Isabela Vasiliu-Scraba
La vedere, democrația actuală plictisește.
Pentru că ea face mult prea vizibil mecanismul
manipulării prin cele câteva teme
tabu și prin
excesiva preocupare cu lucruri de minimă importanță. Doar prin
ungherele sale, priveliștea
pe care o oferă democrația actuală poate fi interesantă.
Pentru că acolo mai apare câte odată revolta față de dirijismul cultural
de dinainte și de după 1989. Numai din surse pe care fiecare le descoperă
singur, după pregătirea și priceperea sa, mai poate afla vreun tânăr de azi
ceva din cele tăinuite de neprietenii noștri ce-au tot vegheat să nu ne prețuim
nicicând valorile culturale, să nu ne învățăm istoria decât trunchiat și cât
mai deformat cu putință și să ne rămână cât mai îndelung timp ascunse cifre
care vorbesc de la sine.
De altfel nici Tudor Vianu
prin anii acelor arestări nu se sfiise a-i alunga din cultura română pe toți
scriitorii ce-au ales exilul, fără a indica și numele celor care trebuiau dați
uitării. Aceste nume le vom menționa noi: Bazil Munteanu, Nicolae Herescu,
Mircea Eliade, Alexandru Busuioceanu, Horia Stamatu, Octavian Vuia, C-tin Micu
Stavilă, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Vasile Posteucă, Zevedei Barbu,
Ghe. Racoveanu, D.C. Amzăr, Stefan Teodorescu, Petru Iroaie, Teodor Onciulescu,
G. Nandriș, Sever Pop, Ioan Guția, Petre Ciureanu, Emil Turdeanu, G. Uscătescu,
Eugen Lozovan, C-tin Amăriuței, etc.
In opinia criticului
agreat de oamenii Moscovei, literatura română s-ar restrânge la ce s-a scris și
la ce s-a tipărit cu învoirea cenzurii comuniste (2). In ciuda evidentei
ei falsități, asemenea părere a fost perpetuată (în diferite forme) până acum.
Un exemplu îl oferă însuși criticul
Alex. Stefănescu: Pretinzând a da seamă de valorile literaturii noastre de după
anii patruzeci (unde o lăsase G. Călinescu) până în zilele noastre, în Istoria
sa recent apărută, el exclude mai toată literatura exilului românesc de după
1944.
E drept că doar de la
căderea comunismului, tipărite de edituri minuscule și instantaneu «uitate» de
noile manuale de liceu, au putut intra în circuitul cultural câteva cărți ale
scriitorilor români din exil și unele cărți fundamentale interzise până în
1989, precum PANORAMA LITERATURII ROMÂNE de Bazil Munteanu, apărută în 1996 la
Editura Crater a d-lui Ion Papuc în traducerea lui Vlad Alexandrescu, nepotul
lui Tudor Vianu.
Fiindcă editurile mari merg încă pe linia
politicii culturale trasată de Leonte Răutu, atunci când pe cărțile lui Mircea
Eliade nu-i trec începuturile carierei universitare la București în calitate de
asistent al lui Nae Ionescu. Sau când pe cărțile lui Mircea Vulcănescu nu scriu
de «parodia» de proces început cu sentința, ferindu-se a informa cititorii de
astăzi că judecătorii care l-au condamnat pe Mircea Vulcănescu au fost «simpli
mercenari ai răzbunării ocupantului» (apud. Virgil Ierunca).
In principal, de la
edituri mai mult sau mai puțin efemere s-au putut afla de șaisprezece ani încoace informații
despre amploarea deportărilor de români din Bucovina și din Basarabia ocupate
de sovietici. Tot din aceleași surse au fost puse pe piață cărți despre elitele
lichidate prin închisori și despre cei peste două milioane de români ce au
trecut din 1945 până în 1964 prin
temnițele supravegheate de oamenii Kremlimului, fără știrea cărora nu se putea
face nimic în nicio închisoare din RPR. Numai că cei care orchestrau întreaga
detenție politică din cuprinsul României au fost foarte atenți ca isprăvile lor
să nu poarte numele torționarilor din umbră. Cu cea mai mare perfidie s-a
urmărit (de ex.) ca «experimentarea» pe deținuții români a nesfârșitelor
bătăi urmate de cele mai absurde autodenunțuri, torturi inimaginabile
petrecute după gratii în perioada 1949-1952, să nu fie cunoscută drept «experimentul
generalului rus Boris Gruemberg, alias Nikolschi», ci să rămână în istoria
universală a omenirii ca așa-zisul «Experiment Pitești».
Referirea la «ungherele
democrației» vizează (3), în mod
special, cele șapte edituri prin care a trebuit să treacă manuscrisul volumului
PSEUDO-ROMÂNIA cu interviuri acordate de dl Ion Varlam d-lui Liviu Vălenaș.
O carte care într-o primă
instanță trezea entuziasmul oricărui editor, pentru ca apoi să fie grabnic
îndepărtată din cauza deosebirilor dintre ideile d-lui Varlam și opiniile
difuzate după căderea comunismului pe toate canalele de mass media. Cât de
imensă este această deosebire reiese cu prisosință din părerea d-lui Varlam
conform căreia România -vreme de 16 ani-
ar fi fost guvernată prin diversiune de cei care țin să perpetueze dominația ideologică indiferent
de conținutul ei ideatic.
Desigur, titlul (cu pseudo) este în
acest caz cam tranșant (4). Sub semnul întrebării rămâne (ca pentru orice atitudine
critică) seninătatea constatărilor. Consemnăm aceasta întrucât ne-am îndeletnicit și noi cu critica
(5), fără să avem chiar tot timpul în minte
spusele sfântului Francisc din Assisi care-i cerea lui Dumnezeu
seninătatea de a îngădui să se întâmple cele pe care nu le poate schimba. Nu
doar curajul de a schimba ceea ce îi este în putere. Mai presus de toate însă,
el îi cerea lui Dumnezeu înțelepciunea de a sesiza diferența dintre ele (6).
Din PSEUDOROMÂNIA CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII (Ed. Vog, București, 2004) despre autor aflăm (din primul interviu) că a fost, în calitate de nepot al Generalului Radu Rosetti, deținut politic vreo 9 ani și că din 1965 până în 1990 s-a aflat în exil unde în 1970 a absolvit Institutul de Stiințe Politice de la Paris.
Prezentând situația politică a țării el vorbește de oligarhia colonială (fară a menționa că România devenise
sub conducerea unei asemenea oligarhii un teritoriu de experiențe străine ființei românești, v. V. Ierunca, Părintele risipitor,
Ethos, Paris, 1983, p.5) formată din politicieni cu identitate falsă. Dl. Varlam înfățișează cum s-a petrecut conspirarea deconspirării, semnalând și «inventarea
disidenților de ultimă oră», fapt care a fost destul de evident pentru multă lume.
Printre altele, dl Ion Varlam relatează că imediat după 1990 falșii
disidenți care au fost numiți miniștri n-au ezitat să-i blocheze tentativa pe
care o făcuse prin 1990-1991 de a crea la București un institut de studii
politice asemănător cu Institutul absolvit de el în Franța. In anul 2000, cel
provenit din neamul Rosetteștilor îi spunea
într-un interviu d-lui Liviu Vălenaș (p.362), că până și anticomunismul semnul cel mai evident și
mai necontestat al democrației- este pe cale să fie confiscat de ex-comuniștii
care papilonează în jurul așa-numitului Institut pentru Studiul
Totalitarismului.
După opinia d-lui Ion
Varlam, în guvernarea «prin diversiune» atenția opiniei publice este mereu
deviată spre probleme menite să o ocupe astfel încât să nu perceapă mișcările
pe care le face puterea decât atunci când este prea târziu pentru a i se opune
sau a o împiedica(op. cit., p. XXIV).
Alături de memorabile
pagini ce dovedesc un orizont istoric uimitor de bine structurat, demne de
reținut ne-au părut și remarcile sale privitoare la dreptul de specificare al
românilor: Cei de la revista «22» și
«Dilema» sînt primii care protestează
când își imaginează că se atentează la identitatea minorităților naționale.
Dar poziția lor este falsă deoarece susține dreptul la diferențiere a
minorităților, ceea ce este normal pentru că ține de toleranță; însă [tot ei]
neagă dreptul la specificitate al românilor, ceea ce este intolerabil. Pentru
că este incompatibil cu principiul majoritar pe care se întemeiază democrația.
Si [pentru că] are un caracter de discriminare etnică! (Ion Varlam,
PSEUDOROMÂNIA CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII, Ed. Vog, București, 2004, p. 224).
Note:
1. După fostul
ministru Andrei Pleșu, românii ar fi consimțit, vezi Doamne, ca cei mai
buni dintre ei să fie tîrâți prin pușcării
(v. rev. « Dilema », 7-13 febr., 1997). Invinovățirea
victimelor se pare că este piesa cheie a manipulării ideologice
post-comuniste.
2. Formularea explicită ne
aparține, Tudor Vianu vorbind numai de literatura
«din țară», atunci când a trebuit să-și spună părerea despre scrierile
celor «inexistenți» în țară și existenți în exil.
3. Referirea din titlu
nostru ar putea trimite indirect și la cele patru edituri bucureștene pe unde
am umblat prin 1990 și 1991 cu manuscrisul Filosofiei lui Noica, sau la
acea binecuvântată editură din Slobozia, unde am putut să ne tipărim cele
treisprezece cărți care ne-au apărut până acum. Dar «ungherele democratiei» nu
au nimic de-a face cu neșansa volumul nostru MISTICA PLATONICĂ de a fi rămas în
umbră, deși puțini dintre actualii noștri specialiști în filosofie s-ar putea
plânge că nu au văzut cartea apărută la
Editura Star Tipp din Slobozia în 1999. Aceasta deoarece filosofii marxisti
reciclati dupa 1989 care ar fi avut bunavointa de a o citi, ar fi trebuit să si
înțeleagă ce citesc. Lucru puțin probabil.
4. Menționăm că în Caietul
al IV-lea al revistei Ethos, închinat lui Mircea Vulcănescu, dl Vigil Ierunca
scria despre devierea sensului istoriei noastre (mai mult cu ajutorul armatei
sovietice de ocupație decât cu sprijinul ideologiei comuniste) precum și despre
România devenită astfel un «teritoriu anonim» (v. Părintele risipitor,
în Ethos, Paris, 1983, p.5).
5. v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Contextualizări (Ed. Star Tipp, 2002) și Propedeutică
la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (Ed. Star Tipp,
2004). Ambele volume pot fi citite pe site-ul nostru http:/www.
geocities.com/isabelavs sau http:/www.isabelavs.go.ro
6. v. I. D. Sârbu, Jurnalul
unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p.223.