Isabela Vasiliu-Scraba
Un căutător de înțelepciune discret:
Alexandru Paleologu
(1919-2005)
Motto: Aristocratul e un om care se simte bine
numai între egali, de aceea și favorizează acest fenomen. Idealul iacobin de
egalitate este aberant și destructiv, fiindcă nu postulează calitatea ca
unic criteriu
Al. Paleologu, 1997
Comunicarea mea cu Alexandru Paleologu a fost una
specială. Colaborând vreo cinci-șase ani la revista Viața Românească (cu
eseuri filosofice trecute sub tăcere de I. Hangiu în cea de-a treia ediție a Dicționarului
presei literare românești. 1790-2000 apărut la Editura Fundației
Culturale Române în 2004) am avut privilegiul să-l cunosc mai îndeaproape. La
început discuțiile noastre se înfiripau în redacție, mai ales când aduceam
vorba despre I.D.Sârbu (de ale cărui
scrieri eram entuziasmată). Mai apoi, ani de-a rândul am conversat la telefon. Se vedea bine că îi
făcea plăcere să discute cu mine. M-a surprins de multe ori, nu numai cu
inteligența sa perpetuu vie ci și cu noblețea sa de caracter. Așa s-a întâmplat
cu discuția noastră despre meditațiile filosofice ale poetului și dramaturgului
Ion Omescu(1) care îl încondeiase pe fostul ambasador al golanilor în
niște răbufniri ce mi-au părut (prin tema lor) suspecte, înscrise cum erau ele
pe linia manipulărilor politice post-decembriste.
Fără să se supere de tema abordată, manierat,
nobil, vioi la minte, Alexandru Paleologu, după ce a menționat în treacăt acea
surprinzătoare atitudine venită din partea unui fost amic, mi-a ținut bucuros
isonul când nu pridideam a-l lăuda pe doctorul în Shakespeare de la Sorbona(2) pentru Hamlet sau ispita posibilului
(1971, 1999). Cu prilejul acelei discuții telefonice mi-a povestit cum în 1948
Ion Omescu a tradus din Shakespeare și cum s-au întâlnit ei doi în închisoare,
în 1959 la infirmeria de la Salcia. Mi-a mai spus ce bine interpreta actorul
Ion Omescu pe la 24 de ani rolul lui Hamlet din care știa pasaje întregi în
original(3). Apoi mi-a vorbit cu admirație de Othello, chef-doevre en sursis (1990) și de Shakespeare, son Art et sa Tempête
(1993). Volumul despre Othello
îi părea lui Alexandru Paleologu chiar mai reușit decât cel despre Hamlet (P.U.F.,
Paris, 1988), premiat de Academia Franceză.
I-a plăcut ce-am scris despre faima sa, în volumul
meu intitulat Contextualizări. Elemente pentru o topologie a
prezentului (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, sau
http://www.geocities.com/isabelavs).
Mi-a mulțumit în mod expres. Numai când a venit vorba de Propedeutica
la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, sau
http://www.isabelavs.go.ro), carte pe care i-am oferit-o pe 25 ianuarie 2005,
mi-a spus că din cauza vârstei nu a mai putut avea bucuria lecturii. (In
compensație, am avut totuși norocul să o am pe d-na Mariana Șora drept
cititoare de excepție, căci s-a întâmplat să rămână înzăpezită la începutul lui
februarie în București, după ce pe 26 ianuarie îi oferisem cartea d-lui Mihai Șora,
fost coleg de facultate și prieten cu Alexandru Dragomir).
Admirația nu e la îndemâna oricui, spunea Alexandru
Paleologu (v. Interlocuțiuni, Biblioteca Viața Românească, București,
1997). Cât este de adevărată această constatare s-a putut cu ușurință vedea în
cele scrise chiar despre Alexandru Paleologu de Marian Popa în Istoria
sa de pe azi pe mâine editată de Fundația Luceafărul în 2001. Dar și în pornirea
spontană a literaților de azi de a se cantona în literarul pur
văduvind
literarul însuși, care, ca orice este valoros pe lume, nu este pur (Al. Paleologu,
op. cit., p.158).
Când în 1978 Alexandru Paleologu îi scria lui
Sergiu Al-George recomandarea pentru primirea în USR ca membru titular la
secția de critică și istorie literară, el era pe deplin conștient că nici un
culturnic din ierarhia politică a literaturii (încropită, ca și azi, prin
ordine și medalii) n-ar fi fost capabil să admire impecabila expresie
literară a celor două prestigioase cărți, Filosofia indiană în texte și
Limbă și gândire în cultura indiană pe care Sergiu Al-George le
publicase până la acea dată (4).
Cu argumentele unui spirit pe care conjunctura
istorică nu l-a putut îngenunchia, Paleologu era singurul care putea să scrie
în recomandarea sa despre corespondența științifică pe care Sergiu Al-George o
întreținea la rang de paritate cu personalități ca Jean Filliozat, Madelaine
Biardeau, Claude Lévi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Mircea
Eliade. Numai acest critic literar atât de puțin asemănător confraților săi mai
tineri putea lăuda însușirile de
comparatist și de hermeneut ale fostului său tovarăș de închisoare așa-zis
politică, ale cărui traduceri din sanscrită (Bhagavad-Gita și alte două
texte fundamentale ale culturii indiene, poemul filosofic Samkhya-karika
și tratatul de logică și ontologie Tarka-samgraha) nici n-ar fi fost
băgate în seamă de ceilalți critici sau istorici literari cu argumentul (din
păcate, încă în uz) că literații n-au de ce să-și bată capul cu scrieri
filosofice (5).
Față de acele volume de momentan succes în care
erudiția (ca simplă pritoceală) duce în mod fatal la suprapuneri inutile și
infecunde, generatoare de euforice confuzii(apud. Alexandru Paleologu),
cărțile lui Sergiu Al-George îi păreau a se menține în sfera contemplării
lucide și critice, a analizelor atente și a sintezelor temeinice. Din cele
scrise în recomandarea sa (reprodusă în rev. Bibliotheca indica nr.3/1998,
pp.141-142), se mai remarcă ceva: faptul că un literat de mare clasă nu
considera că meseria de medic practicată de remarcabilul indianist (care la 17
ani învăța sanscrita și căruia C. Noica îi trecuse biblioteca lui Mircea Eliade
rămasă în țară) ar fi dus la o scădere a calității literare a studiilor de
exegeză filosofică publicate de dr. Sergiu Al-George, intelectual de formație
umanistă, în sensul clasic al termenului. Din contră! Pentru Alexandru
Paleologu, stilul lui Sergiu Al-George reprezintă una din strălucitele izbânzi
ale prozei intelectuale românești contemporane, prin sobrietatea,
esențialitatea, precizia, proprietatea și lapidaritatea sa; este un stil de o
densitate și de o forță de o rară virtute stimulatoare și disciplinatoare în
plan mental, totodată și de o mare eleganță expresivă.
O sinceră admirație pentru scrierile lui Sergiu
Al-George nutrea și Mircea Eliade.
Intr-o scrisoare din 6 iunie 1978
marele istoric al religiilor îi scria lui Sergiu Al-George (1922-1981)
că a citit cu încântare, profit și entuziasm primele cinci capitole din Limbă
și gândire
și că este păcat că o carte atât de importantă nu poate fi
citită decât de români.
După ce în noaptea de 2-3 septembrie Alexandru
Paleologu s-a săvârșit din viață, dintr-un interviu televizat am aflat că
Sergiu Al-George fusese nașul de botez al unicului său fiu, Toader Paleologu. Atunci
mi-a trecut prin minte că volumul inițiatic intitulat Treptele lumii sau
calea către sine a lui Mihail Sadoveanu
(1979), carte la care Alexandru Paleologu ținea cel mai mult, e foarte posibil
să fi rezultat din influența stimulatoare pe care amănunțita citire a
scrierilor lui Sergiu Al-George trebuie să o fi exercitat asupra sa.
_ _ _ _ _
Note: 1. Rămas în Franța în 1972, cunoscând la
perfecție franceza, engleza și germana, ION OMESCU (1925 - 2000) era extrem de
citit încă din liceu. Student la Litere și Filosofie, dar absolvent al
Conservatorului de Artă Dramatică, unde o avusese ca profesoară pe Alice
Voinescu, Ion Omescu s-a format apoi în
preajma Ruxandrei Oteteleșanu (traducătoarea tezei de doctorat în filosofie, Kalokagathon,
susținută în SUA de Comarnescu și autoare a volumului de povestiri La
marginea câmpiei, 1946) și a lui Petru Comarnescu (v. Pagini de jurnal,
vol.I, 2003). Arestat în 1948, Ion
Omescu a pătimit vreme de 12 ani prin închisorile și lagărele în care ocupantul
sovietic (prin uneltele sale de aici) spera să lichideze cultura românească
ivită din cultură (nu din incultură, cum s-a tot încurajat în mod oficial după
1948). Prin 1988 circula pe ascuns o poezie a sa despre Don Quijote,
memorată de cei care-i fuseseră colegi de temniță. O admirasem ajungând să stau câteva zile pe șantierul de la
Crivina (aproape de Anina). Se
transmitea în șoaptă, fără a se povesti mai nimic de autorul ei. Nici de la
Fondul Special al Bibliotecii Academiei n-am aflat informații despre Ion
Omescu, pe atunci fiind îndepărtate cu mare grijă toate scrierile sale
publicate din 1968 până în 1972:
volumele de eseistică Hamlet sau ispita posibilului (1971) și Semnul
ironiei. Măsură pentru măsură. Coriolan (1972); poeziile din volumul Filtru
(1968) și piesele de teatru: Vlad Anonimul, Veac de iarnă, Săgetătorul,
Cântul 35, Rebelul, Iadul și pasărea, precum și volumul Dramele
puterii (1972).
2. Ion Omescu și-a publicat teza de doctorat, La
métamorphose de la tragedie, la Paris în 1978. In 1992 a venit în
țară cu prilejul lansării volumului El & Celălalt (Editura Doris,
București, 1992).
3. După cum am aflat de la mătușa mea (Viola
Duțescu), actorul Ion Omescu îl consulta ades pe anglistul Dan Duțescu,
recunoscut între confrații din breaslă a fi numărul 1 în România, atât în
predarea pronunțării cât și în rostirea englezească rafinată (Andrei Bantaș).
4. Ultima carte semnată de Sergiu Al-George a fost
Arhaic și universal. India în conștiința culturală românească (Brâncuși, Eliade,
Blaga și Eminescu), apărută în 1981 la Editura Eminescu din București.
5. Linia politică oficială (din perioada comunistă
și din vremurile de acum) privitoare la restrângerea arbitrară a conceptului de
literatură se poate sesiza din lipsa scriitorului Sergiu Al-George din
dicționarele de scriitori români. Perpetuarea sine die a excluderii
eseisticii filosofice de reală valoare din literatura românească contemporană
se poate constata, de pildă, la răsfoirea Dicționarului scriitorilor români
coordonat de Mircea Zaciu și publicat de Editura Fundației Culturale Române
în 1995 (vol. I).
Isabela Vasiliu-Scraba ([email protected])