Isabela Vasiliu-Scraba

Filosofie  si  teologie

Primatul spiritualului

în gândirea lui Nae Ionescu

           

Pentru a prezenta strãinilor înfloritoarea viaþã culturalã româneascã, Bazil Munteanu zãboveºte asupra vieþii spirituale de dupã Rãzboiul întregirii, în care Lucian Blaga îi apare ca «metafizician al misterului» încercând în opera sa filosoficã sã lãrgeascã limitele spiritului uman, fãrã a recurge la iluminare, misticism, sau vreo altã «complicitate cu puterile oculte», iar marele savant, arheolog ºi istoric al antichitãþii, Vasile Pârvan, ca reprezentant al lui homo metaphysicus. La capitolul intitulat «Crearea unor valori româneºti. –Rolul filosofiei», brãileanul Vasile Munteanu (cu doctoratul în filosofie luat la Sorbona si cu dorinþa legitimã de a obþine în þarã o catedrã universitarã)  enumãrã filosofii români dupã importanþa pe care o cãpãtaserã în lumea academicã: C-tin Rãdulescu-Motru si apropiatul acestuia, Nicolae Bagdazar (în studen­þie cu vreo doi ani înaintea lui Mircea Vulcãnescu), P.P Negulescu, Ion Petrovici, D.D. Roºca, etc. Si cum decanul Rãdulescu-Motru (1868-1957) fãcea numirile de profesori definitivi de filosofie (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, 2006)  pentru toate centrele universitare din þarã (Bucureºti, Iaºi, Cluj, Cernãuþi), situaþie ce-i oferise oportunitatea de a împiedica ascensiunea universitarã a lui Nae Ionescu, autorul viziunii panoramice asupra literaturii române începe prin a-i menþiona lucrarea de doctorat (Leipzig, 1893) reeditatã în 1928. De fapt, Rãdulescu-Motru (prin acea Revistã de filosofie, organ al «Societãþii Române de Filosofie» pe care o conducea de la infiinþarea ei) devenise o adevãratã instituþie.  Bazil Munteanu  prezintã ideile lui Rãdulescu-Motru despre «spiritualitate fãrã misticism ºi fãrã religie» din Românismul, catehismul unei noi spiritualitãþi (1936), cumva în paralel cu ideile filosofului creºtin Nae Ionescu, «vorbitor de mare prestigiu» si subtil dialectician, adversar al concepþiilor de viaþã izvorâte din religiile protestante si din iudaism. La vremea când îºi scria în franþuzeºte cartea, Bazil Munteanu avea în vedere sinteza creºtinã ortodoxã a lui Nae Ionescu publicatã în revista Logos (1928), cursurile litografiate de Amzãr si volumul Roza vânturilor în care Mircea Eliade îi strânsese în 1937 o  micã parte din articolele din «Cuvântul».

Dupã moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), Nicolae Bagdazar îi va face o prezentare de jumãtate de paginã, pe gustul protectorului sãu. La rãuvoitoarea înfãþiºare a întâiului creator de ºcoalã filosoficã româneascã (ºcoalã de care Bagdazar se face cã nu ºtie, nemenþionându-i pe Mircea Eliade, Stelian Mateescu, Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu, Noica, etc.), protejatul lui Rãdulescu-Motru adaugã, la capitolul «Filosofia culturii» urmãtoarea frazã: «Nae Ionescu si Nichifor Crainic recomandau o întoarcere la ortodoxism ºi intuiþia misticã drept mijloc de cunoaºtere» (v. N. Bagdazar, Istoria filosofiei româneºti, ed. I-a, Bucureºti, 1940, ed.II-a, 1941, ed. III-a, 1988).

La vremea când Nichifor Crainic, Ion Petrovici, dr. Nicolae Roºu, Grigore Popa, Anton Dumitriu si Noica erau schingiuiþi dupã gratii de mercenarii ocupantului sovietic al þãrii, Vintilã Horia (aflat la Paris) completeazã din lipsurile Istoriei lui Bagdasar, ocupându-se de contribuþiile filosofice ale exilaþilor Mircea Eliade si Emil Cioran. Prezentând într-o enciclopedie occidentalã curentele de gândire filosoficã româneascã, despre maestrul celor doi scrie cã, în concepþia religioasã despre viaþã a lui Nae Ionescu, raþiunea nu este capabilã sã explice «o realitate apãratã de forþe care se opun cunoaºterii (forþe numite de Lucian Blaga mai târziu cenzura transcendentã) » (v. Les grands courants de la pensée mondiale contemporaine, editie îngrijitã de M. Sciacca, 2 vol, Paris, 1964) ; iar anti-raþionalismul sãu l-ar fi dus cãtre «credinþã ca mijloc de cunoaºtere» (v. Vintilã Horia, Introducere în Istoria filosofiei româneºti moderne, Ed. Jurnalul literar, Bucureºti, 1999, p. 49).

N. Bagdazar, într-un mod cât se poate minimalizator, îl etichetase pe Nae Ionescu drept «reprezentant al unei filosofii a vieþii ºi a trãirii problemelor filosofice», þinând sã lase impresia cã n-avea habar de cursurile de matematici superioare frecventate de Nae Ionescu în primii doi ani de studenþie, sau de doctoratul acestuia («magna cum laudae») susþinut la Universitatea din Muenchen despre presupoziþiile intuitive ale logisticii (Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik),  pe care Mircea Vulcãnescu îl va include (în originalul german) într-unul din volumele Izvoarelor de filosofie (vol. II, 1943, pp. 1-52).

E drept cã teza de doctorat (gata de tipar în iunie 1916) fusese axatã pe critica pretenþiilor identificãrii logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, cã bibliografia ei cuprindea nume ca Husserl, Brentano, Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert (cu care fãcuse matematicã) ori Cantor, ºi cã în final, Nae Ionescu ruina pretenþia de fundamentare "a priori" a matematicii (v. Logistica – încercare a unei noi fundamentãri a Matematicei, în vol.: Nae Ionescu, Neliniºtea metafizicã, Bucureºti, 1993). Dar perspectiva în care ºtiuse sã înfãþiºeze problema era, fãrã îndoialã, metafizicã. Iatã cum îºi aprecia el însuºi lucrarea, despre care scria cã este «o încercare de a preciza cadrele generale ale logicii -în sensul cã logica nu pune problema realitãþii, nici pe cea a adevãrului»-, si , în acelaºi timp, ar fi «o criticã a tendinþelor pan-logiste din neo-realismul american » (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142, ediþie îngrijitã de Dora Mezdrea si Marin Diaconu).

De altfel studiului sãu intitulat "Comentarii la un caz de intransienþã a conceptelor matematice" (publicat în 1922, în Gazeta Matematica,), i se va decerna "Premiul de filosofie matematicã" în 1923. Conferenþiarul de filosofie mãrturiseºte cã în aceastã lucrare ar fi urmãrit «delimitarea de competenþe între logicã si epistemologie, pe de-o parte, si teoria obiectului, pe de alta (v. Memoriu  asupra studiilor si activitãþii lui N. Ionescu, cuprins în vol. : Scrisori ºi memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142)

In Istoria filosofiei româneºti  din 1940, pentru a încheia definitiv polemica în contra «filosofilor ºtiinþifici» prin care însuºi Nicolae Bagdazar fusese cândva vizat, protejatul lui Rãdulescu-Motru, cu o frazã lungitã pânã spre limita incoerenþei, aminteºte cã ar mai fi ºi alþi gânditori [între care s-ar subînþelege teologii influenþaþi de Nae Ionescu precum si discipolii sãi direcþi : Vasile Bãncilã, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, G. Racoveanu si D.C. Amzãr, Horia Stamatu etc.] care [împreunã cu maestrul lor] ar manifesta tendinþe metafizice, vrând sã vadã «dincolo de fapte si de raporturile lor legale» (N. Bagdazar, op. cit.).

Incã de la primul memoriu de lucrãri, ceea ce a fost de naturã sã deranjeze un filosof «ºtiinþific», a fost pozitia extrem de tranºantã a lui Nae Ionescu în problema raportului dintre ºtiinþã si filosofie. Curând dupã ce devenise secretar de redacþie la revista de filosofie condusã de Rãdulescu-Motru, doctorul în fundamentele logice ale matematicii consemna (dupã primii trei ani de carierã universitarã) cã problema raportului dintre filosofie si ºtiinþã nu poate fi soluþionatã «în sensul unei împãcãri» între cele douã (v. Memoriu  asupra studiilor si activitãþii lui N. Ionescu, în  op. cit, 2006, p. 142). De aceea este cu atât mai lãudabil gestul filosofului «ºtiinþific» C-tin Rãdulescu-Motru de a-l lua pe Nae Ionescu ca asistent (între 1920 si 1922) si, de bine de rãu, de a-i permite sã devinã conferenþiar.

Oricum, la vremea când studenþii se înbulzeau la Nae Ionescu sã-i audieze prelegerile de fenomenologia actului religios, de metafizicã, de teoria cunoºtinþei sau de istoria logicii, si când decanul Facultãþii de filosofie ajunsese a regreta cooptarea lui Nae Ionescu între cadrele didactice, Mircea Vulcãnescu, în loc sã treacã de partea lui Rãdulescu-Motru, scria despre gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu ºi vorbea la Radio despre «persistenþa superstiþiei scientiste, fãrã ca filosofii sã aibã o pregãtire ºtiinþificã suficientã în domeniul ºtiinþelor exacte».

Desigur, faptul avea sã atragã dupã sine eliminarea lui M. Vulcãnescu dintre personalitãþile avizate de C-tin Rãdulescu Motru sã figureze în Istoria filosofiei româneºti (1940). In legãturã cu unele formulãri din acest volum, trebuie sã admitem cã faþã de semi-bâlbâiala lui Nicolae Bagdazar invocând nesocotirea  raporturilor “legale” dintre fapte la cei care nu se pãstreazã în limitele pozitivismului scientist,  poziþia metafizicienilor apare mai limpede înfãþiºatã de gânditorul religios Horia Stamatu: “Ca pentru orice creºtin, si pentru Nae Ionescu existã dincolo de TOT încã CEVA, inaccesibil raþiunii, dar nici rezultat al vreunei iraþiuni, pentru cã o credinþã religioasã nu este expresia vreunui iraþionalism” (v. Horia Stamatu, 1878-1978: Independenþã, libertate, culturã, în Drum. Revistã de culturã româneascã, Pittsburg, USA, 1978).

In conferinþele sale de la Radio pe tema filosofiei româneºti,  Mircea Vulcãnescu, încadrase (în 1930) prezenþa metafizicienilor din cultura noastrã în tipologia «filosofului pur ºi simplu», a celui care filosofeazã fãrã motivaþie profesionalã, aºa cum s-a întâmplat cu «Haºdeu, cu Pârvan, cu Blaga, Nae Ionescu, Vasile Bãncilã, Stefan Neniþescu» (citaþi de Mircea Vulcãnescu), sau cu dr. Nicolae Roºu, Mihail Rãdulescu (1890-1951), Gr. Popa, Irineu Mihãlcescu, P.P. Ionescu, Stan Popescu, Vintilã Horia, Octavian Vuia, C-tin Micu-Stavilã, C-tin Sãndulescu-Godeni, Alexandru Dragomir si alþii.

Dupã lunga perioadã în care ideologii în slujba Kremlinului au tot încercat sã îngroape gândirea filosoficã româneascã, “nefiind admisã nici o confruntare” (apud. Nae Ionescu, 1937), ci doar o «fatalistã supunere la doctrina Statului totalitar» (ibid.), la peste zece ani de la rãsturnarea comunismului, ne-am bucurat sã remarcãm o vagã tentativã de «comerþ spiritual» în niºte rânduri ce se voiau polemice la adresa unor idei ale lui Nae Ionescu. E vorba de un jurnalist ce se declarã mare admirator al filosofului. Din pãcate, el scrie (spre propria-i descalificare) cã l-ar preþui pe Nae Ionescu «în anumite privinþe, mai mult decât pe toþi ceilalþi filosofi români la un loc». Pentru cã s-a preocupat (pe vreo douã pagini) de un aspect al gândirii lui Nae Ionescu, respectivul publicist a alcãtuit si o listã (pe trei pagini) a cursurilor universitare “ajunse pânã la noi”, preluând de la harnicul editor Marin Diaconu sistemul haotic al acestuia de a însira titluri de cursuri litografiate (reeditate post-mortem în þarã, pânã în 1944, apoi în exil, si dupã 1990 iarãºi în þarã) fãrã a specifica anul când Nae Ionescu a þinut respectivele prelegeri universitare.

In fine, în replica sa, polemistul nostru  (care mai este si teolog amator) crede cã a depistat la Nae Ionescu (si la Mircea Vulcãnescu!) o lipsã de “rigoare teologicã”. Aceasta s-ar fi strecurat într-o prelegere din anul universitar 1928-1929 în care Nae Ionescu vorbise despre catolicismul care falsificã iubirea (care în ortodoxie “înseamnã cunoaºtere”) considerând conceptul de iubire ca fiind acþiune, mai precis caritate manifestatã prin actiune moralã (v. volumul Nae Ionescu, Metafizica I, publicat de Mircea Vulcãnescu si Noica în 1942 dupã cursul litografiat tipãrit de Amzãr).

Scoþând problema din planul moral, profesorul de metafizicã observase cã, în esenþa sa, creºtinismul nu este o orientare moralã. Este mai mult decât atât. Pentru cã însãºi iubirea nu este numai de felul iubirii cãtre semeni. Dacã ar fi în exclusivitate de tipul acþiunii morale, ar interveni o nepotrivire între perceptul biblic «iubeºte pe aproapele tãu ca pe tine însuþi» si constatarea cã numai cel care nu se iubeºte pe sine, face bine altora, iubindu-ºi semenii. Sau, cum spun cãlugãrii ortodocºi, «cei ce se strâmtoreazã pe ei înºiºi, din iubire faþã de Dumnezeu ºi faþã de semeni, pentru Dumnezeu ºi pentru ceilalþi se strâmtoreazã, dobândind în schimb iubirea lor» ( http://www.cartiortodoxe.ro ).

Fãrã a sesiza importanta diferenþiere între planul moral si planul religios operatã de Nae Ionescu, jurnalistul post-decembrist trece totodatã peste înþelesul afirmaþiei fãcute de profesor la acel curs «eu cred cã principiul recomandat de Iisus Hristos are douã pãrþi deosebite si presupune cã sînt douã feluri de iubire: una cãtre Dumnezeu si alt fel de iubire cãtre aproapele» (v. Nae Ionescu, Metafizica I, 1928-1929, Cunoaºterea imediatã, Prelegerea XIV).

Anticipând puþin derularea aºa-zisei confruntãri de idei, trebuie sã mai observãm un lucru: Când Nae Ionescu afirmã existenþa celor douã pãrþi deosebite care presupun douã feluri de iubire, el nu sare de la Vechiul la Noul Testament, ci analizeazã urmãtoarele îndemnuri ale lui Iisus cãtre tânãrul bogat care-i ceruse sã-i spunã pe scurt legea: «iubeºte pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta si din tot cugetul tãu, ºi pe aproapele tãu ca pe tine însuþi». Cuprins de euforie, teologul amator metamorfozat în ochii proprii în partener de discuþie, de la egal la egal, cu Nae Ionescu, crede cã acesta ar critica creºtinismul «vorbind despre…iudaism!». El gãseºte îmediat si explicaþia: In calitatea sa de filosof, profesorul de metafizicã ar fi pierdut din vedere o problemã de «rutinã» teologicã: mãsura iubirii în Vechiul Testament ar fi datã de iubirea aproapelui, pe când în Noul Testament porunca este «sã vã iubiþi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi (Ioan 13, 34). Ceea ce ar dovedi cã în Noul Testament este înlocuitã mãsura omeneascã a iubirii prin mãsura dumnezeiascã.

Sã ne întoarcem însã la prelegerea care a iscat aceastã polemicã de nivel submediocru.  La curs, Nae Ionescu le spusese studenþilor: «ºtiþi cã iubeºte pe aproapele tãu ca pe tine însuþi nu este propriu-zis o afirmaþie creºtinã, ci una din afirmaþiile fundamentale ale Vechiului Testament si este principiul de bazã al moralei talmudice». De unde reiese cã numai citind pe sãrite, jurnalistul a ajuns sã descopere în Vechiul si  în Noul Testament douã feluri de iubiri, una omeneascã ºi una dumnezeiascã.

In plus, se pare cã polemistul improvizat nu a reþinut douã amãnunte biografice de certã însemnãtate în evoluþia ulterioarã a gândirii naeionesciene: (a) pe când era doctorand în Germania, el urmase cursurile de scolasticã ale lui Baeumker (rectorul Universitãþii din Muenchen) si, (b) în timpul rãzboiului, pe când se afla într-un lagãr de intelectuali, la recomandarea cãlduroasã a unor feþe bisericeºti, Nae Ionescu ºi-a întreþinut familia ca referent la o editurã ce publica lucrãri de profil religios. Aºadar, din Germania, dupã susþinerea tezei de doctorat în 1919, Nae Ionescu se întoarce în þarã «doctor» ºi în subtile probleme de filosofia religiei (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica si în dubla sa înfãþiºare, Ed. Star Tipp, 2000).

Dupã Nae Ionescu, în sistemele metafizice cu preocupãri etice, iubirea ºi cunoaºterea pot sã se întîlneascã, ba chiar pot sã ia naºtere una din alta, sau sã se ajute una pe alta (v. Funcþiunea epistemologicã a iubirii, 1919). Filosofia budistã ar considera iubirea ca reflex emoþional al cunoaºterii «extra-realitãþii», ceea poate duce cãtre urmarea cã, sub raportul primordialitãþii, «iubire ºi cunoaºtere sînt unul ºi acelaºi lucru» (op. cit.). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent «în virtutea cãruia cunoaºterea are loc» (ibid., p. 84). De aici ar decurge caracterul ei ontic ºi nu epistemologic. Doar în creºtinism, care a apãrut ca o doctrinã a iubirii, «începutul ºi desfãºurarea procesului cunoaºterii stã la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi sã ne mîntuim cunoscîndu-L, ºi nu o acþiune spontanã a noastrã, intreprinsã de noi, din motive stabilite de noi» (v. Nae Ionescu, op. cit., p.87).