Isabela Vasiliu-Scraba

 

Mircea Eliade SI DETRACTORII SAI

sau

Rãfuiala omului de rând cu omul superior

 

Motto: «Des-infectarea culturii/ de paraziþii metafizici/ dau pâinii tot mai mult/ un gust de spital ºi puºcãrie» (Horia Stamatu, Jurnal 1977).

 

Trãim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepþiile liderilor de opinie prefabricatã, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalitãþi. Sã vedem însã ce este cu libertatea de a reproduce inepþii.

La vremea când se instaurase barbaria sovieticã, ºi când invadatorul n-a ezitat sã distrugã volumul despre cultura româneascã (al cincilea volum al Enciclopediei României, coordonat de Mircea Vulcãnescu ºi Dan Botta) scoþând totodatã din circuit 8 500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelicã), în întunericul nedreptãþii de dupã ciuntirea þãrii (1), «libertatea de gândire» a însemnat (de pildã) repetarea ideii cã Mircea Eliade ar trebui scos din cultura româneascã. Desigur nu numai el. Lista alcãtuitã în toamna anului 1944 de I. Vitner(2) pe tema scriitorilor «morþi la 23 august1944» cuprinde mai toate vârfurile spiritualitãþii interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadeºti din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai apoi N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade ; la fel,  Al. Mirodan, când, în articolul Ceva despre analfabetism (România literarã, 4 oct.1946), vroia sã arate cã el l-ar fi citit pe universitarul ce-ºi luase doctoratul cu o lucrare despre Yoga.

Acelaºi tip de «libertate» l-am revãzut în 2006 la douã vedete “culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicând în stare sã ducã la bun la sfârºit lectura vreunei cãrþi filosofice, se întreba cu-n scrâºnet abia camuflat, dacã «adulaþia» pentru opera ºtiinþificã (3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formã de castrare» (Ovidiu ªimonca în Obs. Cult.). Un altul nota într-un articol din Dilema Veche (25 aug. 2006) cã asistentul lui Nae Ionescu fusese pânã la plecarea din þarã un fel de nimeni: «Pânã în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cãrticele descriptive ºi a câtorva romane care, aºa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domniºoare» (Cãtãlin Avramescu). Intr-o atare afirmaþie, partea de argumentare prin «aºa cum admite chiar el» este nulã, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulþumiþi de propriile opere.

Interesant în cântãrirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în luminã de un om de rând. Pornind de la observaþia lui Aristotel dupã care cauza pãstreazã în sine un plus faþã de efectele ei, Mihai Eminescu mediteazã la creaþia artisticã ºi la «cauza» ei: Opera de artã ar fi o emanaþie parþialã a comorilor spirituale definitorii pentru adevãratul artist:  «Ce respect trebuie sã avem aºadar înaintea bogãþiei spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven º. a., când ne gândim cât de însemnate sînt deja cele ce au dat la luminã, care nu reprezintã decât incomplet totalitatea spiritualã a acelor oameni » scrie poetul (mss. 2290).

Dar sã vedem ce este cu zisele «cãrticele descriptive» publicate de cel considerat în perioada interbelicã vârful unei generaþii de scriitori ale cãror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate dupã 23 august 1944: Dan Botta, Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu, Petre Þuþea, G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteucã, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Vintilã Horia, etc.

Cum am menþionat deja, imediat dupã ocuparea þãrii, în atmosfera înãbuºitoare de teroare ideologicã, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca apoi, când devenise un nume de referinþã în mediile academice occidentale, sã-i fie reeditate cu greu o foarte micã parte din scrieri. Asemenea stare de barbarie culturalã nu putea fi reactualizatã în «Observatorul cultural» (nr. 305, prin Ovidiu ªimonca) sau în Dilema veche (prin Cãtãlin Avramescu) decât cu ajutorul unor formulãri de felul mai sus citat. Si, desigur, prin organizarea la Bucureºti - la douãzeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sãrbãtoririi centenarului naºterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, a unui colocviu internaþional dospind de referiri inchizitoriale întru desfiinþarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi.

Or, cu asemenea discuþii internaþionale oferind modelul culturii «de export», lui Cãtãlin Avramescu i s-a pãrut cât se poate de oportun sã desconsidere si el exact volumele de eseuri interzise de cenzura comunistã care uza de acelaºi rechizitoriu la adresa filosofului religiilor. Iatã din ce era compusã acea micã parte (desconsideratã de Avramescu) din eseistica filosoficã a tânãrului Eliade, mare parte din ea fiind rãmasã în paginile revistelor vremii :  Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiaticã (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babilonianã (1937), volumele revistei Zamolxis, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrãrii (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Meºterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943).

Puse ceva mai limpede în paginã, lucrurile nu sînt tocmai favorabile teoreticienilor «generaþiei aºteptate». In primul rând, pentru cã niºte post-decembriºti care n-au fost în stare sã producã nimic pentru sporirea culturii româneºti, s-au gãsit sã-l judece pe Mircea Eliade ºi sã-i minimalizeze toate cãrþile dense de gândire filosoficã, cu «libertatea» de a prelua neputinþele ideatice ale proletcultiºtilor trâmbiþate mai mult de jumãtate de secol prin cãrþi de necitit. In al doilea rând, fiindcã ambii au lãsat sã se întrevadã (pentru puternicii zilei care puncteazã pozitiv aºa ceva) nestrãmutata lor dorinþã de a perpetua poziþiile lui  Zigu Ornea, bãtrânul dilematic (de tristã amintire) care, pe când avea 28 de ani, n-a ezitat sã-i deschidã lui Noica porþile puºcãriei. In 1957, cenzorului ideologic i se nãzãrise cã filosoful ar fi atacat, vezi Doamne, regimul de democraþie popularã cu afirmaþii de genul: «numai prin experienþa religioasã oamenii devin oameni» (p.103) cuprinse în manuscrisul unei cãrþi pe care Zigu Orenstein l-a dat pe ascuns Securitãþii. Este vorba de manuscrisul volumului «Fenomenologia spiritului de Hegel» istorisitã de Constantin Noica» pentru care Noica a fost arestat la 11 dec. 1958. Predat unicei edituri de atunci (E.S.P.L.A.), manuscrisul a fost citit de Zigu Ornea (redactorul Z. Orenstein) si semnalat Securitãþii ca «unul din cele mai periculoase materiale ideologice din þarã». Turnãtorul este clar consemnat în Dosarul de securitate al lui Noica prin Nota agentului «ªerban» luatã în primãvara anului în care filosoful a fost trimis dupã gratii. In nota datatã 14 mai 1958 scrie cã «existenþa lucrãrii i-a fost semnalatã sursei  de cãtre Orenstein» care, la cererea sursei [Serban], «i-a predat o copie a lucrãrii» (4).

Spre a supravieþui cãderii comunismului, una din formele pe care le-a îmbrãcat cenzura ideologicã, - atotputernicã înainte ºi dupã 1990 prin menþinerea monopolului asupra mass mediei ºi prin perpetuarea «hegemoniei establishmentului comunist» (5) în domeniul ideologiei -,  a fost larga mediatizare (prin Editura «Fundaþia Culturalã Românã») a neadevãrurilor istorice despre anii treizeci confecþionate în 1995 de turnãtorul Zigu Orenstein (1930-2000), inepþii invocate negreºit de rãsfãþaþii mass mediei de câte ori este vorba de Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintilã Horia, etc.

Ar mai fi de adaugat cã aprecierea ponderii gândirii filosofice din volumele pe care Cãtãlin Avramescu le-a desemnat minimalizator drept «cãrticele descriptive» nu este la îndemâna oricui. Despre accesibilitatea la ideile cuprinse în scrieri de conþinut filosofic vom trata însã ceva mai încolo. Deocamdatã vom menþiona doar noutatea înterpretãrii lui Faust propusã în Mitul reintegrãrii (Bucureºti, 1943) si reluatã în Méphistophélès et l’Androgyne (Paris, 1962), unde Eliade argumenteazã ideea unei simpatii reciproce dintre Spiritul creator ºi spiritul negator.

Mai demn de luare aminte ne pare faptul cã în rãfuiala unui incult oarecare cu un spirit superior, se poate presupune forma pe care o ia credinþa în progres a celui refuzat de idee. Omul de rând este croit pe calapodul personajului Wagner din Faust. Deºi dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gândiri înclinatã sã preia ºi sã ducã mai departe cele mai ridicole idei ale altora, un astfel de ins crede în progres. El are alergie la genii, chiar se aºeazã pe sine mai presus decât oamenii mari ai trecutului, mândru de avantajul sãu de a fi fost nãscut dupã ei.

Wagner este prototipul tuturor adepþilor ideii de progres. Spirit superior, Goethe ºtia bine cã gândirea înaintaºilor rãmâne pentru cei mulþi o carte “cu ºapte peceþi”. De aceea îl pune pe Faust sã-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizaþiei ºi culturii, se credea la distanþe astrale de înþelepþii de odinioarã. Aprofundând ideea inaccesibilitãþii celor scrise de oamenii aleºi, Goethe aratã (celor ce au ochi de vãzut)  cã transmiterea cunoaºterii de-a lungul timpului devine problematicã ºi datoritã faptului cã scrierile sînt asemenea unor oglinzi. Ca urmare, dupã efortul de citire  nu se ajunge -cum se crede în mod naiv- la sensul intenþionat de autor. Cititorului aflat la un nivel inferior de pregãtire, din oglinda cãrþii nu-i va apãrea strãlucitorul spirit ascuns între coperþile tomului  ce a strãbãtut veacurile. Lui i se va arãta, ca-ntr-o oglindã, propriul chip. Cãci fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât atât cât îl duce pe el capul. "Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln". (Lucian Blaga : "Ce voi numiþi al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastrã/ În care vremurile se-oglindesc". Goethe consemneazã  si cazul inculþilor (gen Cãtãlin Avramescu si Ovidiu Simonca) la care oglindirea celor citite este atât de jalnic deformatã, încât îþi vine s-o iei la goanã, dupã ce arunci o singurã privire ("Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon"). Un ultim indiciu din conversaþia lui Faust cu Wagner dezvãluie cititorului nivelul cunoaºterii pecetluite cu ºapte peceþi: "Puþinii care au ºtiut ceva ºi cari au fost destul de nebuni de nu ºi-au închis inima lor plinã ci au dezvãluit prostimei gândul ºi vedeniile lor, au fost, de când lumea, rãstigniþi sau arºi pe rug", trad. Iosif Nãdejde, 1938). Cunoaºterea “pecetluitã” este cunoaºterea filosoficã (indicatã prin numele filosofului Giordano Bruno care preda la Paris si a fost ars pe rug la Roma în 1600) si acea învãþãturã pe care a vrut sã o împãrtãºeascã altora « Cel rãstignit pe cruce». 

Dupã Eminescu, «poeþii, filosofii unei naþiuni presupun în cântec ºi cuget înãlþimile cerului». Dar ce înseamnã în cultura vegheatã de cenzorii ideologici «înãlþimile cerului» ? Nimic altceva decât «obscurantism» ºi «poncife misticoide» (v. Ovidiu ªimonca despre scrierile lui Mircea Eliade). Sau, ca sã-l citãm pe Cãtãlin Avramescu - vedeta culturalã care uitã sã treacã ghilimelele când preia opiniile mult vehiculate de nãtãrãi pe seama lui Mircea Eliade -, a gândi la cele divine, ar fi echivalat cu «intenþia declaratã de a forþa o întoarcere a culturii europene la pãgânismul pre-creºtin» (v. rev. Dilema veche din 25 aug.2006).

In realitate, cugetarea lui Mircea Eliade despre «înãlþimile cerului» a luat tot atâtea forme câte cãrþi a scris (si ele nu sînt puþine!). Filosoful religiilor credea cã “Dumnezeu nu ºi-a întors dragostea de la om”. Doar oamenii îl lasã pe Dumnezeu singur. «Capacitatea omului de a fi liber ºi creator prin credinþã, dacã ar fi folositã, ar duce la veºnica reînoire a Cosmosului…, la regenerarea tuturor fãpturilor, adicã la abolirea istoriei ºi la instaurarea timpului aceluia, (illud tempore), prorocit de Isaia » (M. Eliade, Când omul era creator, în rev. Indreptar, München, martie 1950).

 

NOTE :

 

1.     Ne referim la a doua ciuntire a Þãrii. Prima, cea din 1940 care a urmat înþelegerii între Hitler ºi Stalin a smuls din trupul României o jumãtate de Ardeal, Cadrilaterul, Bucovina de Nord si Basarabia. A doua ciuntire, de dupã Yalta lui 1945 a rãpit din nou Bucovina de Nord si Basarabia pe care românii le dobândiserã în rãzboiul lor împotriva ruºilor cotropitori care imediat dupã ocuparea provinciilor româneºti ºi-au început deportãrile în Siberia si uciderile masive pentru a dez-româniza teritoriile ocupate. Despre barbaria acelor neamuri puse pe cotropirea de noi teritorii, Mihai Eminescu scria la modul general cã «în întunericul nedreptãþii ºi a barbariei, toate naþiunile îºi sînt egale în abrutizare».

2.     v. Marin Niþescu (1925-1989), Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 49.

3.     Scrisã în stilul vehement ºi obtuz al vremurilor cînd linia oficialã era trasatã de Leonte Rãutu, preluând în rãbufniri inchizitoriale tot nãduful torþionarilor ce nu l-au putut bãga pe Eliade în închisoare ca sã împãrtãºeascã soarta lui Mircea Vulcãnescu (bãtut la sânge, pânã ºi-a dat obºtescul sfârºit în puºcãrie), recenzia lui O. ªimonca este tot atât de “stearpã si de convenþionalã” ca si cartea lui F. Þurcanu, tradusã în germanã sub titlul «Im Gefängnis der Geschichte» (subl. ns.). Despre aceastã mult lãudatã carte am scris si noi în vol. :  Isabela Vasiliu Scraba, Propedeuticã la eternitate, Ed. Star Tipp, pp. 91-99.

4.     v. C. Noica în vizorul Securitãþii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Obsevatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica ºi criticii sãi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007. Pe internet pagina din «Observatorul Cultural» nr. 20 (277) cuprinde o «eroare» de datare, si o «completare» pentru manipularea adevãrului din vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la CNSAS. Ambele aºa zise «greºeli» sînt preluate ca atare în cele douã articole din «Ziua». Pe nota sursei «Serban» este trecut anul 1959, ceea ce este evident fals. La sfârºitul notei se specificã faptul cã ea a fost cerutã întrucât «este necesarã regionalei Piteºti». Or, în mai 1959 Noica era dupã gratii la Bucureºti. Aºadar în primãvara lui 1959 informaþia sursei «ªerban» nu mai avea de ce sã intereseze Securitatea din Piteºti, care-l urmãrise pe Noica pânã la începutul iernii 1958 când a fost bãgat la puºcãrie. Un fals îl reprezintã ºi consecinþa modificãrii de datã, respectiv completarea evidenþiatã de noi prin majuscule: «Orenstein, PE ATUNCI redactor la E.S.P.L.A.». Fiindcã vigilentul redactor care semnalase Securitãþii nocivitatea manuscrisului ºi care dãduse pe ascuns Securitãþii o copie a scrierii noiciene, în 1959 a fost înaintat în funcþia de «îndrumãtor» la Centrala librãriilor.  Nota sursei «Serban» cu data modificatã se cerea «actualizatã», oferind aceastã indirectã informaþie de rãsplãtire a turnãtorului. Nu ºtim dacã asemenea modificãri au apãrut odatã cu publicarea în 14 iulie 2005 în «Observatorul Cultural», sau dacã informaþiile falsificate se aflau deja «operate» în Dosarul nr. 207 de la CNSAS. Doar un lucru îl putem spune cu toatã certitudinea: «Observatorul cultural» din 6 iulie 2005 si-a permis sã opereze modificãri în interviul lui Alexandru Dragomir, intitulat de redacþie: «Sunt filosof de la 16 ani». Dupã verificarea cu înregistrarea pe casetã, am constatat cã din interviul publicat atât în Obs. Cult. (nr. 275), cât ºi pe internet, lipsesc acele pasaje care evidenþiazã lipsa de respect pentru adevãr a lui Gabriel Liiceanu, editorul scrierilor lui Al. Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba, Ultima revelaþie a filosofului Al. Dragomir : «A nu te vinde comportã nebãnuite riscuri»,  în rev. «Arges», oct. 2006, p. 19).  Iar numãrul cu interviul lui Al. Dragomir luat de Fabian Anton a apãrut tot în vara lui  2005, doar cu câteva zile înainte de publicarea numãrului ce cuprinde file din Dosarul de Securitate a lui Noica… Manuscrisul «Fenomenologiei spiritului de Hegel» istorisitã de Constantin Noica», - pentru care Noica a fost arestat împreunã cu Alexandru Paleologu, cel cãruia filosoful îi citise la Câmpulung cartea, cu Sergiu Al-George si cu mulþi alþii-, a fost publicat la Paris în 1962 pe când filosoful se afla în închisoare, dupã o copie aflatã la Wendy Muston (prima soþie a lui Noica) repatriatã în Anglia pe 9 dec. 1957. Existã si o traducere în englezã a cãrþii, fãcutã de Ion Podea, profesor de istorie si redactor la BBC. Tot atunci fostul asistent al lui Blaga, Zevedei Barbu (profesor la universitatea din Glasgow), împreunã cu Mabel, soþia profesorului Grigore Nandriº, au lucrat la traducerea Jurnalului de idei (1944), ultima carte publicatã de Noica la vremea libertãþii de gândire care fãcuse posibile atâtea capodopere de gând românesc. Volumul Povestiri despre om, dupã o carte a lui Hegel, apãrut la Cartea româneascã în 1980 este masiv cenzurat de toate referirile la religie ca «împlinire a spiritului» (p. 106 din mss.), la gândirea cea adevãratã «care înseamnã a gândi teologic» (p. 122 din mss), la om ca « fiinþã cãutãtoare de Dumnezeu» (p.106), aºadar o carte ciuntitã de tot ce-i fusese semnalat lui Noica la anchete ca «anticomunist ºi mistic» din corpul delict furnizat de Zigu Orenstein Securitãþii. 

5.     v. Ion Varlam, Pseudo-România: Conspirarea deconspirãrii, Editura Vog, Bucuresti, 2004.