului Socrate se vede în ce fel chestiunea de care tocmai se vorbise ºi-a gãsit rezolvarea), nici cu ce urmeazã a spune Parmenide, fiindcã imediat dupã el apare o schimbare în problematica tratatã, prin începerea discuþiei asupra participãrii. Cu atît mai mult cu cît intenþia acestei replici este destul de dubioasã, cãci prin ea se încearcã a se da peste cap soluþia <<tînãrului>> Socrate, participant neîndoielnic la discuþie,  printr-o presupusã opþiune a  unui  alt personaj, gîndind diferit, ºi inexistent pe lista participanþilor la discuþie.

         Ar mai fi si alte observaþii de fãcut.  Cum arãtam mai înainte, partea din dialog ce cuprinde conversaþia despre Ideile acceptate în lumea noumenalã de Socrate debuteazã cu replica în care bãtrînul Parmenide îsi manifestã deschis admiraþia faþã de felul în care gîndeºte tînãrul Socrate. De aceea este cel puþin ciudat ca ea sã se încheie cu o admonestare,  în care, dupã numai cîteva replici,  bãtrînul Parmenide  sã-ºi schimbe atitudinea, sã urmãreascã cu neîncredere gîndul lui Socrate, ba sã-i mai ºi  reproºeze cã  ar dovedi imaturitate în  gîndire. Cu atît mai stranie apare o asemenea atitudine  cu cît cota admiraþiei bãtrînului Parmenide faþã de cum gîndeºte tînãrul Socrate nu scade nici  dupã extrem de dificila discuþie asupra <<participãrii>> . Din contrã, creºte, dacã este sã ne luãm dupã spusele lui Parmenide, anume cã  nu doar frumos, ci de-a dreptul divin îi pare avîntul  tînãrului Socrate spre cele ale spiritului  (135 d2-3) .

         În plus, dacã privim  în totalitatea ei scrierea platonicã  observãm cã personajele dialogului PARMENIDE sunt dinadins  alese de maniera în care interlocutorii sã aibe vîrste diferite (5) . O apariþie, oricît de incidentalã, a  <<bãtrînului Socrate>>  perturbã acel crescendo imaginat de Platon, care-l pune pe tînãrul Socrate sã vorbeascã la început cu Zenon, apoi cu bãtrînul Parmenide, pentru ca la urmã sã troneze singur Marele Eleat.

 

2.10. FILOSOFUL ªI <<PÃREREA CELOR MULÞI>>

         Mai gravã însã ne pare presupoziþia  (conþinutã de  bizara replicã) de  a pune pe seama lui Platon afirmaþia cã un filosof (oricare ar fi el !) þine (sau nu þine) seamã de pãrerea celor mai mulþi oameni. La drept vorbind, despre tînãrul Socrate nu se poate spune cã, tînãr fiind, <<þine seamã de pãrerile oamenilor>>, deoarece el, ca susþinãtor al Teoriei Ideilor, precum Platon,   nu are ochi pentru <<lucrurile frumoase>> pe care le vãd cei mulþi, ci pentru <<Ideea>> de Frumos. Intrînd în fãþisã contradicþie cu pãrerile oamenilor, pentru  Socrate, o fatã frumoasã nu este mai frumoasã decît o pisicã frumoasã (aici cititorul poate pune orice termen de comparaþie !) , ambele fiind foarte depãrtate de Frumosul în sine.  

         Se ºtie cu cît orgoliu exclusivist înalþã Platon pe filosof deasupra tuturor celorlalþi oameni. Este absurd sã-l coboare acum, tocmai în dialogul ce poartã numele Marelui Parmenide,  punînd pe filosof  sã asculte ce spun muritorii de rînd, ca apoi sã decidã dacã sã ia sau nu în seamã <<pãrerile oamenilor>>.  Chiar în dialogul PARMENIDE,  ceva mai încolo,  Platon,  pe de-o parte, îl pune pe  bãtrînul eleat sã  menþioneze neghiobia celor mulþi care  cred cã  <<dialectica>> e vorbãrie goalã , cînd  în fapt ea reprezintã o cale de ajungere la Idei (135 d), iar pe de altã parte, îl face pe venerabilul Parmenide sã  ezite înainte de expunerea exerciþiului dialectic.  Ori, motivul ezitãrii sale nu apare  legat doar de dificultatea întreprinderii, ci ºi de grija de a avea un public pe alese,   nu  un public  format din oameni de rînd  (136 d-e ,137a).  Bãtrînul Parmenide  va accepta sã vorbeascã (137 a7-8)  doar ºtiindu-se înconjurat de filosofi, doar pentru cã, aºa cum fusese asigurat de Zenon, ei erau singuri, între ei:

         <<Cu toate acestea [cu toatã marea dificultate] trebuie sã vã fac pe plac, mai ales cã, vorba lui Zenon, suntem între noi>> (v. Platon, PARMENIDE,  137 a 7, in trad. ns.).

 

2.11. REPLICÃ CE STÃ ÎN AER CÎND NU ESTE LUATÃ ÎN BRAÞE DE COMENTATORI (III)

         Desigur, s-ar putea ivi glasuri care sã strige cu indignare cã nicicînd, în atîta amar de vreme, nu a îndrãznit nimeni sã punã sub semnul întrebãrii paternitatea acestei replici. Ori, se ºtie cît  de surdã la orice argumentaþie este spontana indignare.  În ce ne priveºte vom arãta de ce credem cã pînã la noi niciunui comentator nu i-a trecut prin gînd sã suspecteze paternitatea acestei replici. 

         În primul rînd , deoarece, în marea lor majoritate, comentatorii dialogului PARMENIDE  s-au preocupat prea puþin de rãspunsul tînãrului Socrate, grãbindu-se   a trece cu vederea toate indiciile oferite aici de autor:  (a) imaginea depreciativã  -prin  lucruri de nimic - sub care  Parmenide, în întrebarea sa, invocã lumea sensibilã  (130c) ;  (b) atitudinea lui Socrate, refuzul sãu cît se poate de tranºant,  în subsidiar asociat cu o oarecare  indignare trezitã de întrebarea lui Parmenide.

         În al doilea rînd, pentru cã dubioasa replicã ilustreazã chiar acel mod de gîndire pe care ei sperau sã-l gãseascã în textul  platonic. De aceea comentatorii, din întreaga discuþie asupra componenþei lumii noumenale au reþinut cu predilecþie   îndoielnica replicã.       

         Numai cã interpretarea pe care au atribuit-o  dubioasei replici puse pe seama bãtrînului Parmenide nu seamãnã de loc  cu felul în care am înþeles noi replica, fãcînd concesia cã i-ar aparþine lui Platon,  anume cã în ea ni se înfãþiºeazã modul cum bãtrînul Socrate pornea de la pãrerile comune ale oamenilor,  prefãcîndu-se cã este de acord cu ei, pentru a-i  purta  încet, încet, acolo unde dorea el, spre tãrîmul adevãratei virtuþi, al Binelui în sine.  

         Fãrã a-ºi face vreo problemã  cã prin interpretarea lor  ei se gãsesc într-o flagrantã contradicþie cu refuzul tînãrului Socrate de a atribui Idei  lucrurilor de tot rîsul,  ºi prin extindere, tuturor lucrurilor din lumea fenomenalã,  comentatorii  dispuºi a crede cã  <<Ideile>>  ar fi simple <<concepte ipostaziate>>,  ochind suspecta replicã  ºi defilînd bucuroºi cu ea în braþe,  ajung implicit sã considere cã odatã cu înaintarea în vîrstã Socrate se va rãzgîndi, ºi, pe cînd va fi bãtrîn, va ajunge sã discute prin agora Atenei  despre <<Ideea murdãriei>>, abandonîndu-ºi preocupãrile sale etice, legate de Frumosul în sine, Dreptatea în sine ºi Binele în sine.

          Nu vom da însã nume care sã ilustreze aceastã frecventã interpretare atît de depãrtatã  nu doar de spiritul filosofiei  platonice,  ci ºi de imaginea lui Socrate cel istoric, pentru cã n-am sti la care sã ne oprim mai întîi, cunoscut  fiind strãvechiul obicei de a perpetua  -fãrã discernãmînt- pãreri transmise din comentariu în comentariu.

 

2.12. LOCURI COMUNE ÎN CE PRIVEªTE NEÎNÞELEGEREA FILOSOFIEI PLATONICE (L. Brisson)

         Vom face totuºi o excepþie, numindu-l pe Luc Brisson, care de altfel a ºi publicat în 1995 o nouã traducere a dialogului PARMENIDE. Dar nu în calitatea sa de traducãtor îl menþionãm, ci în calitatea sa de comentator al filosofiei platonice. În cartea sa LE MÊME ET L' AUTRE DANS LA STRUCTURE ONTOLOGIQUE DU TIMEE (1974), fãcînd trimitere ( op. cit., p.142) la suspecta replicã  din dialogul PARMENIDE  semnalatã de noi  (130 e) ºi, cum era de aºteptat, aducîndu-l drept martor pe Aristotel, asta ca sã nu mai vorbim de citarea lui Diogene Laertius  (despre care în orice caz nu s-a putut spune cã poseda un excesiv spirit filosofic),  Luc Brisson este de pãrere  cã Platon ar fi asociat Idei tururor lucrurilor din naturã.

         Comentatorul francez  nu se oreºte însã  numai la <<lucrurile din naturã>>. Ca mai toþi comentatorii grãbiþi, care nu se obosesc sã urmãreascã raþionamentele lui Platon,  Luc Brisson,  -  gãsidu-l pe tîmplar  (Platon, STATUL,  596 a) pe la începutul  argumentaþiei ce urmãrea sã indice  depãrtarea de adevãr a artiºtilor preocupaþi de  imitatii si nu de existenþele în sine -,   se precipitã sã scoatã din context <<ideea de pat>> ºi <<ideea de masã>> dupã care bunul meseriaº într-ale tîmplãriei ar executa patul ºi masa, desenate mai apoi de pictor. Cu asemenea  probe (folosite  -prin scoatere din context - ºi de alþi comentatori la fel de în temã cu cele scrise de Platon)  i s-a pãrut justificat sã susþinã  inepþia dupã care Platon ar fi asociat Idei si pentru lucrurile artificiale, nu numai pentru lucrurile naturale. Dar  toate acestea au devenit de mult locuri comune în ce priveºte neînþelegerea filosofiei platonice.

         Ceea ce ne-a impresionat  citindu-l pe Brisson nu este faptul cã n-a sesizat intercalarea unei replici ce nu-i aparþine lui Platon într-un dialog al acestuia,  folosind-o fãrã discernãmînt în comentariile sale, fiindcã  nu ne-a fost dat sã citim niciunde (în toatã bibligrafia parcursã în mai mult de doisprezece ani) cã cineva ar mai fi pus sub semnul întrebãrii suspecta replicã din PARMENIDE semnalatã de noi.

         Ciudatã ne-a pãrut uºurinþa cu care Luc Brisson -tratînd despre participare - , s-a arãtat dispus a neglija întreaga argumentaþie vizînd analogia dintre Binele Suprem ºi Soare, expusã de Platon într-un lung pasaj din dialogul STATUL (507 a,b,c,d,e ; 508 a,b,c,d,e ; 509 a,b), pentru a pune pe seama unui acces de misticism (op. cit., p. 133) concluzia întregii argumentaþii, dupã care Binele Suprem nu este existenþã, ci este ceva cu mult deasupra existenþei, pe care o depãºeºte în vechime si putere ( Platon, STATUL, 509 b).

         Dar nu numai argumentaþia care precede pe numeroase pagini aceastã afirmaþie platonicã i-a pãrut întru-totul neglijabilã, pentru a putea sã susþinã cã ar fi la mijloc o <<frazã izolatã>>, ci ºi explicarea anologiei dintre Binele Suprem ºi Soare prin analogia liniei ( 509 c,d,e; 510 a,b,c,d,e, 511a,b,c,d,e), cu care Platon îºi continuã expunerea argumentelor în aceastã direcþie, precum ºi invocarea mitului peºterii (514 a,b,c; 515 a, b,c,d,e, 516 a,b,c,d,e; 517 a,b,c) ambele folosite de Platon pentru o cît mai evocventã lãmurire a cititorului cu privire la analogia dintre Binele Suprem ºi Soare.

 

2.13. CE SPUNE PLATON DESPRE COMPONENÞA LUMII NOUMENALE A IDEILOR (Platon, PARMENIDE)

         Reîntorcîndu-ne la dialogul PARMENIDE, sã vedem din textul platonic care ar fi  componenþa lumii Ideilor. Concluziile lui Platon  apar  desluºit  cu ocazia reînodãrii conversaþiei, cînd bãtrînul Parmenide, începînd  discuþia despre participare,  menþioneazã  în exclusivitate numai acele Idei  a cãror  existenþã  s-a dovedit a fi  în afarã de orice dubiu, obþinînd deplinul acord  al tînãrului Socrate:

         << Dar  ia rãspunde-mi la urmãtoarea chestiune:  Crezi tu, cum îmi spui, cã existã anumite Idei în sine, de la care, prin participare,  îºi iau numele cele ce participã la ele , de pildã cã  participînd la Ideea de Asemãnare   participantele se numesc asemãnãtoare, la Mãrime, mari ,  ºi cã cele ce participã   la Frumosul în sine  ºi la Dreptatea în sine  devin frumoase ºi drepte ?

         - Întru-totul, rãspunse Socrate>> .(v. Platon, PARMENIDE,  130 e 4 -  131 a 4, în trad. ns. ). 

         Prin urmare, dupã expunerea problemei privind felul Ideilor ºi felul participantelor la Idei, Parmenide reia discuþia pentru a o cîrmi spre problema participãrii, oprindu-se la acele Idei acceptate de  tînãrul Socrate, anume Asemãnarea în sine,  Frumosul în sine ºi Dreptatea în sine, doar cã,  în locul Ideii de Pluralitate, ce apãruse pînã în acest moment al dialogului, Parmenide va indica Ideea de Mãrime, care, în economia filosofiei platonice are rolul de a sugera multiplicitatea, prin perechea pe care o formeazã  împreunã cu Micimea. Dar ºi aceastã nouã înºiruire a componenþei lumii noumenale a trecut neobservatã de cei care tin morþiº sã afirme cã - într-o etapã tîrzie a gîndirii sale -, Platon ar fi admis Idei pentru toate lucrurile din lumea fenomenalã, pedalînd de zor pe  replica cea dubioasã, fãrã a mai avea nici un argument în plus. 

         Cît de <<tîrzie>>  ar fi aceastã etapã, comentatorii se sfiesc sã precizeze, observînd probabil cã ºi în alte dialoguri tîrzii, de pildã  SOFISTUL ºi FILEB,  Platon se preocupã tot de Dreptatea în sine, Frumosul în sine, Binele în sine, Unu- Multiplu, Asemãnare-Neasemãnare, Repaos-Miºcare, etc.

         La reînodarea discuþiei Parmenide  îl   întreabã aºadar pe Socrate (130 e 4 - 131  a4) , dacã într-adevãr crede în existenþa Ideii de Asemãnare,  lãsînd sã se înþeleagã ºi rostul participãrii, anume cã cele asemãnãtoare, pentru cã participã la Ideea de Asemãnare ajung asemenea, cele ce participã  la Ideea de Mãrime ajung mari, iar cele ce participã la Ideea de Frumos ºi la Ideea de Dreptate devin  frumoase ºi drepte .  Iar pentru cei care  au pierdut ºirul argumentaþiei, Platon, la sfîrºitul întregii discuþii  (131 a 5 -  >135 d 1) despre <<participaþie>>,  ca sã nu mai rãmînã nici o urmã de dubiu, repetã,  - pentru a treia (sau a patra) oarã de la începutul discuþiei dintre Socrate ºi Parmenide-    care sunt Ideile pe care le are în vedere: Ideea de Frumos, Ideea de Dreptate ºi Ideea de Bine,  subînþelese  fiind ºi celelalte Idei  (de Unu, de Multiplu etc...) despre care cititorul a avut ocazia sã afle încã de la începutul discuþiei dintre Socrate ºi Zenon (v. Platon, PARMENIDE, 129 e).

 

2.14. ARISTOTEL...<<PLATONICIANUL>>

         În comentariile sale, Aristotel, preocupat mai cu seamã de polemica în jurul celor sustinute - în marginea dialogului Timeu - de Speusip, nepotul lui Platon,  care a rãmas la conducerea Academiei,  se pare cã n-a acordat prea multã importanþã dialogului PARMENIDE,  unde era tratatã problema <<participaþiei>>. Probabil  de aceea el  a ajuns sã scrie cã Platon a înlocuit doar termenul de <<imitaþie>>, folosit de pitagoricieni, prin termenul de <<participare>>, care n-ar fi decît o <<vorbã goalã>>.

         Este bine cunoscut faptul cã Aristotel, - care multã vreme s-a considerat platonician, deºi nu a împãrtãºit niciodatã dispreþul lui Platon pentru lumea sensibilã -,    s-a descotorosit uºor de problema <<participãrii>> prin  ipoteza despre imanenþa <<formei>> în <<materie>>  ºi prin teoria celor patru cauze (formalã, materialã, eficientã, finalã), ulterior reduse la douã : cauza materialã ºi cauza formalã.

         Dar odatã ajunºi în acel loc al dialogului PARMENIDE  în care Platon specificã care sunt Ideile aflate în lumea noumenalã, interesant ar fi desigur sã vedem  ºi pãrerea lui Aristotel despre  acele Idei pe care Platon nu le-ar fi admis în lumea Ideilor.

         Spre deosebire de comentatorii moderni care s-au împotmolit la presupuse Idei care sã corespundã firului de praf, noroiului ºi altor lucruri foarte vulgare, pe Aristotel  l-a preocupat faptul cã Platon n-ar fi admis Idei care sã corespundã  <<negaþiilor>>,  <<lucrurilor dispãrute>>  ºi <<raporturilor>>(6) .

         Se ºtie cã pentru Stagirit negaþia reprezintã de fapt privaþia. În filosofia sa, materia, ca <<ceva privat de formã>> ar juca rolul unei asemenea Idei, ºi pentru  acest motiv, Aristotel se simþea pe deplin îndreptãþit în observaþiile sale. 

         Pe de altã parte, însãºi <<forma>>  din filosofia aristotelicã  este semnalatã  de Stagirit prin reproºul adus lui Platon cã nu a inclus ºi Idei ale lucrurilor dispãrute,  pentru care noi pãstrãm o imagine a lor.  De exemplu, chiar atunci cînd cîinele Lãbuº nu mai este,  imaginea lui se pãstreazã în memoria stãpînilor sãi care l-au iubit. Dispariþia lui Lãbuº nu  atrage dupã sine ºi dispariþia  <<formei>> de cîine, în sens aristotelic  factor constant, ce supravieþuieºte dispariþiei oricãrui cîine individual. 

         Ar mai rãmîne de vãzut în ce sens era fãcutã ultima observaþie, cea privind <<raporturile>>. Pentru Aristotel, însãºi regãsirea <<formei>> în  <<materie>> dãdea seama de <<raportul>> dintre cauza materialã ºi cauza formalã  prin care se constituie lucrurile din lumea sensibilã.  Semnalînd inexistenþa în cuprinsul Teoriei Ideilor a  <<raportului>> Aristotel dovedeºte din nou puþina atenþie pe care a acordat-o  dialogului PARMENIDE.  Fiindcã în acest dialog <<despre Idei ºi despre participare>>  ar fi putut gãsi interesante  informaþii  despre <<raport>> (7) . Chiar  ºi  prin afirmaþia dupã care Platon ar fi substituit  <<imitaþiei>>  <<participarea>>,  aºadar un cuvînt prin alt cuvînt,  Aristotel nu prea dovedeºte bunã credinþã, fiindcã în dialogurile platonice termenii  desemnînd participarea la lumea Ideilor sunt folosiþi cu deplinã libertate, astfel cã alãturi de termenul de participare  (methexis), Platon întrebuinþeazã ºi temenul de imitaþie (mimesis) precum si alþi termeni, respectiv comuniune (koinonia), asemãnare  (homoiosis) ºi  prezenþa  Ideilor în cele ce participã la Idei (parousia).  Oricum, este demnã de luat în seamã poziþia lui Aristotel, care avea pretenþia de a  privi cu ochi critic eterna  lume a Binelui ºi a Dreptãþii,  dupã Platon, situatã <<dincolo>> de  <<binele>> ºi  de <<dreptatea>> de la noi, din  lumea fenomenalã,  fãrã a renunþa nici un moment la lumea devenirii, în fapt,  deslipindu-se de imediatul lucrurilor individuale perceptibile prin simþuri doar pentru a ajunge la simple <<noþiuni>>.

         Din fericire însã, încurcatele iþe care-l legau pe Aristotel de Platon s-au mai descurcat pe cînd  Stagiritul îsi scria POETICA. Concepîndu-ºi doctrina esteticã, platonicã în chiar <<fundamentele ei pur filosofice, ontice ºi gnoseologice>>, cum bine remarca Dl. Ion Papuc în excelentul sãu studiu DESPRE MIMESIS (8)  << Aristotel iese în afara propriei doctrine, admiþind -fie ºi numai implicit - cã în afarã de lumea aceasta din care facem parte, lume a celor care s-au întîmplat sau tocmai se întîmplã, mai existã ºi o alta, a paradigmelor>>(9) .

<<La Cuprins