Visul-lui-Eliade

Isabela Vasiliu-Scraba

Moartea spirituală în receptarea din Ţară şi

visul premonitoriu al lui Mircea Eliade

Motto: “Mă gândeam…la ce-aş fi suferit rămânând în ţară profesor şi scriitor…În cel mai bun caz, aş fi murit de tuberculoză într-o închisoare” (Eliade, Memorii, 1985)

In numarul dedicat lui Alexandru Dragomir de o revistă scoasă de Liiceanu (“Studia Phaenomenologica”, IV, 3-4/2004), umplut pe sfert cu prefaţa si postfaţa la volumul Crase banalităţi metafizice (Ed. Humanitas, 2004) şi mai mult de jumătate cu texte de-ale lui Dragomir publicate în româneşte în primul si al doilea volum scos de Humanitas în 2004 si 2005, în puţinele pagini rămase, alături de un text memorialistic a lui Walter Biemel (publicat si de Virgil Ierunca în rev. “Ethos”), cititorul revistei află de la Horia Roman Patapievici si de la Virgil Ciomoş că la una din conferinţele ţinute de ei ca bursieri ai Colegiului Noua Europă (N.E.C.) a asistat Alexandru Dragomir

L’ “ange” messager (p.81), Andrei Plesu, nu-l informase pe Ciomoş de aleasa asistenţă pe care urma s-o aibă. La cei aproape 80 de ai ai săi, fostul discipol al lui Heidegger a fost adus cu maşina, ca, împreună cu Andrei Scrima, prin simpla lor prezenţă, să “valideze”, prin “grăitoarea” tăcere (apud. Ciomoş) a fiecăruia din cei doi, “înaltul” nivel al cunoaşterii filosofice(1) la care ar fi fost ajuns conferenţiarul absolvent acelei Facultăţi de materialism dialectic care purta numele de Facultate de Filozofie.

După ce a constatat (din Jurnalului de la Păltiniş, apărut la Cartea Românească în 1983) că Înalta Poartă îi permite lui Noica să fie înconjurat de unii tineri comunişti (Liiceanu, Pleşu etc.), Alexandru Dragomir i-a solicitat acestuia să-i împrumute îngerii păzitori care puteau trece cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier. Astfel că la 69 de ani, dată fiind vitregia vremurilor, marginalizatul Dragomir, care discuta filozofie doar cu Noica şi cu foştii săi colegi de facultate Octavian Nistor şi Mihai Şora, a ajuns să ţină conferinţe în casa lui Liiceanu, cu un public de 3-4 persoane care înregistrau de zor (în scris sau pe casete) spusele lui (2). Fiind între cunoscuţi, bătrânul Alexandru Dragomir s-a lăsat purtat “pe sus” de Pleşu la conferinţa post-decembristă a doctorandului Ciomoş, prilej cu care a discutat in exclusivitate cu părintele André Scrima, cu care mai avusese prilejul de a se tachina pe teme filosofice.

Dacă la NEC s-au găsit atunci laolaltă doi dintre marii filosofi români în viaţă, unul reîntors în ţară după o lungă misiune (păr. Andrei Scrima) si altul scos la vedere (Alexandru Dragomir) din negura marginalizării impuse cu de-a sila odată cu instalarea lui Leonte Răutu şi Ioşca Chişinevschi la cârma culturii româneşti (v. visul lui Alexandru Dragomir din 23 aprilie 1997, povestit în prefaţa volumului de la Humanitas din 2004), cine să mai nege excelenţa “centrului de excelenţă” (New Europe College) unde alegerea bursierilor e realizată de una dintre ficele lui Leonte Răutu?

Revenirea în ţară a lui Mircea Eliade urma să îndeplinească (indirect) acelaşi rol: prin simpla sa prezenţă el ar fi dat girul regimului de ocupaţie ideologică si culturală a ţării. Momeala fusese la început publicarea Aspects du Mythe cu traducerea revăzută de Sergiu Al-George, tărăgănată vreme de opt ani. Din Jurnalul lui Eliade aflăm că prin 1970 cenzorii ideologici se împiedicaseră de un citat (ulterior suprimat la sugestia filosofului religiilor) din Norman Cohn “în care comunismul si nazismul erau socotite printre mesianismele moderne” (vol.II, 2004, p.131). După încă doi ani lucrarea s-ar fi publicat “de urgenţă” dacă Virgil Cândea ar fi reuşit să-si ducă la bun sfârşit misiunea de-al convinge pe Eliade să revină în ţară. Prin 1977 Virgil Cândea încă îl mai “implora” de la Cleveland să-şi facă apariţia după Cortina de Fier. De data aceasta oficialii ridicaseră miza: Eliade era zor nevoie invitat să devină membru de onoare al Academiei RSR: “i-am explicat (poate puţin prea brutal, notează fostul asistent al lui Nae Ionescu) de ce sunt silit să refuz” (12 aprilie 1977). Drept care a mai trecut un an pănă să apară în librării Aspecte ale mitului (1978).

Mircea Eliade nu s-a lăsat păcălit să revină în România ciuntită nici cu momeala înfiinţării unui Institut de Studii Orientale care ar fi urmat să-i poarte numele. El ştia foarte bine că nici comuniştii, cnci cripto-comniştii nu-l iubesc. Andrei Pleşu, care a înfiinţat două Institute de Istoria Religiilor, unul în vremea lui Brucan-Iliescu şi altul în 2008, s-a ferit ca de foc să numească vreunul din ele “Mircea Eliade”. In mod ciudat, nici scrisorile sale trimise în 1976 lui Mircea Eliade (Box 68, Folder 12, în arhiva “M. Eliade” de la Chicago, v. Guide to the Mircea Eliade Papers, 1926-1998) nu au fost tipărite (sau măcar menţionate) în vreunul din cele 5 volume de Corespondenţă adresată lui Mircea Eliade.

La vremea comunismlui, Eliade era de fapt invitat în exclusivitate pentru a da girul “barbariei” (apud. Vintilă Horia, rev. “Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct. 2008, p.VIII) din ţara unde gândirea rămâsese oficial întemniţată, si unde Anton Dumitriu împreună cu Noica ajunseseră a reprezenta aproape în exclusivitate întreaga filosofie românească, epurată de “pescuitorii în apa tulbure a misticismului” (Oscar Lemnaru despre autorul Mitului reintegrării). Eliade, care din tinereţe se ocupase cu cele mai înalte realizări spirituale ale omenirii, se pare că fusese dăruit cu ceva puteri divinatorii. Fiindcă prin intermediul unui vis el a avut imaginea receptării în ţară a operei sale. Nu doar pentru momentul în care a visat, ci valabilă mai ales după 1990 în România aceloraşi “atei stângişti şi viermi extremişti care rod marginile Culturii” (Vintilă Horia, 29 martie 1975, în ibidem, p.VII).

Se făcea că Eliade a murit si că el se vedea pe sine mort, de undeva din afara coşciugului. La un moment dat sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a început să plutească în aer pornind de la Paris către Bucureşti. Vederea din exterior a putut urmări zborul pănă undeva în Bulgaria. Din dreapta Dunării, privind peste graniţa naturală a fluviului, Mircea Eliade a constatat cu surpindere că spectacolul a luat o altă înfăţişare. Pe cât de limpede fusese imaginea pe care a putut-o urmări cu uşurinţă pe tot parcursul de la Paris până la graniţa cu România, pe atât de înceţoşată devenise ea acum.

Întâi a intervenit oprirea zborului. In Bulgaria sicriul “a rămas zile întregi, aşteptând. Prietenii organizaseră un Comitet şi, prin Crucea Roşie, ceruseră Guvernului de la Bucureşti asigurarea că sicriul nu va fi distrus” (M. Eliade, Jurnal, vol I, Ed. Humanitas, 1993, p.274). Apoi, Eliade şi-a dat seama de imposibilitatea de a mai urmări plutirea sicriului de la Dunăre către Bucureşti. El, care se văzuse pe sine tot drumul, de la Biserica română din rue de Beauvais până în dreapta Dunării, pe teritoriul României nu se mai vedea. Parcă s-ar fi produs o ruptură la trecerea graniţei: după reluarea călătoriei, spiritul celui mort ar fi rămas în afara ţării. Pe semne, asigurarea oficială că sicriul nu va fi distrus, nu implicase si acceptarea revenirii în ţară a spiritului celui mort: Odată intrat pe teritoriul României, coşciugul n-a mai putut pluti spre Bucureşti cu privirea însoţitoare de până atunci.

In încercarea făcută imediat la trezire de a găsi un sens pentru straniul rêve éveillé, Eliade n-a ţinut seamă de indiciul acelei opriri în aşteptarea unui ajutor care să vină din partea Crucii Roşii internaţionale la solicitarea unor prieteni de-ai săi. In schimb, el a presupus în interpretarea sa că supravieţuirea imediată, adică posibilitatea de a-şi trăi în continuare destinul, îi cere jertfa a tot ce iubise, lucrase si visase în România de dinainte de exil. Căutând un sens în imediatul istoric, Eliade a ratat esenţialul mesajului, deşi nu s-a aflat foarte departe de cheia visului. După interpretarea lui Mircea Eliade (similară cu a celor câţiva psihologi cu care s-a sfătuit), visul s-ar fi referit la moartea celui ce fusese cândva asistentul al lui Nae Ionescu şi reînvierea sa iniţiatică. Or, unul dintre capetele de acuzare formulate împotriva istoricului religiilor a invocat The Encyclopedia of Philosophy, vol.IV (Macmillan Publishers, London, 1967) în care Mircea Eliade a scris despre viaţa si activitatea profesorului Nae Ionescu (v. Mircea Eliade, File despre Nae Ionescu, Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, 2008, p. 88-90).

Cum îşi putea oare Eliade închipui că revenirea post-mortem în România va însemna uciderea spiritului din scrierile care i-au dus faima în întreaga lume? Paradoxul premoniţiilor este că ele nu sînt crezute oricât de limpede s-ar înfăţişa, şi că (în fapt) sensul este receptat după “regula epilogului”, adică printr-o privire retrospectivă, după câtva timp de la încheierea evenimentului de cercetat. Viziunea în stare de semitrezie pe care Eliade a avut-o în 1955 i-a arătat limpede cum intrate pe teritoriul patriei sale, rămăşiţe sale pământeşti îşi vor pierde calitatea de a fi fost corpul decedat al unui istoric al religiilor onorat de lumea academică (3), devenind prada mult aşteptată de vânătorii de cadavre.

Prin acest vis Eliade a fost din timp înştiinţat că după moartea sa “reflectoarele se vor îndrepta cu toată forţa asupra anilor treizeci” cum scrie Virgil Nemoianu (4) care l-a încurajat pe Norman Manea să joace cartea vieţii sale în 1991, atacându-l pe Eliade, fapt bine apreciat in Israel si abundent răsplătit cu o bursă de un an în RFG, un post de universitar la Bard College (SUA), indemnizaţii de cercetare/creaţie de la Fundaţia Guggenheim etc.(5).

Marxistul reciclat în America primise în două rânduri textul lui Manea pe când acesta îl cocea. Pentru a-l putea trata de sus pe marele Eliade, Nemoianu, la fel ca Andrei Pleşu, s-a ferit să apară în volumele în care s-a publicat corespondenţa primită de profesorul de la Divinity School (v. Box 67, Folder 12, 1971-1977, ibidem). Cu îngâmfarea caracteristică tuturor neîmpliniţilor rămaşi în “interval”, amatori a-şi da cu părerea în domenii în care nu se pricep, Nemoianu va scrie că Eliade, Enescu si Brâncuşi “îl lasă indiferent” si că multe din principalele lucrări savante ale lui Eliade i-au rămas (si o să-i rămână pe veci) necunoscute. Apoi decretează apodictic: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192).

Spuneam că Eliade a avut daruri divinatorii, fiindcă el a visat cum va arăta receptarea oficială a operei sale. El a fost “înştiinţat” că va deveni “un caz” si că vor interveni în soluţionarea “cazului Eliade” (fără prea mult succes) prietenii săi. În plus, el a presimţit că felul receptării postume a creaţiei sale va fi dictat de “oficialii” care dăduseră asigurarea că “sicriul nu va fi distrus”.

In forma acestui vis avut înainte de a ajunge în America şi a intra în faza adevăratului exil din cea de-a doua patrie a sa, aceea lărgită la dimensiunea Europei, Eliade a fost “avertizat” că cripto-comuniştii îl vor considera “mort” spiritualiceşte. Desigur, ştia de mult de găselniţa “presupoziţiilor politice ale scrierilor sale ştiinţifice” (atât de captivante pentru Sorin Antohi), după cum ştia bine că în Occident nici un istoric serios al religiilor nu se coboară la asemenea nivel al discuţiei. Dar pentru cei de-acasă, pentru România ciuntită si decapitată de vârfurile spiritualităţii sale, pentru cultura românească în care izvoarele fuseseră dinadins secate(6), situaţia nu se prezenta ca în Occident. Si aici intervine puterea divinaţiei.

Intr-o cultură materialistă dirijată din umbră de ocupantul ţării mai bine de jumătate de secol, o cultură în care a fost săltat (pe cele mai înalte culmi) un captiv al intervalului precum Andrei Pleşu, geniul eliadesc va dispărea într-o ceaţă extrem de deasă.

Dar Eliade mai prevede ceva. In starea aflată la graniţa dintre trezie si vis, el “află” că oficialii din ţară nu-l vor da cu totul uitării. El poate reveni acasă. Sicriul îi ajunge la Bucureşti, dar cripto-comunişii de aici se vor preocupa de Eliade ca de un ins scăpat de condamnarea poltică din 1945. Redus la dimensiunea de cetăţean care s-a bucurat de drepturi cetăţeneşti si a avut simpatii politice, Eliade va fi catalogat în ţara sa, cum a fost catalogat si prietenul său Mircea Vulcănescu, drept “bandit fascist”. Revenirea postumă a lui Eliade nu va semăna în nici un caz cu revenirea postumă a lui George Enescu, interpretat post mortem de toţi marii muzicieni si onorat an de an prin festivaluri care la Bucureşti îi poartă numele.

Vorbind de mormântul lui Enescu rămas gol la Tescani, Ion Papuc subliniază “eşecul reîntoarcerii acasă a lui Enescu” si-i asociază imaginea visului eliadesc cu sicriul zburător. Aceasta îl duce pe Ion Papuc la concluzia că, indiferent dacă s-ar fi întâmplat ca rămăşiţele lui George Enescu să ajungă a-şi dormi somnul de veci în ţărâna propriei ţări, privirea lui Enescu ar fi rămas “definitiv în exil. Privirea lui, adică spiritul, geniul lui creator, cum se spune, ar fi rămas definitiv în exil”(7).

Hemeneutizarea după care accentul e pus pe rămânerea definitivă în exil, văduveşte visul lui Eliade tocmai de partea premonitorie a sa, de secvenţa cu plutirea neîntreruptă a sicriului pe teritoriul României, după ce (prin demersuri internaţionale) prietenii lui Eliade fuseseră asiguraţi de integritatea coşciugului, plutire spre Bucureşti în care lumina spiritului nu l-a mai însoţit. E foarte adevărat că atât la George Enescu cât si la Mircea Eliade, creativitatea le-a fost benefic influenţată de viaţa din exil. Dar divinaţia din visul lui Eliade nu este axată pe faima care îi va rămâne vie in Occident(8), unde scrierile îi vor fi neîntrerupt publicate si traduse (cum s-a petrecut în ultimii ani în Spania cu traducerile făcute de Joaquim Garrigos, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti). Eliade (pre)vede ce se va întâmpla (la nivel oficial) cu opera sa de o viaţă, el are premoniţia negurii care va întuneca lumina spiritului încorporată în scrierile sale.

Note şi comentarii marginale:

1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Timpul si eterna buimăceală a lui Virgil Ciomoş, în rev. on-line “Asymetria” (scoasă de Dan Culcer), precum si articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Ultimul interviu al filosofului Alexandru Dragomir (1916-2002), în rev. Asachi (Piatra Neamţ), Seria a III-a, Nr.1 (237), ianuarie 2008, p. 11.

2. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate – Alexandru Dragomir în singurătatea găndului (Editura Star Tipp, Slobozia, 192p.; bibliogr., conţine texte în franceză si germană, ISBN 9738134161), si articolul scris după apariţia volumului: Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filosofului Alexandru Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri”, în rev. Argeş (Piteşti), 2006, nr 11 (53), noiembrie 2006, p.21.

3 v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspaţiu, în rev. Argeş (Piteşti), nr 6 (302), iunie 2007, p.19.

4. v. Virgil Nemoianu, în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 264 p. ISBN 978-9735016333. Pentru cripto-comunistul Nemoianu, “Faust e individul care trebuie să înveţe virtuţile individului”, iar nefericirea sau alienarea lui Faust ar indica “faptul că eroul e incapabil sau nu doreşte să se adapteze”. Credem că lectura cursului despre Faust ţinut de Nae Ionescu l-ar fi făcut să înşire mai puţine platitudini. Oricum, în postfaţa la volumul lui Mihai Sora (Despre dialogul interior, 1947, ediţia II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995), Virgil Nemoianu nu a putut scrie despre “nefastul si insignifiantul Nae Ionescu” cum a făcut-o în volumul prin care Editura Humanitas a “sărbătorit” centenarul naşterii lui Eliade (v. Intâlniri cu Mircea Eliade (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007). In volumul lui Şora, Nemoianu a fost nevoit să scrie (probabil la sugestia lui Mihai Sora, fost student a lui Nae Ionescu) de “incandescentul si controversatul Nae Ionescu” . Despre incandescenţa gândirii faimosului profesor de la Universitatea bucureşteană a se vedea volumele noastre: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, 2000, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor - Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu si Vasile Bancilă, Ed. Star Tipp, 2000.

5. v. rev. Origini/Romanian Roots, nr. 3-4/2001.

6. v. Isabela Vasiliu-Scraba, în rev. Argeş (Piteşti), Mircea Eliade si detractorii săi, sau Răfuiala omului de rând cu omul superior, nr 11 (305), noiembrie 2007, p.22-23.

7. v. Ion Papuc, Scriitorul de filosofie, Ed. România Press, 2008, p. 145. Ca şi interpretarea lui Ion Papuc, decriptarea visului propusă de prof. dr. Ion Filipciuc (Mircea Eliade printre Bucovineni, Biblioteca “Mioriţa”, Câmpulung Bucovina, 2007) se axează pe prima parte a visului în care sicriul plutitor se află dincolo de Cortina de fier. Profesorul bucovinean interpretează într-un cadru mai larg scurta secvenţă de la Ascona, unde florilor de pe sicriu le este adăugat un trandafir.

8. Faima rămasă vie în Occident este descrisă în visul din 1955 în felul următor: “Mi-ar trebui multe pagini să descriu senzaţia pe care o provocase acest miracol [plutirea sicriului], miile de oameni care urmăreau pe străzile Parisului sicriul plutind deasupra caselor: maşinile, camioanele cu instalaţii cinematografice şi radiofonice, elicopterele care l-au întovărăşit când s-a depărtat de oraş. Ediţiile ziarelor de după amiază anunţau localităţile pe unde trecea şi publicau noi fotografii” (Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p.273).