III.Centenar Constantin Noica (1909-1987)

Isabela Vasiliu-Scraba

Noica despre reinventarea Europei

Motto: “Idealul european a devenit nu perfecţia câştigată prin meditaţie, umilinţă şi iubire, ci forţa egoistă, forţă câştigată prin toate ingeniozităţile raţiunii, prin acumularea bogăţiilor şi prin luptă, adică prin ură” (Alex. Busuioceanu)

Pentru Constantin Noica, secolul XXI n-ar urma să fie foarte diferit de secolul XX, ceva îndreptări ale omenirii fiind de aşteptat pentru secolul XXII. O părere cumva similară exprimase si jurnalistul Theodor Cazaban. După autorul romanului Parages (Paris, Gallimard,1963), “secolul XXI sera antifascist et coquin”. Previziunea s-a confirmat cu prisosinţă prin însăşi etichetarea nedreaptă şi înverşunarea de două decenii împotriva lui Noica si a prietenului său de o viaţă, Mircea Eliade, realizată de cei incapabili de a “dialoga cu zeii culturii”. Sensul convergent al opiniilor lui Th. Cazban şi Noica reiese din textul scris de Noica la moartea lui Eliade, cuprinzând afirmaţia explicită că secolul XX, este un “veac care şi-a nesocotit glasurile” (Urma paşilor săi, în vol. Istoricitate şi eternitate, 1989). Bănuim aici o aluzie la asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a atâtor creatori români martirizaţi în temniţele generalului NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski (v. albumul Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Ed. Bonifaciu, 2008).

Filozoful Mircea Vulcănescu, pe care Noica (indirect) l-a scos de la index prin anii şaptezeci (1) comentându-i ideile fără a face referire explicită la scrierile acestuia îndepărtate din cultura românească imediat după 1945, fusese un gânditor religios de mare deschidere către semeni, un democrat ca atâţia alţii acuzat pe nedrept a fi fost “anti-semit”. La fel de nevinovat a murit la scurt timp după graţierea din 1964 şi Vasile Voiculescu, cel care a ispăşit vina imaginară de a fi “uneltit împotriva României” aflând conţinutul Povestirilor după Fenomenologia Spiritului de Hegel. Dar, spre deosebire de ceilalţi 23 de “vinovaţi” de a fi citit manuscrisul cărţii lui Noica despre care Pavel Apostol scrisese în referatul său că este “unul din cele mai periculoase materiale ideologice din ţară” , Voiculescu mai plătise cu puşcăria şi apoi cu moartea vina de loc imaginară de a fi compus poezie “obscurantistă”, în loc să trâmbiţeze în rime materialismul propagat de ideologii comunismului.

Cu referire la viitorul culturii europene, prin 1978 Noica fusese ceva mai optimist: “Cred că secolul XXI va fi unul al regăsirii spiritualităţii, după ce secolul XIX a fost unul al istorismului, iar secolul XX al ştiinţei” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 62). Numai că secolul ştiinţei a fost şi secolul în care Erza Pound a întruchipat poezia de după gratii din Occident, poezie aşternută pe hârtie, spre deosebire de creaţiile poetice ivite în temniţele ocupantului sovietic al României ciuntite, pentru memorarea cărora s-a întrat în temnită, cum s-a întâmplat cu poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, compusă după gratii de Radu Gyr.

Secolul XX care şi-a nesocotit creatorii de geniu: “se sperie acum [1986] de urmările propriei nesăbuinţe” (apud. Noica). La abandonarea dialogului cu “zeii culturii” se gândea Constantin Noica şi, desigur, la principiul de la temelia creaţiilor culturale autentice, la acel “universal prin idiomatic” (Jurnalul de a Păltiniş, 1983, p.208) nesocotit de secolul ştiinţei împreună cu creatorii reprezentativi ai câte unei culturi europene. Prin creaţiile sale omul, “fiinţă căutătoare de Dumnezeu” (mss. Povestiri din Hegel, 1957, p. 105), are darul de a suprima distanţa dintre cerul veşniciei şi cultura particulară căreia creatorul autentic îi aparţine prin limbă si devenire istorică.

Recitindu-i în ultimul său an de viaţă pe Blaga şi pe Eliade, filozoful de la Păltiniş se mai putuse gândi la cei doi români universali care n-au ajuns laureaţi ai Premiului Nobel, pentru că nici unul din ei n-a lăsat de-o parte dialogul cu “zeii culturii”, spre a se prinde-n vorbă cu zeul banului. Lucian Blaga, autorul neştiut al romanului de sertar Luntrea lui Caron nu s-a apucat să scrie (după gustul puternicilor zilei) literatură fantastică pornind de la realitatea lagărelor nemţeşti, unde fuseseră închişi destui români, la Dachau, la Rostok şi la Buchenwald înainte de a fi băgaţi după gratii de mercenarii ocupantului sovietic.

In schimb, literatura fantastică a lui Eliade cuprinde o povestire intitulată Incognito la Buchenwald. Dar filozoful religiilor trebuie să fi fost scos din competiţia premiului Nobel pentru stilul mult prea ezoteric în care şi-a scris literatura. Mult mai pe înţelesul juriului de la Stocholm se pare că a scris acel autor maghiar premiat în urmă cu câţiva ani întrucât a scris cum trebuia să scrie despre Auschwitz.

In opinia lui Noica, datorită “nesăbuinţei” de a nu aprecia vârfurile spirituale, desconsiderându-le valoarea formativă în planul adevăratei culturi, s-ar fi întrerupt “predania”, ajungându-se la necesitatea unei “reinventări” a Europei, în latura ei culturală. In secolul ştiinţei dominată de americani creaţia s-a petrecut în colectiv, cum s-a întâmplat cu leacul diabetului, descoperit de un român şi răspândit prin industria farmaceutică americană.

Desigur, păţania doctorului Paulescu a fost de început de secol al ştiinţei, în sensul precis că o descoperire ştiinţifică se cerea făcută în colectiv, spre a fi premiaţi cel puţin doi cercetători. Dar cazul faimosului Paulescu apreciat în mediul universitar francez şi păgubit la Stocholm de Premiul Nobel nu a fost într-atât de singular încât să nu se repete (v. istoria cercetărilor făcute în Franţa de Horia Hulubei încheiate prin descoperirea Moldaviului, brevetat de colegii săi sub numele de Franciu).

Cu o vorbă a lui Noica despre tipul pe care îl reprezintă universalitatea în ştiinţă, se poate spune că în 1936 (când Hulubei descoperea izotopul 87), “universalitatea prin generic”, a fost ilustrată de îndemnul “fizicieni români şi francezi uniţi-vă”. In cultura de tip umanist se poate spune doar “traducători din toate ţările uniţi-vă”, creatorii autentici putând însă refuza traducerile-trădări, cum s-a întâmplat cu Blaga în 1937, când s-a lipsit bucuros de transpunerea gândirii sale în franceză, pe care i-o propusese Luis Lavelle.

Şi totuşi, a existat o situaţie în care formula magică a unirii ce sporeşte puterea individuală a funcţionat perfect. Ne referim la anii când creatorii români marginalizaţi au fost siliţi să traducă operele altora, fiindu-le interzis dreptul de semnătură pentru scrierile proprii. Rezultatele au fost neaşteptate în ce priveşte traducerile de scrieri filozofice “pe care s-a îndurat să le facă generaţia lui Noica şi cea imediat următoare” (Istoricitae şi eternitate, p.274).

Tot pe calea “unirii” de forţe cultura română s-a îmbogăţit cu un Goethe numai al ei, întrucât unele pasaje din traducerea propusă de Blaga Faust-ului goethean, au căpătat noi orizonturi ideatice. Pe alocuri, Goethe a fost ridicat de Blaga la un nivel de înţelegere filozofică a lumii la care autorul german n-ajunsese. Traducerea realizată de Blaga a stat sub semnul creaţiei, a “universalului prin idiomatic”(apud. Noica). Cazurile traducerilor transfigurate în creaţii autentice se sustrag însă dialogului cultural la nivelul mijlocit de traducerile obişnuite.

In cel priveşte pe Goethe, nefiind vorba de un filozof, Noica transpune în domeniul spiritualului (v.Despărţirea de Goethe), ca “devenire întru fiinţă”, nu opera ci viaţa lui Goethe, nemuritoare prin geniala sa operă, cu valenţe filozofice demne de cercetat (v.Nae Ionescu, Problema salvării la Faust).

Sesizând sfârşitul de lume culturală rău alcătuită (din naturala stratificare a valorilor lipsite de consistenţă în vârfurile grămezilor de condeieri solidari cu mass-media), Noica vorbeşte de internaţionalismul devenit factor de unificare a Terrei, perfect conştient că nu există şi nu va exista niciodată o cultură “planetară”. Globalizarea a adus cu sine doar oameni “planetari”, oameni care (asemenea lui Mircea Eliade, George Uscătescu, sau chiar Noica) au scris pentru puţina umanitate sustrasă existenţei “statistice”.

Prietenului său Cioran care la Paris abandonase limba românească Noica îi scria pe 6 sept. 1980 că nutreşte speranţa “reinventării Europei”, însemnând acea obţinere a “universalului prin idiomatic”. Nepărăsind scepticismul său de toate zilele, Cioran i-a replicat: “De loin, cette perspective est concevable; non de pres” (Cioran, 22 dec. 1980). Apoi autorul Silogismelor amărăciunii plasează creativitatea filozofică a lui Noica într-o enclavă a Europei care a regăsit spiritualitatea pierdută odată cu trecerea de la “universalul prin idiomatic” la “universalul prin generic”al ştiinţei sau al traducătorilor uniţi: “Vu d’ici, Păltinişul paraît la derniere survivance de Paradis”.

Împrejurimile Sibiului îi evocă în amintire copilăria sa. Ideea Paradisului în care Noica “reinventează Europa” în dialog cu “zeii culturii”, acea Europă de dinainte de înstăpânirea “logosului matematic”, apare îmbinată la Emil Cioran cu ideea căderii, a pedepsirii pentru abandonarea limbii materne si pentru că s-a depărtat de lume, încetând de foarte tânăr să privească împrejur cu uimire, să perceapă lumea din interiorul ei: “Je suis bien puni d’avoir voulu a tout prix m’en eloigner”. Sigur, este aici topită şi suferinţa desţărării împreună cu imaginea exuberanţei culturale a perioadei “Criterionului” unde vorbitorul cel mai strălucit fusese profesorul lor de metafizică, figură păstrată vie în memoria lui Cioran, care prin anii şaizeci încă îi mai povestea lui Ierunca (v. Jurnal) două ceasuri întregi despre Nae Ionescu.

Europa “untului”, rezultată din dezvoltarea unilaterală a “logosului matematic” şi a instituţiilor economico-financiare, era dispreţuită de la Păltiniş de Constantin Noica, şi de la Paris de Emil Cioran. Desigur nu datorită austerităţii vieţii pe care o duceau. Si nici din “anti-europenism”, cum s-au repezit să susţină “turnătorii reciclaţi”, campioni ai hermeneutizărilor în cifru politic.

Folosind un stil subversiv spre a nu trezi suspiciuni cenzurii, Constantin Noica (1909-1987) scria despre Europa contemporană Încheiere la o cultură ce nu se încheie. A fost ultimul său articol. El a apărut în “România literară” (an XX, 15 oct.1987, nr. 42, p.19). Titlul indică domeniul filozofiei culturii, “încheierea” fiind concluzia unei meditaţii despre sensul culturii europene de la Galilei şi Leonardo încoace intrată pe făgaşul cunoaşterii ştiinţifice cu formalismul ei matematic. Filozoful acceptat pe “uşa din dos” a culturii comuniste a rezumat povestea Europei interesat fiind de “logos-ul istoric”, în care excelaseră românii înainte de 23 august 1944.

In meditaţia sa asupra desfăşurării spiritului european în timpul liniar al istoriei, Noica subliniază rolul Bizanţului la cultura europeană. Iată cât de sintetic exprimă acestă opinie pe care o împărtăşea profesorul Nae Ionescu studenţilor săi. Constantin Noica, filozoful care n-a avut parte de o carieră didactică, întrucât era considerat nepotrivit pentru învăţământul românesc de după reforma rusească din 1948, începe povestea Europei regăsind platonismul “participării” în eikon-ul care a dat “icoana” bizantină.

De pe poziţia celui care participă la cultura europeană, Noica observă că următorul moment edificator al Europei ar fi fost unitatea latinei medievale din care s-au diferenţiat în epoca Reformei limbile europene, studiate de lingvistica secolului XIX. Dar acelaşi secol este şi secolul naţiunilor. Bătut, ţinut iarna în frig şi înfometat după gratii, Constantin Noica aflase pe propria-i piele că “naţionalismele” nu sînt pe placul comuniştilor internaţionalişti de la cenzură, de ex. Ion Ianoşi, “una din instanţele ultime ale culturii noastre” (Noica, iulie 1980). De aceea foloseşte spre camuflarea ideilor sale un limbaj abstract.

El scrie despre “sistemele autonome de valori”, centrate pe logos-uri diferite ca rostire, care “tind, într-o cultură [europeană] împlinită, să capete autonomie”. Apoi, făcând trimitere la Mircea Eliade care susţinea că orice creaţie o reface pe cea originară a lumii, introduce ideea de “subsisteme de valori cu matematica în frunte” care aspiră şi ele la autonomie.

Aşa s-ar fi instituit domnia logos-ului matematic. Acesta, în ciuda formalismului său ce-l face să semene cu o umbră, a ajuns a prinde “realitate” instituindu-se ca “model cultural”. Dar, semnificativ pentru spiritul european (adică pentru acea cultură autentică nedesprinsă de “real”, de creaţia lui Dumnezeu) este faptul că “nu se sperie de eşecuri”. Chiar într-o cultură eminamente ştiinţifică, mai apar oameni de ştiinţă, precum marele istoric al religiilor devenit profesor la Divinity School. Abandonarea spiritului umanist nu a fost atât de radicală încât să nu mai apară la graniţa dintre ştiinţă şi religie un creator de anvergura lui Eliade.

In cultura americană participând la formalismul matematic, Mircea Eliade ar fi fost un “Cristo-for”, ca purtător al creştinismului cosmic românesc. Istoricii religiilor au vorbit de o “eră Eliade” fiindcă, după Noica, între “mandarinii” reprezentanţi ai mediilor academice occidentale, Eliade făcea figură de “salvator”.

Aşadar adevărata cultură a aflat de mult calea de a se sustrage istoricităţii: Nu devenind “planetară” fiindcă ideea de cultură planetară nu se poate susţine, ci în luptă cu zeii (C. Noica), sau prin situarea omului de cultură “în orizontul misterului şi întru revelarea lui” . Am preluat pecetea gândirii blagiene, exprimând mai puţin agonic menirea celor care vor “reinventa Europa”. Cum bine se ştie, pe Blaga, “veacul XX care şi-a nesocotit glasurile” l-a trecut pe linie moartă, având grijă, prin ideologi din tagma unui Pavel Apostol, a-şi manifesta dezacordul cu ideea ca un scriitor fără drept de semnătură să primească Premiul Nobel.

Filozoful de la Păltiniş vorbea de lupta lui Zeus care-l înfrânge pe Cronos, timpul devorator. In articolul scris cu puţin înainte de marea trecere, exprimarea lui Noica este extrem de sibilinică. Cititorul este rătăcit în vastele “unităţi sintetice” ale gramaticilor generative care “eliberate de sub tutela naturii încep a gândi, a vorbi şi a sta de vorbă cu zeii”. Asemenea “vorbire cu zeii” îşi capătă dezlegarea la citirea eseului despre cei şapte paşi ai lui Buddha în care sintetizase în 1983 parcursul spiritual eliadesc. La un moment dat Noica întră în dialog cu Eliade, observând că, în plan speculativ, efervescenţa creatoare a ştiinţei poate fi comparată cu retragerea zeilor vechi care fac locul celor tineri: “legile abstracte ale cunoaşterii se retrag în cercul lor şi se prefac în dii otiosi” exasperaţi de a fi pe punctul “de-a fi înlocuiţi cu zei mai tineri” (C. Noica, în vol. Istoricitate şi eternitate, Bucureşti, 1989, p.241). Revenirea din sfera purei speculaţii este marcată limpede: “să lăsăm fiecare viziune [a ştiinţei şi a filozofiei religiilor] cu adevărul ei” (op. cit.).

Ceea ce înseamnă că pretenţia ştiinţei de a dezlega misterele lumii deocamdată s-a redus la înlocuirea unor ipoteze cu altele, detronând teorii vechi prin teorii noi într-o pură devenire. Cu aceasta Noica se întoarce la viziunea filozofului religiilor care, în jurnalul său, notase odată cu regret că minţile cele mai promiţătoare se îndreaptă din păcate spre domeniul ştiinţei, lăsând disciplinele umaniste pe seama unor inşi mai puţin dăruiţi.

In opinia lui Noica, “vorbirea cu zeii” ar cere un alt timp decât timpul liniar al devenirii întru devenire pe care se petrec “desfăşurările logice” şi devenirile fără “săvârşire” din timpul extazului, acele deveniri individuale care nu ajung să fie “întru fiinţă” pentru că nu lasă urme în plan cultural (cum spune despre propriul fiu Răzvan devenit călugărul Rafail).

Un alt prilej de abatere de la înţelesul livrat printre rânduri îl aduce şi precizarea că spre a ajunge la zei, “sistemele autonome de valori” au nevoie de timp: “nu atât un timp al extazului sau un timp pur al desfăşurărilor logice, ci timpul real, timpul istoric. Să se poată înfrânge timpul cu el cu tot? Cultura europeană a arătat că se poate” (C. Noica, Încheiere la o cultură ce nu se încheie). E drept că optimismul filozofului marginalizat de ideologii materialismului dialectic implica o amânare de un secol: “N-am nici o îndoială că omenirea va şti să se redreseze, chiar dacă nu va reuşi în secolul XXI” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 180).

In opinia filozofului de la Păltiniş, afirmaţia că “Dumnezeu a murit” mergea mână în mână cu presupunerea că spirtualitatea (“devenirea întru fiinţă”, adică devenirea ilustrată de acel îndemn de a deveni ceea ce eşti în esenţa ta cea mai adâncă) poate dispărea, cum poate dispărea şi viaţa, şi raţiunea. Dar “Dumnezeu n-a murit încă”, preciza Constantin Noica (p.98) încrezător în reinventarea Europei, în renaşterea acelei culturi care să nu mai fie solidară cu timpul istoric.

Note:

1. Alexandru Surdu povesteşte că în 1966 Constantin Noica i-ar fi cerut văduvei filozofului Mircea Vulcănescu să-i permită a discuta şi a duce mai departe fenomenologia vulcănsciană privitoare la categoriile fundamentale ale sufletului românesc, bazată pe limba şi cultura română. Erau vremuri în care numele celui mort ca un martir în închisoarea din Aiud nu putea fi pomenit. De faţă la această neobişnuită cerere fusese nu numai cel care e azi academician, ci şi Constantin Floru cu soţia sa, precum şi Virgil Bogdan (v. Al. Surdu, Comentarii la Rostirea românească, Ed. Kron-Art, Braşov, 2009, pp.19-20).