Isabela Vasiliu-Scraba

Mircea Eliade redescoperind pãdurea

 

         Filosoful Hans-Georg Gadamer (n. 1900) spunea cã face parte din generaþia care, sub semnul miºcãrilor tineretului, redescoperea pãdurea respingând viaþa culturalã citadinã (Elogiul teoriei, tr. rom. Oct. Nicolae ºi Val. Panaitescu, Iaºi, Ed. Polirom, 1999, p.24). Desigur afirmaþia hermeneutului german se cere explicitatã, fiindcã el nu se referã pur ºi simplu la pofta de drumeþie ce a urmat redescoperirii naturii, ci ºi la altceva, cu siguranþã mai insemnat decât aceasta.

         Fãcând o micã parantezã, amintim cã din perspectiva filosofiei culturii, întoarcerea la naturã mai servise cândva drept premizã pentru supraevaluarea voinþei de putere dirijatã instinctual. Dar în spusele filosofului german (fost elev al lui Heidegger) accentul se pare cã ar cãdea preponderent pe opoziþia faþã de "cultura citadinã".

         Or, în contextul epocii marcate de credinþa spenglerianã cã toate culturile (fie ele oricât de depãrtate una de alta în spaþiu ºi în timp) sînt la fel de valoroase, aceastã opoziþie s-ar putea înþelege drept un soi de revoltã faþã de înfumurarea culturii europene desconsiderând dialogul cu alte culturi, sau chiar cu tradiþii etnice europene necuprinse pânã la acea datã în fluxul tradiþiei istoriei universale.

         O sugestie în direcþia unei asemenea decriptãri o constituie însãºi relativ recenta ºtampilare a acestei idei spengleriene cu eticheta de "dogmã". Iatã ce am citit cã gândea în 2002 la Paris un domn pe nume François Vezin: "Mais faut-il vraiment croire, comme on nous le répète à l-envi, que toutes les "cultures" se valent (lieu commun spenglérien devenu un dogme) et que nous baignons dans on ne sait quelle grande synchronie de l-art (au sens où un naïf historien des religions a pu parler un jour de "la grande synchronie du sacré") ?" (v. François Vezin, Art, mondialisation, primitivisme, în numãrul special din 2003 al rev. "Studia Phaenomenologica" dedicat lui W. Biemel, Bucureºti, Ed. Humanitas, p.270). Acum nu e mai puþin adevãrat cã în vremea simulacrelor de tot felul în care sensibilitatea la contemplarea artei autentice s-a tocit biniºor, unii pot avea reticenþe în a considera ca þinând de domeniul artei cine ºtie ce poze ale unor obiecte de origine îndepãrtatã. Dar aceasta nu înseamnã cã poza Giocondei ar întra în domeniul culturii în timp ce o pozã înfãþiºând o bisericã dintr-un sat maramureºan n-ar intra. Numai cã dl François Vezin nu s-a mulþumit cu refuzul alteritãþii (marcat de ghilimelele în care a pus cuvântul culturã considerat în multiplicitatea sa), ºi nici cu etichetele minimalizatoare pe care le-a avut la îndemânã pentru a discredita generoasa idee spenglerianã.

         Imprudent, dl Vezin a vrut sã se rãfuiascã tangenþial ºi cu Mircea Eliade, cele câteva pagini despre Art, mondialisation, primitivisme fiindu-i solicitate pentru cartea dedicatã lui Walter Biemel, sas care ºi-a perfecþionat limba românã înscriindu-se în timpul liceului la cursurile Universitãþii de varã a lui Nicolae Iorga ºi care în facultate l-a admirat pe profesorul sãu de metafizicã, Mircea Eliade. Dupã cum mãrturisise în repetate rânduri, Biemel nutrea o sincerã admiraþie pentru specificitatea culturii populare româneºti, cunoscutã îndeaproape în vremea campaniilor monografice din satul Drãguº unde fusese cu Traian Herseni, "un profesor pe care l-a iubit", fiind convins cã "ceea ce þine echilibrul poporului român este crucea" (p.338, p. 372 ºi p. 386).

         Pe faimosul istoric al religiilor, francezul nu s-a ostenit sã-l numeascã în mod expres. L-a considerat pe semne prea "naiv" pentru ai face onoarea menþionãrii numelui. Or, luând în consideraþie ideile cuprinse în referirea sa la acel "naiv" istoric al religiilor, oricine va putea constata fãrã dificultate igenuitatea replicii mãruntului autor francez care a crezut cã-l poate privi de sus pe marele savant român.

         Într-adevãr, dacã Mircea Eliade a putut pe bunã dreptate sã vorbeascã de o "sincronie" a divinului, el ºtia cã adunã laolaltã douã feluri de timp ºi cã afirmaþia sa este perfect legitimã, fiind probatã cu argumente cumulând mii de pagini (cam tot atâtea câte cuprind întreaga sa operã ºtiinþificã ºi literarã). Ceea ce, în naievitatea sa, dl Vezin se pare cã n-a remarcat. Cãci sesizând la timp acest lucru, ar fi evitat (probabil) ridicolul comparaþiei dintre contemporaneitatea din domeniul artei ºi sincronia þinând de esenþa trãirii sacralitãþii.