Isabela Vasiliu-Scraba

PRECIZĂRI IN ŢARA LUI ELIADE SI CULIANU

Formula “în patria lui Eliade si Culianu” a fost folosită de Theodor Baconski în Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) pentru a camufla cacialmaua egalizării celor doi istorici ai religiilor după modelul acelui “ce mai tropăim noi doi” zis de un şoricel Elefantului pe un pod pe care-l traversau împreună. Postarea şoricelului Culianu cot la cot cu marele său maestru sub umbrela unei patrii comune am regăsit-o la directorul interimar al Institutului de istoria religiilor (ihr-acad) Andrei Plesu în discursul din 20 oct. 2008, unde trebuia să escamoteze acel hocus pocus prin care Mircea Eliade a fost trecut în umbră pentru a face loc unui Culianu înobilat de securistul Antohi cu titlul de “nou Eliade”.

Evident, formula lui T. Baconski(1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Ioan Petru Culianu este patria ciuntită (de Bucovina de Nord, Basarabia si Cadrilater) a fostului asistent al lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti. De fapt, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu. Formula a fost repetată de Pleşu după Baconsky pentru impunerea acestui neadevăr, pentru propagarea şi fixarea formulei în minţile celor ce nu se pot sustrage manipulării. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur.

Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade… Nae Ionescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Irineu Mihălcescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Benedict Ghius, Iustin Moisescu, D. Stăniloaie, etc.,… magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi (în orice caz nu pe Eliade căruia de două decenii i se pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite).

Cum vom vedea ceva mai încolo din înşirarea incoerentă a unor vorbe goale la adresa receptării pe mapamod a lui Eliade, bâlbâială a unui Ciurtin cititor atent al dilemei iscate în capul lui Pleşu de “Axa lumii si spiritul locului [la Eliade]” , prin “patria lui Eliade şi Culianu” Eugen Ciurtin se pare că înţelege doar “patria lui Culianu” (desigur nu Olanda, al cărui ceţăţean Culianu a fost din 1979 şi până la moarte).

In nr. 83 din noiembrie 2008 al revistei Oglinda literară a apărut numele fişierului (“cacialmauaIIR”) în dreptul titlului articolului meu: Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui Culianu (p.3895). Faptul poate deruta în măsura în care mi s-ar putea atribui pe nedrept un gând pe care nu l-am avut, întrucât nu consider înfiinţarea Institutului de Istoria Religiilor (aflat sub tutela Sectiei de istorie a Academiei) o cacialma. In schimb, extrem de nepotrivită îmi pare numirea Institutului cu numele lui Culianu, discipol al lui Eliade, dar si al lui Sergiu Al-George si Cicerone Poghirc (dintre profesorii români pe care i-a avut).

In acest articol notasem că Ioan Petru Culianu a scris în bio-bibliografia alcătuită în noiembrie 1990 că n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a nesocoti poziţia academică si onorurile conferite lui Eliade, spre a da (în cadrele unui for academic) întâietate discipolului Culianu (nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american unde în 1991 urma să-şi înceapă cariera de profesor asociat de istoria religiilor şi nici de cel francez unde şi-a trecut în zece ani doctoratul de Stat), numind Institutul de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor la Sienna şi la Chicago.

La un an de la moartea lui Eliade, un universitar american din şcoala (eliadescă) de la Chicago scria despre Culianu că ar fi un “est-european” promiţător, după opinia lui Mircea Eliade, “the most promising young scholars in the History of Religion” (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume de istoria religiilor scrise de savantul I.P.Culianu era deja completă(2), la Divinity School era considerat un tânăr promiţător, si nicidecum savantul de cine ştie ce renume, marea personalitate comparabilă cu Eliade pe care formula lui Pleşu/Baconsky ţine morţiş să o impună. In paranteză fie spus, faima lui Culianu, multă, puţină cît a apucat să se adune după 18 ani de instrumentalizare mediatică, se datorează în exclusivitate ascocierii numelui său cu cel al lui Eliade. Aceasta a echivalat (uneori la propriu, cum s-a întâmplat cu Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi) cu o confiscare a gloriei lui Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un aşa-zis al IV-lea volum de Istoria credinţelor şi refuzul lui Payot de a publica lucrări eliadeşti terminate de Culianu).

In total dezacord cu afirmaţiile lansate prin mass-media vreme de aproape două decenii despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării permanente la Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul la Sorbona în 1987, a predat istoria religiilor doar în anul universitar 1987-1988 ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Asta e mărturia lui Culianu. In schimb, obnubilate de afirmaţia lui Pleşu că Ioan Petru Culianu ar fi fost, vezi Doamne, “mai bun decît Eliade”, toate editurile (Humanitas, Polirom, Nemira, Academiei) -interesate de cel asasinat în SUA la vremea primului ministeriat al lui Pleşu -, au brodat vorbe goale despre “succesorul” la catedra lui Eliade după decesul acestuia şi despre vreo trei doctorate ale discipolului care până la moartea lui Eliade nu fusese capabil să-şi treacă doctoratul de Stat.

Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile indianistului Sergiu Al-George către savantul Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise maestrului de fostul pcr-ist Culianu suspect de perseverent în atragerea lui Eliade în mocirla acuzaţiilor nefondate (v. Corespondenţa Eliade-Culianu intitulată Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004, spre a ilustra refuzul marelui istoric al religiilor de a se murdări disculpându-se de inventate vinovăţii).

Tot în nr. 83 al revistei Oglinda literară, în cea de-a treia parte a articolului meu Culianu în locul lui Eliade? (p.3858) s-a strecurat o greşală pe care n-am mai putut s-o îndrept, desi în site-ul meu (www.geocities.com/isabelavs/ ) o remediasem. Citind în volumul Convorbiri cu si despre Eliade (editor M. Handoca, Ed. Humanitas, Buc., 1998) înterviul lui Culianu din 1981, am crezut că la un moment dat el face referire la postul de radio din Bucureşti, de unde am dedus că a fost în ţară. De fapt, Culianu vorbise la BBC, iar cele scrise de mine despre revenirea în ţară nu aveau temei. Eroarea se înscria însă perfect în seria excepţiilor de la regulă pe care le semnalasem în comparaţia dintre Ion Omescu şi Culianu, exilaţi amândoi în 1972. Primul, o personalitate de valoare recunoscută în Occident, un specialist în Shakespeare premiat de Academia Franceză de care comuniştii din ţară se făceau că nu ştiu, că nu există. Ion Omescu a fost până la moartea sa în exil un ostracizat, ca toţi foştii deţinuţi politici, spre deosebire de profesorul de română de la Groningen (protejat şi susţinut pe la diverşi editori de Eliade) care nu impresionase prin nimic ieşit din comun lumea istoricilor religiilor din Franţa, dar care era puternic mediatizat în RSR înainte de 1989 (de Oişteanu si Antohi) cu interviuri si recenzii în reviste prestigioase.

La Institutul de Istoria Religiilor pe care Pleşu a ţinut să-l numească “Ioan Petru Culianu” se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu (f. apreciat de colegii de breaslă din Occident). Faptul n-a fost “răsplătit” cu numirea vreunei săli după donator. O sală a Institutului ivit în ianuarie 2008 în “patria lui Eliade şi Culianu” se numeşte…”Culianu”. Iar cealaltă, mai dostită, se numeşte “Eliade”, nu pentru că Eliade ar fi fost mai mare decât discipolul ce-a tropăit puţin şi inutil alături de maestru, ci pentru că aici au ajuns lăzile cu biblioteca lui Eliade din apartamentul de la Paris. Despre soarta acelui fond de carte oferit Bibliotecii Universitare de Eliade şi ajuns în parte în Bucureşti prin grija lui Mircea Maliţa nu s-a vehiculat nici o ştire. De fapt, acel fond ar fi trebuit să stea la temelia unui Institut Eliade pe care satrapii culturii comuniste nu l-au vrut.

Dar avem şi o veste îmbucurătoare: Directorul interimar al institutului înfiinţat prin H.G. nr.32/ 9 ian.2008 a desemnat pe unul din cei cinci angajaţi (Mihail Neamţu, Bogdan Tătaru Cazaban, Mirel Bănică, Andrei Oişteanu, Eugen Ciurtin) să fie secretar al Consiliului ştiinţific. Cum bine se ştie, Institutul de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu în 1990 sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat (condus de Radu Bercea ) vreo 14 ani fără Consiliu ştiinţific. Să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul de studii orientale “Sergiu Al-George”, noul institut “Ioan Petru Culianu” se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe Eugen Ciurtin a cărei bălbăită opinie despre faima lui Mircea Eliade o redăm în încheierea articolului nostru:

“Vizitator care, initial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifica. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo pina in 1967 sa se monumentalizeze tacerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv ca prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operatie pe care trei schitari ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui” (Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001).

_______

Note: 1. Invocând universalismul lui Cantemir, Theodor Baconsky consideră că între Universitatea din Bucureşti, politizată la maximum spre a scoate comunişti de nădejde (pe modelul lui Andrei Pleşu, secretar al Biroului Organizaţiei de Bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei), si Universitatea bucureşteană absolvită în 1928 de Mircea Eliade n-ar fi fost nici cea mai mică diferenţă. Nici între liceul “Spiru Haret” din comunism şi din vremea lui Eliade. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu din decembrie 1990, ar fi aflat opinia ceva mai realistă a profesorului invitat la Divinity School “că în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Culianu se pare ca n-avea inocenţa lui Theodor Baconsky care nu poate distinge diferenţa între pregătirea universitară oferită de învăţământul de tip marxist (prelungit după 1989 in forme modificate conjunctural) si pregătirea lui Eliade cu personalităţi de anvergura intelectuală a unui Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Florian si ceilalţi profesori care pe atunci făceau faima universităţii bucureştene. Cum bine se ştie, după 1945 învăţământul superior românesc a fost golit de personalităţi (fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate) si asezonat cu politruci în slujba ocupantului sovietic al ţării ciuntite. Cât priveşte Liceul “Spiru Haret” pe care l-a frecventat şi autoarea acestor rânduri (I. V.-S.), cred că Eliade n-a fost silit niciodată ca licean să sară pe fereastra de la parterul înalt al clădirii când după ore se încuia uşa de ieşire spre a împiedica plecarea de la invăţământ politic. Intr-adevăr, din închisoarea improvizată ad-hoc nu se putea ieşi decât prin clasele de la parter, toate ocupate. Aşa că, s-a-ntâmplat odată ca părinţii veniţi la şedinţă să rămână fără glas la gestul elevei în uniformă care n- privit nici în dreapta nici în stânga si a deschis hotărâtă fereastra spre a scăpa de idioţirea obligatorie.

Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns acolo ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). “Valorificarea moşternirii” ar reprezenta tocmai numirea cu numele lui “I.P.Culianu” a Institutului de Istoria Religiilor condus de Plesu, fapt nespecificat în articolul din Dilema veche, cacialmaua acestei numiri fiind prea din cale afară de evidentă.

2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură istorici ai religiilor precum Patapievici, Pleşu, Oişteanu si Antohi, Ioan Petru Culianu îşi publicase deja cele cinci volume de autor. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în patruzeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor de istoria religiilor publicate de Culianu: (a) licenţa din noiembrie 1975, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).

3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).