Isabela Vasiliu-Scraba

DIN DISCIPOLII NECUNOSCUTI

 AI LUI  HEIDEGGER : Constantin Opriºan

Motto: "Heidegger cunoaºte România din buna reputaþie de a fi o þarã a filosofilor, cãci mereu îi vin de acolo studenþi în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg sã studieze economia politicã iar maghiarii medicina, românii îºi reprezintã þara pe frontul spiritual."

W. Biemel, în rev. «Univ. lit.», dec. 1942

 

         Când se aude în cele patru zãri cã Alexandru Dragomir (1) împreunã cu Walter Biemel i-au fost discipoli lui Heidegger se iveºte (ca de la sine) întrebarea:  Numai cei doi sã-i fi fost discipoli ? Lãsat ceva mai în umbrã, câteodatã mai este adãugat ºi numele filosofului Octavian Vuia (2). Dar nu  prin revistele «oficiale», adicã revistele care se bucurã de o largã mediatizare, fãrã ca prin aceasta sã câºtige mai mulþi cititori.

Cam aceasta este imaginea difuzatã ºi rãsdifuzatã de cei care se tot premiazã între ei uzurpând titluri vane precum cele de «singuri specialiºti români în filosofia lui Heidegger» ºi de «primii (/cei mai mari/ singurii adevãraþi) traducãtori» ai filosofului din Freiburg im Bresgau. Varianta multiplã a fost preferatã încã din vremea comunismului. Mecanismul ei de propagare, bine verificat de-a lungul timpului în operaþia de amputare a culturii ºi spiritualitãþii româneºti prin restrângerea scriitorilor români la cei cu simpatii de stânga, urmãrea «uitarea» oricãrui nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger (3), sau a scris despre el. In general se dorea o cât mai radicalã transformare a domeniului traducerilor de scrieri filosofice într-un fals deºert  prin drastica înlãturare a numelor de traducãtori români nãscuþi în primul sfert al secolului XX (4).

Ghinionul aºa-ziºilor ‘unici specialiºti’ în Heidegger a fost existenþa -fãrã întrerupere- a dialogului pe teme filosofice heideggeriene dintre românii din exil care l-au cunoscut pe filosoful german. De exemplu, dialogul de prin anii 50 dintre Stefan Teodorescu ºi Constantin Amãriuþei chiar în jurul unei traduceri din Heidegger, ca sã nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare dintre discipol ºi maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care Martin Heidegger îl preþuia în mod special. Demn de ºtiut este ºi faptul cã (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se forma la un moment dat un fel de ‘zid românesc’ în jurul bãtrânului filosof atacat la Paris, interzis la Sorbona ºi omagiat la Castelul din Cerisy la Sale (6).

Fãrã putinþã de manifestare din cauza închistãrii ideologice, ºi în þarã exista un oarecare dialog între cei încurajaþi de Noica ºi cei încurajaþi de Anton Dumitiu sã se ocupe de filosofie sau sã traducã Fiinþã ºi timp (v. corespondenþa publicatã în rev. ‘Jurnalul literar’), la care (iarãºi în forme inaparente) s-a adãugat dialogul dintre cei din exil ºi cei din þarã, Noica însuºi citind cu mare interes în revistele exilului cele publicate de un Horia Stamatu sau un Stefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinereþe în casa lui Mircea Vulcãnescu. E drept cã din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Ed. Humanitas) nu aflãm decât de Noica ºi de C-tin Floru (p. 49), dar lista celor prezenþi în casa lui Mircea Vulcãnescu poate fi uºor completatã dupã lectura fascinantelor amintiri ale lui Titus Bãrbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de eticã (7) ºi care a fost  sortit (de ocupantul þãrii) exterminãrii dupã gratii, acolo unde, la câþiva ani distanþã, avea sã-ºi dea duhul ºi tânãrul Constantin Opriºan. Acesta, dupã ce a absolvit în 1940 liceul la Bacãu, s-a întâmplat sã-i fie discipol lui Martin Heidegger în aceiaºi perioadã când Alexandru Dragomir ºi Octavian Vuia îºi pregãteau la Freiburg i. Br. cu filosoful german tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel, altul de orizonturile filosofice deschise de platonism.

Înscris la Universitatea revenitã la Cluj dupã ce patru ani funcþionase în refugiul de la Sibiu, studentul Opriºan ºi-a impresionat profesorii (pe D. D. Rosca, Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, etc.) cu talentul sãu într-ale filosofiei. Arestat la jumãtatea lui mai 1948 dupã numai doi ani de studii la o universitate românescã, lui Costache Opriºan nu i-a rãmas sã-ºi valorifice remarcabila sa pregãtire filosoficã decât sub formã versificatã, ceea ce a contribuit într-o bunã mãsurã (dacã nu chiar în mod esenþial) la salvarea de la dispariþie a meditaþiilor sale metafizice. Cãci ipostaza poeticã a filosofãrii practicate în închisoare de Constantin Opriºan a putut fi memoratã de preotul Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif ºi Marcel Petriºor (8).

Aºadar sub forma plãmãdirii de stihuri a reflectat dupã gratii tânãrul nãscut în 1921 în comuna Onceºti (Tecuci) la acea "Sorge" de care aflase în Gemania de la Heidegger, sau poate chiar în România anilor sãi de liceu ºi de facultate, întrucât pânã prin 1948 a mai dãinuit în viaþa culturalã a Europei osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea (die Sorge)  temãtoare de sfârºirea vieþii omeneºti în neant (9) o altã victimã a ocupantului sovietic scria (în jurnalul pe care l-a þinut între cele douã detenþii politice ale sale) cã ar avea ca provenienþã sintagma indicând "îngrijitorul de suflete" (der Seelensorger) proprie filosofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluatã de existenþialistul german (v. Petre Pandrea, Crugul Mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Ed. Vremea, Bucureºti, 2002, ediþie îngrijitã de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162).

Incadrându-ºi viziunea în spiritualitatea creºtinã, Constantin Opriºan pune tradiþiile umanismului creºtin alãturi de filosofia anticã greceascã pentru a sugera cititorilor sãi ideea cã cele douã au format împreunã temelia culturii europene. In Psihaion  principiul a tot ce existã apare drept sens al istoriei ce-ºi adevereºte esenþa creºtinã. Pentru studentul ajuns dupã gratii, în spatele existenþei umane nu se gãseºte acea Sorge înfãþiºatã de Martin Heidegger în volumul SEIN UND ZEIT (1927, trad. rom. de Dorin Tilinca în 1994). De esenþã spiritualã amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat de Platon prin mistica sa (10), înþelesul pe care îl conferã Constantin Opriºan heideggerianei "Sorge" trimite într-un anume sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a dat-o baladei Mioriþa, pe când invoca acea echilibrare interioarã pe care o oferã creºtinismul cosmic românesc. 

În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte probabil - îi ascultase alãturi de Octavian Vuia ºi Alexandru Dragomir cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stã nici Binele Suprem de care vorbea Platon, principiu de dincolo de existenþã a tot ce existã. Întrucât independent de contrastul de sorginte platonicã dintre lumea spiritului ºi  lumea simþurilor pe care îl pãstreazã, la Constantin Opriºan viziunea creºtinã asupra lumii apare prin indirecta invocare a trans-substanþializãrii la care participã orice creºtin prin taina eucharistiei : "Cu suflet cald ºi dulce din pâine ºi din vin / Unesc abstractul spirit pãmântului concret, / In duh port limpezimea Olimpului Elin, / Si-n trupul meu de iascã, port fiere si oþet" (Psihaion, p. 11). 

Lui Heidegger, Constantin Amãriuþei îi vorbise despre gândirea filosoficã a lui Mircea Vulcãnescu ilustratã de irumperea timpului sacru în timpul profan pe care o evidenþia hermeneutica vulcãnescianã în construcþia etimologicã de obârºie latinã a termenului aievea. Poate tocmai pentru cã  autorul volumului Sein und Zeit (1927) îºi pusese problema vieþuirii în timp a omului desprins de tradiþia religioasã (11)  ºi metafizicã ºi cumva constrâns a atribui totuºi un sens vieþii sale. Soluþia lui Heidegger, dincolo de analizele sale asupra semnificaþiilor existenþei umane pe care în 1933 Mircea Vulcãnescu le gãsea "fastidioase", nu s-a deosebit (în esenþa ei) de considerarea omului în postura sa de creator de culturã. Or, la fel a fost vãzut omul ºi  de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filosoficã, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filosofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o "religioasã înfiorare" (apud. Blaga) de poezia lui Hoelderling.

Inþelesul pe care îl dã Constantin Opriºan  heideggerianei "Sorge", cu un abia bãnuit punct de inflexiune, aminteºte (în mod surprinzãtor) de dublul sens (de o primã ºi de o a doua instanþã) pe care l-a conferit acestui termen Nae Ionescu vorbind la un curs de metafizicã despre Faust ºi problema mântuirii. Iatã - dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a fãcut-o Costache Opriºan temerii de neant: "Amurgul mã lasã în urmã, / ªi negura-n suflet pãtrunde, / Tãcerea din spate mã scurmã, / O, cine mã cheamã, ºi unde?" (Frãmântãri elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al lui Heidegger deplaseazã accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provocatã de pãºirea pe un tãrâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit ºi de editorul volumului de versuri apãrut în 1995  ce se deschide cu acel lung poem intitulat Psihaion: "Conºtiinþa unui tãrâm suprafiresc, adâncitã într-o zonã pe care spiritul nostru abia o ghiceºte, a fost probabil resortul creaþiei lui Constantin Opriºan" (Marcel Petriºor, Prefaþã, p.6).

Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenþilor sãi despre semnificaþia metafizicã a poemului Faust de Goethe, el a amintit la un moment dat de versul în care apare prima datã grija ("Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen" ) în "cutele cele mai adânci"(trad. Nae Ionescu) ale sufletului eroului cãruia îi produce dureri stranii. Comentariul Profesorului este de mare fineþe, cãci dupã ce indicã momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust, Nae Ionescu observã cã grija ar fi într-o a doua instanþã un "element de potenþare a puterilor lui Faust" ºi nu o cale de cufundare într-o ºi mai adâncã disperare (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre Faust).

În gândirea metafizicã a lui Constantin Opriºan, tãrâmul suprafiresc se vãdeºte în chiar titlul poemului Psihaion care cuprinde o determinantã cu iz temporal, aionul. Realitatea acestuia nu este pur mentalã. Ea pare mai degrabã a fi legatã de cel care cugetã printr-un fel aparte de solidaritate ontologicã primordialã. In orice caz, Psihaion-ul indicã o realitate aievea, în sensul oferit de Mircea Vulcãnescu acestui termen care i-a sugerat o stranie "irumpere a timpului sacru în timpul profan" . Aionul, zeul timpului (sau "eonul") pe care Lucian Blaga îl vedea "dogmatic" - adicã sub semnul acelei minus-cunoaºteri înaintând simultan în ºtiinþa ºi neºtiinþa omeneascã -, este intuit de tânãrul filosof ca þinând de domeniul spiritualului ºi nu de domeniul cunoaºterii conceptuale.

Cedând ispitelor heidegeriene, poetul-filosof va mai întrebuinþa de-a lungul elaboratului sãu poem ºi alþi termeni obþinuþi prin acelaºi procedeu. De pildã "somatomul", ilustrând (în negura începuturilor în care timpul nu începuse încã a curge) existenþa androginã a unor entitãþi cu corpul ("soma", gr. corp) nedespicat în bãrbat ºi femeie (indivizibil, "atomos") : "Natura necurmatã ºi timpul neºtirbit,/ nimic nu separase realul de latent. / Ce-a fost, cu ce-o sa fie, un tot nedespãrþit, / iar lumea, uriaºã, întreagã în prezent. // Când mintea noastrã ruptã pe dinafarã catã, / prin simþuri sã-ºi întindã spre lume cap de pod, / ei pãtrundeau misterul din douã pãrþi de-odatã, ºi gândul lor în lucruri curgea ca seva-n rod"(Psihaion, p. 12).  

Filosoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 ºi-a centrat viziunea pe acel "ontonoos" format din amplificarea termenului ce desemneazã gândirea. Adãugând gândirii în mod explicit "existenþa" acesteia  ("on", gr. fiinþã), trimiterea se face cãtre tãrâmul noetic atât de greu de exprimat în cuvinte.

De la presocratici prin excelenþã existent, "ontonoos" este cu mult mai existent decât toate câte existã în  lumea celor care se trec odatã cu timpul : "Dar ce mister s-ascunde în dosul  ãstui nume?/ Sã vã desleg eu taina, oricât aº vrea, nu pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puþin : ‘O lume, / cu cerul laolaltã, ºi încã nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtã ºi vorbe nu aveþi/ sã prind în ele taina ca vouã sã v-o spui. / Si Cronos ne cuprinse. Nespuse frumuseþi / revãrsã  din adâncul tezaurului lui : // O muzicã de sfere se rupe din tãcere, / din neguri se desprinde al aºtrilor exod. / Si naºte bucuria din cea dintâi durere,/ la glasul de aramã al primului rapsod. (Psihaion, p. 14) 

In plus, puritatea domeniului spiritual va apãrea într-una din poeziile sale prin contrast, cãci de partea celor impure ar sta folosirea josnicã a raþiunii aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv "bunãstãrii materiale" [expresie neînsemnând nimic, datoritã creionãrii unei aºa-zise stãri de "bine" care în fond nu este bunã, pentru cã este "materialã"]: "Sã mã cobor cu raþiunea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdãrii. / Apoi, purificat cu Plato, / Sã urc abstractele tãrii." (Definire, p. 41). Ivitã odatã cu apusul spiritului religios ce a dãinuit în toatã Europa evului de mijloc, epoca modernã, cu somnolenþa ei spiritualã, ar fi fost inauguratã de seducþia claritãþi. La ea Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii dispreþuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru ca mai apoi sã-i lase în urmã:  "Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de licheni ?/ Si recunosc tichia bãtrânuli Descartes// Ciubotele-i sînt prinse sub giulgiul de bureþi,/ Crescuþi parcã la sânul decorului de basm./ Pe faþã-i doarme umbra aceluiaºi dispreþ/ Pe buze strâmbãtura aceluiaºi sarcasm// Si parcã-l vãd spre searã grãind o sacrã lege,/ lângã izvor, sub poala pãdurii de stejari:/ <<Ca nu cumva vreodatã sã rãtãceºti, alege,/ din tot ce vei percepe, percepþiile clari!>> "(Psihaion, p.24). 

Din Ontonoos vine ºi în el se resoarbe timpul, prim "trecãtor" în decorul de vis al nedespicatelor începuturi : "Din umbrã ºi luminã cãrarea eu mi-o torc, / Si tai în douã lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos ºi tot în el mã-ntorc, / unind cu începutul destinu-mi circular"(Psihaion, p. 13).  

Într-o strofã din poezia Întoarcere ("ªi-ntr-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi / Va sãruta pãmântul uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare pãdurile de ulmi, / ªi dulcele Psihaion cu turmele de oi", p. 48) termenul de "Psihaion" pare a indica tãrâmul de dincolo, chiar în acea accepþiune pe care Horia Stamatu o va da peste ani localizãrii întâmplãrilor din balada Mioriþa , în perfect acord cu acel crestinism  cosmic românesc de care mai vorbise cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu ºi Lucian Blaga (12).

Dar în poemul Psihaion, doi eseiºti  îi oferã în final reperele structurante ale viziunii filosofice prezentate: Papini, autorul Povestei lui Christos ºi Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a înãlþat donquijotismul în înaltul filosofiei culturii, spre a ilustra lupta împotriva spiritului Renaºterii dusã de pe ultimele baricade ale religiozitãþii unor timpuri apuse. Cu ambii Constantin Opriºan împãrtãºeºte aºadar nostalgia credinþei religioase din Evul Mediu ºi interesul pentru destinul individual ºi personal al omului.

Cu Miguel de Unamuno dispreþuieºte exagerãrile "silogisticii", pretenþiile raþiunii invocate la tot pasul de pedanþi ºi diletanþi: "Când spiritul opreºte miºcarea lui subtilã,/ Iar somnul libertatea i-o þintuie pe loc, / Din geniu mai rãmâne netrebnica fosilã, / Închisã într-o carcasã, ca scoica în ghioc. /"(Psihaion, p. 27). "De-þi lunecã privirea pe limpezimi banale, /... / Te trage-n somnul trândav gândirea trivialã, / .../ Te-alintã glorii vane, pãcatul îl respiri, /.../ Vicleanul te vâneazã cu plasele-i subþiri/"(ibid.).

Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la creºtinism a lumii moderne, diavoleºti: "Dar rãul se ascunde, îl supãrã lumina, / Minþind cã toate acestea-s copilãreºti simboluri, / ªi-n bezna sufleteascã-ºi înfige rãdãcina, / Sã ne prãvale duhul într-ale sale goluri /".

Miracolul supravieþuirii ºi publicãrii, oricât de târzii, a unor asemenea gânduri filosofice care au pãrut un moment sortite a nu ajunge nicicând la cititorii interesaþi ne pare nu numai impresionant ci ºi semnificativ pentru neizbânda finalã a celor care au vrut sã ne distrugã din temelii cultura, - arzând biblioteci, desfiinþând edituri, ruinând învãþãmântul, întemniþând vârfurile spiritualitãþii româneºti ºi punând sub interdicþia propagãrii acele creaþii ivite sau de dupã gratii, sau din exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al clandestinitãþii culturale.

 

Note ºi consideraþii marginale

 

1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofie în clandestinitate sau în strãinãtate. Doi strãluciþi discipoli al lui Heidegger : Alexandru Dragomir ºi Octavian Vuia, în volumul PROPEDEUTICÃ LA ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurãtatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp. 7-34; site-ul http://www.geocities.com/isabelavs.

2. v. F. Roatiº, Un filosof mai puþin cunoscut : Octavian Vuia, în rev. Jurnalul Literar, 2005.

3. La vremea când se tot vorbea de premiera absolutã pe care ar fi constituit-o la noi traducerea lui Heidegger în româneºte (v. Originea operei de artã, trad. Kleininger ºi Liiceanu, Ed. Univers, Bucureºti, 1982), mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 a Revistei scriitorilor Români o traducere amplu comentatã din Heidegger : Hoelderlin ºi esenþa poeziei  - Introducere, adaptare în limba românã ºi note finale de Horia Stamatu, p. 175-192.

4. Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de traducãtori de filosofie ce trebuiau sã fie promovate în comunism se poate constata ºi în antologia din 1982: Materia, spaþiul timpul (vol. I-II) apãrutã în tiraj de masã la Biblioteca pentru toþi. Ca ºi în alte trimiteri bibliografice din domeniul filosofiei, ºi aici lipsesc traducãtorii cu doctorate în Franþa, Germania sau Anglia luate în perioada interbelicã. In schimb sînt cu grijã menþionaþi ca traducãtori Liiceanu ºi Kleininger (la fragmente din Husserl, Jaspers si Heidegger). Printre cei ‘uitaþi’ cu tot dinadinsul sînt Octavian Nistor (1916-1992), Consantin Floru ºi toþi ceilalþi traducãtori, fie de scrieri filosofice strãine apãrute în perioada interbelicã, fie apãrute în comunism. Dar lista celor uitaþi e mult mai lungã. Uperaþia de depistare a celor 'omiºi' poate fi instructivã pentru oricine.

5. v. Octavian Vuia,  Heidegger îndrumãtorul, cuvânt înainte la M. Heidegger, Fiinþã ºi timp, trad. Dorin Tilinca, Ed. 'Jurnalul literar', Bucureºti, 1994.

6. v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. ‘Jurnalul Literar’, Bucureºti, 2003.

7. v. Titus Bãrbulescu, Mircea Vulcãnescu, în Revista Scriitorilor Români, nr. 21/1984, p.16; reeditat ca prefaþã la M. Vulcãnescu, Rãzboiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica Sf. Silvestru, Titus Bãrbulescu a absolvit Facultatea de Filosofie ºi Litere din Bucureºti în 1942. A fost profesor universitar de literaturã românã la Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre Eminescu ºi despre Blaga în douã volume publicate la Editura Saeculum I.O.: Arta poeticã eminescianã (1998) ºi Lucian Blaga. Teme ºi tipare fundamentale.

8. DOI POEÞI DAMNAÞI: C-tin Opriºan ºi  ªtefan Vlãdoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif ºi Marcel Petriºor (Bucureºti, 1995).

9. v. Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de existenþã ca fundament al eticii, în rev. « Ethos », Iaºi, 1944, precum ºi art.  Ce este Etica ? în rev. « Ethos », Iaºi, 1946. La Heidegger sentimentul eternitãþii ar avea cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea fricã, în cele douã studii în care aborda problema binelui moral din filosofia lui Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte stingher în lume ºi fatalmente abandonat unei morþi care va veni cu siguranþã, sã gãseascã în sine o posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu totul pãrãsit. Cea care avea sã devinã prin anii ºaizeci traducãtoarea lui Kant (traducerile universitarului cernãuþean Traian Brãileanu fiind cu totul interzise în vremea comunismului) fãcea referire la Sein und Zeit ºi la accentuarea exageratã a sentimentului de panicã interioarã indus în om de conºtiinþa sfârºitului sãu, de teama de moarte. De fapt, problematizãrile heideggeriene fuseserã receptate de tânãra asistentã de la Facultatea de Filosofie din Iaºi într-un fel care evidenþia mai mult amprenta matricei stilistice româneºti, ca sã folosim inspirata formulã blagianã. Aceasta reiese din inaderenþa unei firi echilibrate interior prin credinþa creºtinã la acel presupus sentiment de panicã în faþa neantului de care am fi cuprinºi, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existenþiale a omului modern.

10. v. Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICÃ, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999.

11. Cu prilejul oferit de un colocviu internaþional organizat la Muenchen, Horia Stamatu invocase credinþa, iubirea ºi speranþa, virtuþi care ºi-au pãstrat valoarea intactã în tradiþionala noastrã ierarhie valoricã.  Atunci, în 1979, traducãtorul lui Ioan al Crucii mai observa cã istoria culturalã a Europei s-a edificat cu triada virtuþilor teologale potenþate de înþelepciune, dreptate, curaj ºi mãsurã (v. Horia Stamatu, Germanii si Românii , Revista Scriitorilor Români, nr.17/1980, pp. 227-233) .

12. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic ªi în MioriÞa/ The opening of the skies în a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, 2004, p. 35.