3 aprilie 2007 //16 874 car.

Isabela Vasiliu-Scraba (n. pe 2 iulie)

 

Castelul « CELOR DOUA IULII » (2 VII)

(Castelul construit de Bogdan Petriceicu Hasdeu la Campina)

 

Dacã ne gândim cã ceea ce se desemneazã în general ca «lume realã» nu este altceva decât o multitudine de lumi posibile, unele actualizate, altele în stare latentã  (întrucât însãºi valorizarea lumii ca «realã», induce dedublarea realului prin posibil), nimic nu ne împiedicã sã încercãm sã lãsãm puþin deoparte perspectiva pe care o aduce cu sine lumea intelectului ºi a teoretizãrilor ºtiinþifice pentru a ne îndrepta interesul cãtre lumea valorizãrilor afective ºi a imboldurilor sufleteºti, aºadar cãtre actualizarea acelei lumi posibile «creatã» de sufletul romantic al lui B.P. Hasdeu. 

«Pentru rãsãriteni, frumuseþea nu este un accident estetic, ci un reazãm transcendental» nota Virgil Ierunca în Jurnalul sãu (Paris, 22 martie 1960). Aceasta ar fi si intenþia frumuseþii arhitecturale ce se dezvãluie cu infinit de multe precauþiuni unui vizitator oarecare al enigmaticului Castel înãlþat la Câmpina de prinþul Bogdan Petriceicu Haºdeu, acel «homo universalis» a cãrui inimã a încetat sã batã acum o sutã de ani.

Purtând o vie corespondenþã cu savanþii occidentali ai timpului sãu, dar ºi cu astronomul Flamarion ºi cu celebrul spiritist Crooks, interesat în egalã mãsurã de ºtiinþele umane, de religie, de ocultism ºi de filosofie, prinþul B.P. Haºdeu (1838-1907) a fost un filolog român de reputaþie europeanã, descoperitor al legii circulaþiei cuvintelor într-o limbã, un istoric eminent, considerat a fi omul cel mai erudit al timpului sãu. El a  fost de asemenea etno-psiholog, poet, filosof, dramaturg, editor si traducãtor de documente istorice, vizionar al României întregite (la 1918) în graniþele ei fireºti, jurnalist politic ºi fondator de reviste, membru al Academiei când nu împlinise 31 de ani, profesor de drept constituþional, de istoria dreptului, si de filologie comparatã la Universitatea din Bucureºti, judecãtor la tribunalul din Cahul (azi Republica Moldova), deputat al Craiovei, director al Arhivelor Statului, istoric erudit (v. Istoria toleranþei religioase a românilor, monografia lui Ioan Vod cel Cumplit), editor a trei volume de « Arhivã istoricã a României», 1864-1868, urmatã de acea lucrare fundamentalã intitulatã «Istoria criticã a Românilor», 1873), poliglot si om de o «înspãimântãtoare erudiþie» (apud. Mircea Eliade care în 1937 editeazã ºi prefaþeazã douã volume din Scrierile lui Haºdeu), filolog premiat de Academia Românã pentru «Cuvente din bãtrâni» (1878-1881) în care studiazã limba românã din secolul al XVI-lea din texte religioase ºi juridice.

Pe lângã toate acestea, Bogdan Petriceicu Haºdeu  a redactat de unul singur masivele volume ale dicþionarului intitulat  Etymologicum Magnum Romaniae (1881-1898), în care aproape fiecare cuvânt îºi etaleazã înþelesurile într-o micro monografie, iar din 1888 a început prin a se ocupa de ridicarea celor douã monumente mistice, ambele închizând un spaþiu ce-ºi dilatã dimensiunile. Intre 1888 ºi 1891 construieºte «Templul mic» (în Cimitirul Bellu din Bucureºti), închinat genialei sale fiice, Iulia Haºdeu, care la 2 ani citea, la 4 ani scria, la 12 ani termina liceul cunoscând la perfecþie engleza, (din Shakespeare recita în original), germana si franceza, pentru ca apoi la Paris, plecatã la studii împreunã cu mama sa, sã-ºi uimeascã profesorii prin cultura ºi inteligenþa sa, acel unic copil al familiei Haºdeu care se stingea la 19 ani bolnavã de tuberculozã. Ca ºi Victor Hugo, savantul român s-a ocupat de spiritism, considerând cã «spiritismul nu e o credinþã aparte si nu e nou»: dogmele sale (aflate în toate religiile) «sînt sãdite în inimi decând este omenirea» (v. Jenica Tabacu si  M. Coloºenco, Protocoalele ºedinþelor de spiritism, Ed. Saeculum I.O., Bucureºti, 2000, ; precum ºi Jenica Tabacu, Simboluri încifrate în arhitectura Castelului Iulia Haºdeu ºi a Mausoleului familiei Haºdeu). 

Intre 1893 ºi 1896 prinþul B. P. Haºdeu (înrudit cu Stefan Petriceicu, fost domnitor al Moldovei) construieºte Castelul de la Câmpina, socotit de mulþi drept cea mai interesantã ºi mai misterioasã construcþie din România,  plinã de simboluri ºi semnificaþii încã nedezlegate. Din 1897 pãrãseºte Bucureºtiul pentru a locui în«Castelul» de la Campina. Dupa moartea soþiei sale (1902), el va fi numit Castelul « Celor douã Iulii (2VII) »,soþia si fiica purtând acelaºi nume ºi fiind nãscute ambele pe aceeaºi datã, de 2 iulie. Dar încã din 1888, Haºdeu preface mormântul fiicei sale în altar, înãlþând la Cimitirul Bellu din Bucureºti enigmatica construcþie pe care stau scrise urmãtoarele rânduri, mãrturisind sursa ocultã a planului întregii lucrãri: «Cu voia lui Dumnezeu s-a sãvârºit acest TEMPLU SPIRITIS întocmai dupã planul dat cu toate amãnuntele de Iulia Haºdeu». De altfel, una dintre legendele locului povesteºte cum în nopþile cu lunã, pe alea centralã poate fi vãzutã o fatã desculþã ºi despletitã, mai mult plutind decât mergând, care la crãpatul zorilor dispare în Cavoul familiei Hasdeu. E drept însã ca si la Câmpina, se spune destul de insistent cã s-ar auzi din «Marele Templu», adicã din Castelul nelocuit, o melodie cântatã la pian.

Giuvaer arhitectonic pãzit de doi sfincºi egipteni ce poartã globul pãmântesc din marmurã albã cu cele cinci continente ºi cu cinci pietre colorate localizând Bucureºtii, Roma ºi Parisul, Londra si San-Francisco, «Templul Spiritis» de la Bucureºti invitã trecãtorii «sã ºadã puþin», îndemnându-i la o reculegere lipsitã de tristeþe, prin atmosfera de studiu creatã de o mãsuþã de lucru, o bibliotecã amintind de bibliotecile din templele antice, o pianinã mecanicã, un mic altar suspendat pe care se aflã trei busturi reprezentând pe Hristos, Shakespeare si Victor Hugo, având chiar de la intrare, de-o parte ºi de alta a scãrii cu nouã trepte, gravate în marmurã (sub o stea octogonalã) cele 12 legi religioase, morale, sociale ºi filosofice.

Dincolo de încifrãrile care fac din el o carte de semne, Cavoul Iuliei  este o construcþie elegantã împrumutând ceva din aspectul exterior al unui  templu grecesc (fãrã a-ºi altera unicitatea) care induce vizitatorului (prin armonia formelor, dar ºi prin nenumãrate detalii cu sens ocult) o senzaþie de echilibru interior ºi de înãlþare. Poate de aceea unii scriitori l-au numit  «Mormântul poem».

Dacã Leibniz at fi trãit în Orient, consemna gânditorul religios Nae Ionescu pe 25 decembrie 1931, el «ar fi trebuit sã prevadã monadele sale cu o fereastrã spre cer». Intr-adevãr, deschiderea unei ferestre spre transcendent pare a fi scopul ultim al monumentelor  ridicate de Bogdan Petriceicu Haºdeu, atât a «Templului mic» de la Bucureºti cât si a «Templului mare» de la Câmpina, în construcþia cãrora existã multe corespondenþe, dincolo de faptul cã ambele poartã cu sine ecouri ale misticii numerelor, de sorginte pitagoreicã.

In Castelul «Celor douã Iulii», prin mãreþia sa princiarã pãrând mai mare decât dimensiunile proprii,  vizitatorul intra printr-o uºã dintr-un bloc de piatrã în culoarul oglinzilor paralele, unde, printre altele, se puteau vedea statuetele celor patru Apostoli. Despre uºa masivã din granit circula legenda cã s-ar deschide singurã în noaptea Anului nou. La exterior, pe uºã se afla blazonul princiar al familiei Haºdeu cu douã inscripþii. Una este: «Pro Fide et Patria». Cealaltã, împrumutatã de la Galilei, «E PUR SI MUOVE», are o semnificaþie mai adâncã, fiindcã ea nu se referã la uºa ce se deschide rotindu-se în jurul axului pe care este construitã, ci la eficienþa împãrtãºirii din misterul învierii. Fiindca vizitatorului îngenunchiat în faþa Crucii Învierii (a Marelui Crucifix, aflat în miezul construcþiei mistice), i se poate întâmpla sã aibe parte de iluminare spiritualã prin «miºcarea» sufletului sãu care are în latenþã posibilitatea participãrii la «Lumina divinã a Graalului».

Dupã descrierea facutã de I.L. Caragiale, ca prin pupila unui ochi imens (înscris într-un triunghi), la ora amiezii, soarele, pãtrunzând printr-o fereastrã cu geam, ar inunda creºtetul statuii lui Hristos. Despre aceastã statuie din lemn policrom, realizatã la Paris de Casciani, se spune cã prin anii patruzeci germanii ar fi încercat sã o disloce de pe stâlul ei, dar nu au reuºit, fiind loviþi de o forþã misterioasã.

I.L. Caragiale viziteazã Castelul de la Câmpina, inaugurat pe 2 iulie 1896. Impresiile vizitei sale le va publica în ziarul «Epoca», din care extragem urmãtorul fragment: «îngenuncheat în faþa Mântuitorului, Capul Sãu divin îl vezi în dreptul ferestrei scânteietoare de luminã (…). Aici ilustrul meu amfitrion mã face sã iau seama cã stâlpul, care suportã de jos, în mijlocul Domului, scãrile urcãtoare la galerie, reprezintã, împreunã cu ele, un mare POTIR: deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura strãlucitoare a Domnului Iisus Hristos».

In Fedon, Platon argumenteaza nemurirea sufletului prin teoria pitagoricianã a asemãnãtorului care tinde spre asemãnãtor.  Sufletul ca principiu al vieþii omeneºti nu poate participa decât la viaþa cea fãrã de sfârºit, nu la contrariul acesteia. Doar trupul este muritor, fiindcã sufletului nemuritor îi este sortitã renaºterea în alt corp. Reminiscenta ar proba si ea nemurirea sufletului, dar si faptul cã sufletul (‘principiul vieþii’) se aflã atât la temelia vieþii omeneºti cât si la temelia posibilitãþii umane de cunoaºtere. Cunoscând binele ºi frumosul din lumea sensibilã sufletul îºi aminteºte de Frumuseþea divinã, contemplatã înainte de întrupare. Fiind principiu al vieþii si principiu al cunoaºterii religioase sufletul rãmâne unitar.

Mircea Vulcãnescu observa cã în limba româneascã «ins», provenit din latinescul «ens» a dat o noþiune apropiatã de aceea a fiinþei existente ºi subzistente «in se» si «per se», ceea ce nu indicã vreo intenþie de absolutizare prin detaºarea «insului» de lumea în care trãieºte, ci evidenþieazã aspectul stabil al fiinþei,  în contrast cu aspectul ei schimbãtor (Existenþa concretã în metafizica româneascã). Acest lucru apare mai limpede în cele scrise de filosof despre înþelesul«firii». Pentru Mircea Vulcãnescu, «firea» indicã legãtura insului cu ceva care nu este el, «firea» desemnând planul în care fiinþa individualã se proiecteazã în perspectiva fiinþei totale, pe firul întâmplãrilor vieþii desfãºurate în vreme (ibid.).

Spre deosebire de viziunea creºtinã a filosofului român pentru care însuºi Dumnezeu, fiinþã trans-existenþialã care ia chip existenþial, este un «ins», umblând ºi fãptuind în lumea de el fãcutã, viziunea lui Platon separã lumea divinã de lumea simþurilor, cu aceea imagine atât de sugestivã a peºterii întunecoase în afara cãreia strãluceºte Binele suprem.

Teoria platonicianã privitoare la sufletul omenesc, în varianta ei mai sus menþionatã, apare potrivitã cãutãtorilor de înþelepciune care ajung sã contemple lumea cea divinã a Binelui Suprem si care nu se lasã angrenaþi în treburile cetãþii (v. Politeia). Filosoful grec, dupã ce înfãþiºazã mitul cavernei, tocmai despre aceºti extrem de puþin temerari care se avântã dincolo de spaþiul închis al peºterii, spune cã trebuie siliþi sã se ocupe de politicã, întrucât ei de bunã voie nu s-ar apuca nicicând de asemenea activitãþi.

Dar cum omul trãieºte printre semenii lui, în comunitatea de limbã si de destin a þãrii sale, pe lângã posibilitatea de nemurire a sufletului unui filosof, Platon (în calitatea sa de admirator al lui Homer) a mai prevãzut o variantã a teoriei despre nemurirea sufletului, în care sufletul omenesc apare bipartit. In Politeia, partea raþionalã, sediul intelectului ar avea drept  contrapondere o parte înflãcãratã în care dominã pasiunea generoasã, altruismul, spiritul de sacrificiu, curajul în lupta împotriva vrãjmaºilor patriei. De aici se poate deduce cã nemurirea la care ajunge sufletul unui înþelept care si-a cultivat partea raþionalã, intelectul (‘nous’=raþiunea) este de altã sorginte decât nemurirea unui luptãtor viteaz, asemenea lui Ahile. Aceastã viziune ontologicã de facturã platonicianã îi era proprie ºi metafizicii lui Nae Ionescu, aºa cum am arãtat în volumul unde, preocupându-ne de gândirea sa filosoficã, diferenþiasem «metafizica lui Achile» de «metafizica lui Ulise» (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica ºi în dubla ei înfãþiºare, Ed Star Tipp, Slobozia, 2000, care se poate citi pe http://www.geocities.com/isabelavs sau pe http://www.isabelavs.go ).

Tinzând cãtre lumea valorizãrilor afective, a aspiraþiilor religioase ºi a imboldurilor sufleteºti, Bogdan Petriceicu Haºdeu, în Castelul « Celor douã Iulii (2VII) » (de la Câmpina) a pus sã fie sãpate în piatrã douãsprezece legi, grupate în patru domenii: religios, moral, social si filosofic. Desigur, pentru unii, discuþia în marginea felului în care savantul a ajuns la «descoperirea» în ºedinþe de spiritism a acestor legi ar fi mai palpitantã. In ce ne priveste, credem cã dincolo de modul în care i-ar fi fost comunicate, interesante si demne de cercetat rãmân a fi legile ca atare. Afirmãm aceasta, întrucât cele 12 legi ne par destul de mult înrudite cu viziunea platonicã aflatã pe linia unor tradiþii ancestrale.

Domeniul moralei ar avea drept primã lege : «iubeºte si ajutã neamul». Ea trimite gândul la nemurirea lui Ahile, ilustrând soarta eroilor.  Aºa cum am vãzut, curajul tinerilor ce-ºi dau viaþa pentru patria lor, este o situaþie de care Platon þine seamã în dialogul Politeia. Fiindcã aici el prevede sufletul cu o parte raþionalã si o parte ne-raþionalã. Nemurirea eroilor ar fi asiguratã de separarea, în cadrul pãrþii ne-raþionale, a unui sediu al pasiunilor nobile (curajul si altruismul). In rest, partea ne-raþionalã si muritoare a sufletului omenesc cuprinde sediul instinctelor animalice. 

In tablele celor 12 legi aflate la Castelul celor douã Iulii (2VII) din Câmpina, domeniului religiei, domeniului moralei si domeniului filosofic li s-ar putea asocia întâia variantã a teoriei platonice asupra sufletului, în virtutea înrudirii sufletului uman cu lumea cea divinã a Ideilor. In ce priveºte domeniul social, varianta bazatã pe unitatea sufletului omenesc se aplicã doar întrucât legile 7, 8 si 9 se referã la comportamentul pe care trebuie sã-l aibe faþã de sine ºi faþã de alþii cel ce iubeºte înþelepciunea.

Iatã care ar fi cele trei legi religioase. Prima: “Crede în Dumnezeu”; A doua: “Crede în nemurirea sufletului”; A treia lege are în subsidiar presupoziþia memoriei ce se pãstreazã de-a lungul feluritelor întrupãri ale sufletului, desi, în formularea ei transpare mai degrabã aspectul ocult, þinând de practica spiritismului: “Crede în darul comunicãrii cu cei duºi”.

Legile sociale,  ocupând poziþiile 7, 8 ºi 9, sînt urmãtoarele: «Nu te necinsti pe tine, ca sã te cinsteascã alþii»; (8) «Nu necinsti pe alþii ca sã te cinsteºti pe tine însuþi»; (9) «Nu necinsti munca, cãci munca e viaþã». 

In ce priveºte domeniul filosofiei, tripartiþia legilor ar rezulta din limitele inerente raþiunii umane. Prima semnalizeazã ºubrezenia idealismului care se rupe de lumea aºa cum este ea datã omului : «Când faptul þii, atunci adevãrul ºtii».  A doua indicã pericolul scepticismului unei inteligenþe care nu crede în nimic, semnalizând capacitatea auto-dizolvantã a luciditãþii exersatã în gol: «Când nu vrei sã crezi, atunci nu poþi sã vezi». A treia se înscrie pe linia acelei formule oraculare ce pare a ascunde o ameninþare: «Chezãºia poartã nenoroc».

Pe templul din Delfi, a ºaptea formulã pare a fi un îndemn (sã nu divulgi altora ce ºtii) însoþit de o ameninþare: dacã ajungi sã afli ceva, fereºte-te sã spui celorlalþi, pentru cã numai bine nu-þi va fi.

Pe Castelul Celor douã Iulii a treia lege filosoficã este formulatã astfel: «când cauþi dovadã, atunci gãseºti tãgadã». Cel care în filosofie nu se lasã convins de dovezi este din tagma acelui tãgãduitor la care se gândise Platon în dialogul Parmenide (134 e-135 b) atunci când si-a pus problema transmiterii adevãrurilor filosofice cuprinse în Teoria Ideilor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonicã a participãrii la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, 1999, p.268-279).

 

Notã foarte importantã!

D-na Jenica Tabacu, muzeograf custode al Castelului de la Câmpina, semnaleaza o nefericitã modificare survenitã cu prilejul unor lucrãri de «restaurare» efectuate dupã 1990 (!!!): Cu o totalã lipsã de respect pentru pictura originalã de pe cupola Domului, pictura reprezentând cerul albastru, un “restaurator” s-a gândit sã nu restaureze ci sã înlocuiascã fresca din înalt, profitând de totalul dezinteres al Ministerului Culturii pentru felul in care s-a efectuat restaurarea acestui monument de patrimoniu. Si astfel, culoarea albastrã a cerului a devenit roºie (un roºu închis!), iar însuºi cerul populat cu îngeri s-a preschimbat în labirint (!!!), ca aºa a vãzut « restauratorul » decoraþia pe pardoseala unei biserici din Occident.