Isabela Vasiliu-Scraba

 

Un text francez care ne priveste doar pe noi, romanii : Emil Cioran despre Mircea Vulcanescu

 

Motto : «Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperãrii, Mircea Vulcãnescu a fost cel dintâi care sã-l îmbrãþiºeze, intuind extraordinara promisiune a tânãrului ardelean de 21 de ani, care-ºi târa existenþa prin cãmine studeþeºti ºi încerca sã zgâlþâie  din temelii lumea bunului Dumnezeu»

C-tin Noica, 1979

         Pãrerea tânãrului Emil Cioran despre setea de cunoaºtere a acelui Faust pe care l-a întrupat de foarte timpuriu Mircea Eliade s-a întâmplat sã nu fie foarte mãgulitoare pentru faimosul romancier întors din India ºi devenit asistent universitar. Nici nu îºi propusese sã fie. Din contrã. În acea perioadã edenicã (din punct de vedere culural, pentru cã libertatea de exprimare nu era îngrãditã prin nimic) absolventul din 1932 al Facultãþii de Filosofie ºi Litere din Bucureºti care-l însoþea bucuros la cursuri pe Nae Ionescu (fãrã a-i fi asistent!)  putea scrie cã orice om care este sincer cu sine însuºi trebuie sã recunoascã esenþa tragicã a existenþei sale. Înþeleasã ca trãire «autenticã», lucida asumare a unui astfel de tragism (de extracþie livreascã) era ridicatã de Emil Cioran la rangul de valoare supremã. La polul opus el arunca de-a valma gustul lui Eliade pentru istoria celor mai diverse religii, ºi optimismul «mântuirii prin culturã» la care au visat toþi fãuritorii unirii celei mari (care-ºi doreau o Românie transformatã într-un Stat cultural).

         Dupã cum singur recunoaºte peste ani, Cioran a gândit atacul împotriva lui Mircea Eliade folosind «modul clasic de a fi nedrept ºi neloial cu cineva», prin evidenþierea aspectului  negativ al fiecãreia dintre calitãþile prietenului sãu (v. Exercices d’admiration. Essais et portraits, Paris, 1986, trad. româneascã de Modest Morariu) . Pentru aceasta a trebuit (desigur) sã punã în parantezã toatã admiraþia pe care o nutrise pentru autorul Scrisorilor cãtre un provincial citite cu înfrigurare în «Cuvântul» pe când era în liceu la Sibiu. I-a rãmas doar frenezia luciditãþii ancorate în neantul imaginar al unei trãiri aºa-zis «autentice». Mobilizat de ispita cavalerismului ºi de credinþa cã rãzbunã o nedreptate strigãtoare la cer, el a scris Omul fãrã destin (v. «Vremea», an VI, nr. 308 din 8 oct. 1933), combãtând cu vehemenþã «inerþia spiritualã», fãrã a realiza nepotrivirea faptului de a atribui o atare inerþie unei  personalitãþi în permanentã efervescenþã spirituatã.

         În ultima scrisoare pe care i-a trimis-o filosofului Mircea Vulcãnescu în 3 mai 1944 spre a-i mulþumi pentru «acea superbã Dimensiune…» care-i fusese dedicatã, Emil Cioran i-a scris (în glumã) de plãcerea pe care i-ar provoca-o exhibarea rãului, accentuarea nenorocului românesc, pentru ca pe aceastã cale sã contrabalanseze binele ºi frumosul pe care-l evidenþiase în moºtenirea culturalã româneascã Mircea Vulcãnescu: «Dacã rãul din mine va fi odatã atât de lucid pe cât a fost binele în tine, mã voi sforþa sã întunec puþin icoana Mioriþei, sã vorbesc de gãlbeaza ei» (E. Cioran).  Procedeul, pe care-l vom numi al  «complementaritãþii», nu este lipsit de o oarecare dozã de umor ºi în urmãtoarea asociere de termeni polari notatã în Cahiers. 1957-1972: «je sais que je ne suis bon à rien ici-bas. C’est par là, et par là uniquement, que j’ai acquis une sorte de dimension religieuse» (v. Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile -un decor variabil în opera lui Emil Cioran», în vol : In labirintul rãsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi, 2000, pp.36-56 sau http://www.isabelavs.go.ro). Lãsând de-o parte proverbiala lui buna dispoziþie, «pesimistul cu cel mai mult umor» s-a mai folosit de procedeul complementaritãþii într-o scrisoare din 10 mai 1957, cãtre poetul ºi istoricul literar Ion Caraion, pentru a se debarasa (fãrã glumã!) de unele critici: «Dacã þineþi cu orice preþ sã trec drept un monstru de egoism, accept; vã las dumneavoastrã celorlalþi posibilitatea de a fi puri ºi de a vã crede ca atare. Când o conºtiinþã e atât de netedã ºi de uºoarã, rechizitoriile pot fi fãcute, desigur, cu toatã liniºtea. In ce mã priveºte, accept sã fiu odios, nu fãrã a vã compãtimi îtrucâtva pentru onorabilitatea ºi fericirea dvs.» (v. Suplimentul L.A&I., nr. 14 (243) din 8 aprilie 1996)

         La forme lipsite de virulenþã ale aceluiaºi procedeu avea sã apeleze Emil Cioran când nota (în 1970) cã narcisismul lui Valéry nu era ataºament faþã de eu ca «aberaþie unica». Dar  nu este nici narcisism de jurnal intim, pentru cã, în acest caz particular, « îndrãgostitul de sine însuºi avea stofã de extravertit ».  In eseul Valéry în faþa idolilor sãi, dupã ce consemnase cã «Valéry ºi-a creat singur legenda de poet-matematician», el îi elogiazã «scriitura», fãrã a omite sã precizeze cã la Valéry cultul rigorii nu ajunge niciodatã sã atingã materia frazei, conþinutul ei ideatic, cã rigoarea s-ar vedea doar în preocuparea lui Valéry pentru «proprietatea termenilor».  

         Intr-un singur caz Emil Cioran a abandonat cu totul procedeul «complementaritãþii». A fost o excepþie care ne priveºte doar pe noi, românii, ea nefiind inclusã în volumul de exerciþii de admiraþie publicat la Gallimard în 1985. Este vorba de un text din 20 ianuarie 1966, trimis uneia dintre fiicele filosofului Mircea Vulcãnescu. Deºi este vorba de o scrisoare, textul se rotunjeºte perfect într-un eseu, început cu creionarea unei pilde iniþiatice despre posibilitatea de existenþã a unor suflete neîntinate de pãcatul strãmoºesc ºi continuat pe aceeaºi idee, cu o exemplificare prin personalitatea cu totul excepþionalã care a fost Mircea Vulcãnescu. Si pentru cã la un moment dat Emil Cioran îl asemuise pe Mircea Vulcãnescu unui sfânt evadat dintr-o icoanã, textul ºi-l încheie evocând puterea fãcãtoare de minuni pe care o are însãºi  amintirea prietenului sãu. Într-adevãr, numai imaginea acestuia pãstratã de memoria sa cu o «rãscolitoare limpezime» ar mai avea forþa sã-l împace cu nebunia lumii în care trãieºte.

         În volumul publicat de Editura Humanitas unde el a fost inclus în traducerea Margaretei Ioana Vulcãnescu (v. Mircea Vulcãnescu, Ultimul cuvânt, Bucureºti, 1992, p.165-167, ediþie îngrijitã de Marin Diaconu) acest splendid eseu cioranian apare însã trunchiat. (Mania de a tãia textele urmând a fi publicate, încurajatã în vremea comunismului, se pare cã nu s-a vindecat nici dupã înlãturarea dirijismului cultural atât de caracteristic unui regim totalitar). Întâi a fost cenzuratã povestea hasidicã despre Adam ºi pomul cunoaºterii. În ea se zice cã atunci  când primul om cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoºterii binelui ºi rãului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins ºi aºa s-a întâmplat cã numai acest suflet nu a luat parte la pãcatul primordial.  Odatã cu cenzurarea micii povestiri hasidice a dispãrut ºi baza pe care Emil Cioran a înãlþat structura ideaticã a eseului sãu, pornit de la premiza cã nu toþi oamenii sînt urmaºii lui Adam de dupã cãderea în pãcat ºi cã, într-un mod cu totul excepþional, este posibil -cum spune povestea hasidicã -sã fi rãmas în rai un suflet neprihãnit.

         Din compararea textului mutilat (publicat în 1992 de Editura Humanitas a d-lui Gabriel Liiceanu) cu originalul francez (inclus, fãrã nici cea mai micã modificare, la sfârºitul volumului apãrut în 2000 sub îngrijirea Mariucãi Vulcãnescu la Editura «Crater» a d-lui Ion Papuc) se mai observã  îndepãrtarea  pasajului în care Cioran îl înfãþiºeazã pe Mircea Vulcãnescu în Parcul Versailles. In oaza de verdeaþã a parcului, gânditorul religios a fãcut o strãlucitã teorie a paradisului, cu acea falie metafizicã ce-l face sã semene unei monade cu o singurã fereastrã pe care nu o vãd decât cei aleºi.

         Inainte de plecarea sa la Paris cu o bursã a Institutului francez din Bucureºti, Emil Cioran publicase în «Vremea» un articol despre naturã ºi transcendenþa fãrã viaþã a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile lui Dumnezeu. Aici scrisese cã «dragostea de naturã nu e în fond decât regretul ei». Mai mult încã, meditând la viitorul ce-l aºteaptã, Cioran presupunea cã ratarea i se va trage din prea marele sãu ataºament pentru naturã, cãci doar «printre arbori ºi flori te poþi rãzboi cu Dumnezeu». 

         La Mircea Vulcãnescu, transfigurarea peisajului  ar fi fost - ca sã spunem aºa -, dovada de netãgãduit cã acesta ºtia despre paradis lucruri pe care cei din asistenþã  n-aveau cum sã le ºtie. Si nu pentru cã ar fi citit mai multe scrieri ale Sfinþilor Pãrinþi decât Noica sau Cioran, cei doi martori ai fabuloasei sale viziuni  monadice asupra paradisului. Pur ºi simplu pentru cã -în opinia lui Cioran (ºi nu numai a sa!) Mircea Vulcãnescu era din nãscare altfel decât toþi ceilalþi oameni. Iar explicaþia ar fi putut fi ºi aceea cã sufletul lui nu se împãrtãºise din pãcatul adamic. Pentru Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu trebuie sã fi fost chiar excepþia pe care intenþiona sã o punã în luminã povestirea hasidicã.