Isabela
Vasiliu-Scraba
Motto : « Dictionarul religiilor ar deveni repede un best-seller, si va fi
tradus, ca şi Histoire des
croyances, în 8-9 limbi”, » (Mircea Eliade, 22 decembrie 1983).
Din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas
DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, ed.II-a 1996) tradus de Cezar Baltag, se dezvăluie
tendinţa oficială post-decembristă de a-l propune pe Culianu în locul lui
Eliade, coborându-l pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura
română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălţându-l pe Culianu,
«uitând» prea sistematic spre a nu părea înadins că după
licenţa cu Ugo Bianchi, Culianu în Olanda nu a fost profesor de istoria
religiilor ci de română si de italiană, numit conferenţiar în 1986
(v. scrisoarea lui Culianu din Groningen, 14 ian. 1986, în vol. Dialoguri
întrerupte, Ed. Polirom, Iasi, 2004).
Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon au
marcat pe coperta Dictionnaire des religions
(Paris, 1990), cu corp de literă mare numele lui Mircea Eliade drept
autor si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele lui Culianu, în
manipularea post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului:
La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de
interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii
de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti (si la Polirom din
Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să
sugereze minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea
academică ambii autori ai Dicţionarului
atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea lui
Mircea Eliade într-un spaţiu perfect egal cu cel în care este înfăţişată bio-bibliografia discipolului
plină de exagerări si neadevăruri. Acordarea de spaţii
perfect egale a însemnat, fireşte, ciuntirea operei maestrului până a
rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici
aşa nu a putut să ajungă la o
dimensiune comparabilă cu cele cinci volume care constituie opera stiinţifică
a discipolului. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial
umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9
titluri la Culianu, dintre care două romane, două scrieri dublate si
un volum colectiv ce cuprinde un singur studiu semnat de Culianu.
Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească
si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării
drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză,
a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisičme cycle» din
1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris,
Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World
(Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată spre a fi pe placul
amatorilor de «ştiinţe ale cogniţiei».
Că în diversitatea operei ştiinţifice, dovedind o reală
aplecare spre erudiţie, Culianu a folosit cam aceiaşi bază de
date fie în lucrările necesare unui examen sau altul, fie în volumele personale
sau în contribuţii la volume colective, o recunoaşte chiar Ioan P.
Culianu când mărturiseşte geneza lucrării Eros şi magie.
Cartea publicată cu ajutorul marelui istoric al religiilor la Flamarion
(1984) ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti
din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună
cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a
transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară.
Din volumul Experienţe ale extazului, vreo 30 de pagini sub titlul L’Ascension
de l’âme dans les mystčres a et hors des
mystčres au fost cuprinse în volumul colectiv La soteriologia dei
culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijit de
Vermaseren, iar cartea purtând titlul Psychanodia (Leiden, 1983) este si
ea o variantă a lucrării de 3eme cycle, obţinută prin traducerea în engleză a Experienţelor
extazului.
Prelucrarea usor diferită a unuia si aceluiaşi material a
constituit o adevărată capcană pentru un
comentator care îşi dă ifose de cunoscător avizat în multe,
foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie. Este vorba de Horia Roman
Patapievici, autor al unor studii şcolăreşti intitulate bombastic,
unde face eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi
gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indică acelaşi
lucru, ascensiunea
sufletului reprezentând doctrina centrală a gnozei.
Fără a înţelege
acest aspect evidenţiat de Mircea Eliade într-una din succintele sale
prefeţe, Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că
originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a
sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au
reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan Petru Culianu ca
istoric al religiilor. Prin aceste inovatoare două
contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe maestrul său,
a cărui contribuţie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta
operaţie de ordonare a materialului, pe care l-ar fi dispus «în clase
morfologice» (apud. H.R. Patapievici). Gogomănia de a separa
gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene
tematice” diferite este preluată de la
Patapievici de
Mircea Eliade în articolul «Per oposicion» punea în evidenţă diferenţa dintre atacul la comandă si polemica intelectuală, dusă între doi adversari egali, ambii individualizaţi. In «scrisul la comandă», adversarii sînt inegali, unul e individualizat, altul e atotputernic si neindividualizat. De pildă, când Sorin Antohi se preocupă de “presupoziţiile politice ale operei eliadeşti” el face “atac la comandă”, ca si directorul Editurii Humanitas când îi ciunteşte opera lui Eliade să ajungă a fi comparabilă cu opera în cinci volume a lui Culianu. De altfel, si atunci când directorul Institutului Cultural Român se chinuie să-l salte pe Culianu deasupra lui Eliade, indiferent de modul penibil în care încearcă acest lucru, el nu face polemică intelectuală, ci simple afirmaţii în vânt de genul: “după 1986 Culianu ajunge să conteste presupoziţiile metodei morfologice” (H.R. Patapievici)
Consemnând câteva impresii de lectură, Sergiu Al-George –
băgat în puşcărie împreună cu Noica (filosof turnat la
Securitate de Zigu Ornea/Orenstein), nota despre Histoire des croyances (premiată de Academia Franceză)
următoarele: “Lectorul realizează că de fapt nu citeşte o
istorie a religiilor ci o prezentare a religiei în devenirea istoriei, în care
se urmăresc modalităţile si modificările orizontului
existenţial (geografic, etnic si tehnic); nu este un studiu descriptiv
morfologic şi exhaustiv al faptelor, în spiritul istorismului propriu zis
ci o detectare a faptelor semnificative, a ceea ce este laksana –ar spune indienii – prin care simbolul devine
inteligibil…Astfel, spre deosebire de tratatele clasice de istoria religiilor, cartea
capătă un caracter narativ, capitolele legându-se între ele în
unitatea povestirii care este fluentă. Lectorul nu are doar senzaţia
unei cărţi de istorie, ci şi pe aceea a unui text literar, a
unei opere care reţine semnificaţiile pe care istoria le lasă în
afara ei, de unde unicitatea şi originalitatea acestei opere” (Sergiu
Al-George, 18 mai 1976).
Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesor asociat de istoria religiilor . Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaşi nivel cu un discipol (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în 1986, Gabriel Liiceanu a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet!) distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, in www.geocities.com/isabelavs si http://www.isabelavs.go.ro/ si http://d.1asphost.com/isabelavs/ ). In schimb, el «aranjează» studiile lui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărul licenţiat în italiană la Bucureşti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor să-şi pună în mişcare relaţiile ca să-l ajute să publice si să treacă examene. Să nu apară că expatriatului român i-au trebuit zece ani să-şi ia un doctorat de Stat care în general e trecut în 4-5 ani. Să nu se vadă că, după licenţa pe tema gnosticismului de la Milano, doar ajutat de Mircea Eliade, Culianu s-a putut înscrie la Michel Meslin să treacă hopul «doctoratului de troisičme cycle» tot pe tema gnosticismului.
Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato»,
directorul Editurii Humanitas nu va scrie că I.P.Culianu şi-a luat
licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a
luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo să noteze o altă minciună,
anume că în 1980 Culianu susţine un «nou» doctorat la Sorbona
(vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza de 3eme cycle despre experienţele
extatice. Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă
magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul lui
Culianu intitulat Religie si putere, parada mincinoasă de titluri
apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele
însele valoroase.
H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu,
supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi
trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume».
Or, dacă s-ar
face inventarul tuturor întemniţaţilor cu doctorate la Sorbona aflaţi
după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias
Nikolski, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării,
s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România.
Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja
înşirate, si al treilea în 1987, este repetată
si răsrepetată în scopul precis al modificării percepţiei
cu privire la însemnătatea culturală a lui Culianu comparativ cu cea
a lui Eliade. O preia si Mona Mamulea, cea care scrie despre Culianu în Studii de istoria
filosofiei româneşti (vol.I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei,
Buc., 2006, pp. 328-337). După Horia Roman Patapievici, opera lui Culianu «bate mai
departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent
istoric al religiilor din şcoala morfologică (…) I.P. Culianu a fost
altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare»
(Patapievici).
Acţiunea de «lichidare» a lui Eliade, - prin tertipuri de omitere
a distincţiilor academice şi prin ciuntirea operei
ştiinţifice în prezentările de pe cărţile care i-au
fost scoase de Humanitas, sau, cel mai
ades, prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade»
(1) alcatuit in Israel (1972) spre blocarea
candidaturii la Premiul Nobel -, a decurs de aproape două decenii
concomitent cu încercarea de impunere a “noului” Eliade care ar fi Culianu,
neglijându-se faptul că Ioan Petru Culianu, ieşit din şcoala de
tip marxist n-a reuşit să exceleze decât ca psiho-sociolog al
religiilor, după cum o dovedesc paginile sale despre «religie si putere»
si perspectiva din care e abordată magia la Giordano Bruno. De acest
aspect, mai greu de sesizat de cei dispusi să
execute «comenzi», nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele
lui Culianu «Institutul de istoria religiilor» (H.G. 32/9 ian. 2008).
In campania, să-i spunem “românească” (pentru că n-are
şanse în altă parte!), de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept
de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu, - pe care compromisurile
politice l-au costat viaţa si umilirea din momentul executării sale în WC (2)
ca trădător al celor cărora le făcuse (din tinereţe)
jocul-, când nu se afirmă direct că urmaşul lui Eliade ar fi
fost Culianu, minciuna se insinuează indirect: Se invocă “impresionanta carieră
ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen,
până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub
aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, în rev. 22, nr. 905, din
10-16 iulie 2007), trecând sub tăcere că la Milano bursierul Culianu
era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, că
n-a apucat să ajungă la catedra de profesor la Divinity School.
In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy»
(reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisičme cycle») pe care
Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» nu l-a
entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă
si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6
febr. 1976). In cartea Experiences de
l’extase (Payot, Paris, 1984) Culianu va adopta o
interpretare foarte originală. El reduce
complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind
sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea
originalitate îi atrage replica lui Mircea Eliade din prefaţă, că
tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic»,
putea fi numit mai degrabă «babilonian» pentru că are de fapt «o
origine babiloniană».
După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade
(presedintele comisiei) să fie din patru profesori trei favorabili
candidatului (Mircea Eliade, Michel Meslin si J. Flamant), la opt ani de la
plecarea din ţară, I.P. Culianu
a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona (v. Corespondenţa Mircea
Eliade – Culianu, intitulată Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom,
2004, p. 202 si p. 210) treapta «doctoratului de troisičme cycle», fără de care
nu se putea înscrie la doctoratul de stat, cu lucrarea Experienţe ale extazului (dedicată lui Mircea Eliade) în
care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v.
scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979).
Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care
tânărul îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi
nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să
dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un
deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul
Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat publicarea lucrării de 3eme
cycle la prestigioasa editură Payot. Doar cu
încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă
de el (Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost
de acord. «Imi pare rău că a trebuit să
vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea
trimisă era conformă celor spuse de Dvs.»,
îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984.
De altfel, chiar titlul ales de Editura Polirom corespondenţei (Dialoguri
întrerupte, Polirom,
Degeaba îl sfătuise Eliade să
încerce să-şi vadă de lucrările ştiinţifice si
să nu «scrie la comandă» (4). Când de două generaţii
rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier,
combatanţi ai şantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i
pe cei înrolaţi, tânărul Culianu se pare că n-a rezistat
atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici in
R.P.R., după înfiinţarea Securităţii în România
ciopârţită si condusă din umbră de “eliberatori”. Cam în
această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la
Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenţie de a citi din zorii
zilei cărţi “la care nimeni din România nu ar fi avut lesne acces”
(I.P. Culianu, rev. 22, nr.862), scoase cum erau din circulaţia
publică de către paza ideologică din comunism.
După varianta oficială difuzată de Leon Volovici,
Culianu ar fi refuzat “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi
fost “ostracizat”(rev. 22 din 16 iulie 2007). Desigur,
la mijloc a fost un soi unic de ostracizare, aplicat în exclusivitate lui Ioan
Petru Culianu, căruia îi apăreau în reviste bucureştene interviuri
si i se recenzau în ţară cărţile. In
schimb, ostracizarea literaţilor ale căror cărţi fuseseră
premiate de Academia Franceză, avea cu totul alte caracteristici.
Ea însemna excluderea din bibliotecile publice românesti a
oricărei lucrări publicată înainte de părăsirea
ilegală a ţării, cenzurare si marginalizare cu interdicţia
totală de a se face prin mass media referire la numele celui ostracizat. .
In contrast cu mediatizarea lucrărilor lui Culianu, despre
cărţile lui Ion Omescu(5)
- eseist, poet, dramaturg, regizor, directtor de scenă în Benelux,
traducător din engleză, profesor la Academia de teatru din Maastricht
si actor talentat -, rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea
în Italia, nu s-a încumetat nimeni să scrie în 1987 în Anuarul Centrului
de Stiinţe Sociale al Universităţii din Iaşi, cum scria
despre cărţile lui Ioan P. Culianu securistul Sorin Antohi, care abia
în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are
gradul universitar de doctor, după cum a pretins (v. rev 22, 12 aug. 2008).
Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul I.P.
Culianu îşi uimea profesorii cu titluri de cărţi nemaiauzite (v.
Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu,
Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în imense depozite cu volume
necatalogate (v. interviul din Italia din 1990), unde a putut pătrunde
prin îngăduinţa cenzurii ideologice acordată la fel de exclusiv,
precum i-a fost şi “ostracizarea”. Căci în asemenea
depozite (de existenţa cărora nu se ştia probabil decât la
vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului sovietic) era cu mult mai greu de
pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii
Academiei, unde tipăriturile, erau totuşi catalogate. La urma
urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut
să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui
tânăr foarte dotat ce a fost un elev silitor si
răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de
stânga supravegheat ideologic de un Silviu Brucan si de alţii ca el.
Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de
nemţi în primul război mondial (6),
trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care
realizarea unităţii noastre naţionale după Războiul
din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci
ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară,
«după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea
din 17 mai 1979).
In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de troisičme cycle» cu acea comisie
în care a participat Eliade (preşedinte), Michel Meslin si un alt profesor
cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004),
I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade
să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu,
să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la
Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980 si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în
vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004). Dar au mai
fost necesari încă şapte ani până să-si treacă
doctoratul de stat la Sorbona, cu lucrarea despre gnozele dualiste.
Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani,
I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să
devină doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu scriind prin 1983 «la
vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi
cel puţin cincisute de articole». In acelaşi
interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole
după licenţa cu Ugo Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis.
Saggi scelti sulla gnosi e altri studi,
In lucrarea sa, I.P. Culianu îl
subordonase pe Eliade lui Jung, fără a remarca particularitatea si
noutatea lui Eliade ca istoric al religiilor format în România, ţară
care “a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor
din fruntea Europei”(Mircea Eliade). Doar Sergiu Al-George (7), sesizând fondul arhaic comun la Eminescu, Brâncuşi, Blaga
si Eliade, a putut să-şi dea seama că asemenea idei consemnate
în Fragmentarium pot oferi “cheia întregii
opere” eliadeşti (v. scrisorile către Eliade din18 mai 1975 si 23
iulie 1977). Nu fără temei Eliade îl admirase “ca om si ca savant” (10
dec. 1981) pe acest remarcabil indianist care plătise cu şase ani de închisoare în vina de ai fi citit pe Eliade
şi Cioran în loc să-i lectureze pe Marcel Breslaşu si Crohmălniceanu.
Despre acest remarcabil indianist Eliade consemnase că “îl admiră ca
om si ca savant” . Intr-adevăr, pentru Mircea Eliade,
culturile arhaice care-şi trag seva din timpul ciclic (sau Marele Timp)
deţin o anume superioritate faţă de liniaritatea temporală
a civilizaţiei occidentale. Printr-o figură de stil, Petru Comarnescu
îl numise pe Eliade un “arheolog al
spiritualităţii” (1943), deşi abordarea eliadescă nu este
de loc istorică. Ea ţine de filosofie si de
gândirea în absolut. In concepţia lui Eliade, structurarea
religioasă a fiinţării dă sens libertăţii umane,
nu numai ca eliberare din robia necesităţilor vieţii. Dar si din punctul de vedere al conştientizării
existenţei. Religiozitatea autentică a
oferit dintotdeauna cadrul propice de semnificare a păţaniilor
vieţii. Idei similare se regăsec la filosoful Mircea Vulcănescu,
familiarizat cu spiritualitatea ţărănească de sorginte
arhaică prin cercetările monografice ale satului românesc (v. Dimensiunea românească a
existenţei si celelalte fragmente din acelaşi ciclu, nefinisate
de autor), precum şi la admirabilul eseist Dan Botta, din şcoala filosofică
a lui Pârvan (v. Dan Botta, Limite si
alte eseuri, Ed. Crater, Bucureşti,1996).
Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea
studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria către Payot (în scrisoarea
prin care îl desemna pe Culianu să continue lucrul început de el la Dicţionarul
religiilor), că
“promite să devină în circa zece ani” (M. Eliade, 3 febr. 1983) un
nume important în istoria religiilor, cu conditia sa mai scrie vreo două
sau trei cărti stiintifice (lucru pe care Culianu n-a mai apucat sa-l
facă, ocupat fiind cu traducerea cartilor deja scrise). In direcţia
pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenţele lui
Eliade din acei ani, la Flammarion spre a-i convinge pe cei de la editură
să publice Eros et magie ŕ la Renaissance (1984) şi la Payot,
care condiţionase publicarea lui Culianu de prefaţa pe care să o
scrie Eliade la Experiences de l’extase.
Din 1984 Culianu a conferenţiat ocazional despre
magia Renaşterii, având neşansa ca odată, la
In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat
lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea
din
In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină
un nume de referinţă în cei şapte ani câţi a mai trăit
de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaţi nu vor
afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult
comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie,
1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el
însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii
lui Culianu, un text în “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări în
Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre
mine”. Nici de la Liiceanu sau
Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns,
ambii dispuşi să-l salte, cum l-or
Probabil nu se vor lămuri în respectiva privinţă nici din
lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of
religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de filiala
Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv, Centrul pentru studierea
istoriei evreilor din România si Universitatea Ebraică. In
legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu
peste hotare, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în
2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea
Eliade, în vreme ce Eliade fusese oficial «sărbătorit» (prin punere
la zid pentru închipuite vini politice) în 2006, la 20 de ani de la moarte.
Note:
1.-Un rol important
în calomnierea lui Mircea Eliade l-a avut publicarea
în 2002 a unui stufos dosar (de genul celor confecţionate de Securitate)
construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa uitare a fascismului.
Autoarea acestui dosar politic, apărut în Franţa si imediat după
aceea în România a semnat cu numele de Alexandra Carreau (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si
să devină nepoata lui Philippe Laignel Lavastine. Cu greu recunoscuta
nepoată s-a “măritat” cu filosofia românească printr-o
iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare
relaţii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu (de unde “iubirea” pentru Noica, intrat
si el în colimatorul zeloasei nepoate), si, last but not the least, cu
Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran?
- în rev. Jurnalul literar, noiembrie-dec.. 2003, p. 13).
2.-Asasinarea din 21
mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici până azi elucidată de
poliţia
3.-Din cauza terorii
dezlănţuite de guvernul maghiar de ocupaţie (sept.
1940 – oct. 1944), 150 000 de români s-au refugiat (sau au fost expulzati cu
de-a sila) din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au
fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş,
Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din
Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul
Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele,
omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul
cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în
jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea
în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere,
măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor,
masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de
atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256),
Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179),
Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate
petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din
Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică,
Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de
purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români
s-au adaugat evacuarea
administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în
“lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si
trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de
victime în cazul armatei a 2-a maghiare
la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie,
2003, p 16).
4.-I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandă»,
a cărui victimă a fost
Horia Stamatu. Eliade şi Virgil Ierunca au încercat fără succes
să oprească «execuţia» lui
Horia Stamatu, care devenise «periculos» fiindcă si-a dat seama că
«nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională,
nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau binele
României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în
« România literară, 7 febr. 1996). Articolul lui Culianu a
apărut în volumul a II-lea al revistei International Journal of
Romanian Studies, 1977-1980, scoasă în Olanda de Sorin Alexandrescu.Virgil
Ierunca, într-o scrisoare din 6 octombrie 1978, l-a rugat insistent să
renunţe la publicarea articolului Some
Considerations on the work of Horia Stamatu, pe care Culianu a realizat-o
cu sprijinul nepotului lui Eliade, trimis de comunişti la un lectorat de
română din Olanda, în vremea cînd Mircea Eliade era curtat de cei de
după Cortina de fier. “Horia Stamatu e cel mai important
poet al exilului, –îi scrisese Virgil Ierunca lui Culianu. O
“dărâmare” a lui tocmai de către Dumneata ar însemna un gest greu de înţelesuri. Ţi-e
greu să renunţi la acest articol?” (Virgil Ierunca, scrisoare
din Arhiva I.P. Culianu de la Bucureşti). Se pare că i-a fost nu
greu, ci de-a dreptul imposibil!
5.-Valoarea scrierilor românilor plecati, -chiar când era vorba (ca in
cazul lui Ion Omescu, din 1974 doctor în Shakespeare la Sorbona cu lucrarea
publicată in 1978, La métamorphose de la tragédie) de volume foarte
apreciate în cultura franceză -, nu impresiona pe nici un culturnic. Doar
Alexandru Paleologu îi urmărea lui Ion Omescu, personalitate citată
în Larousse, lucrările publicate de-a lungul unei vieţi rodnice în
planul creaţiei, mărturisindu-mi odată că, faţă
cartea despre Hamlet, el preferă volumul Othello, chef-d’oevre en sursis (1990). Despre eseul Shakespeare,
son Art et sa Tempęte (1993), Paleologu spunea
că este o carte “magistrală”. Numai despre ultima lucrare
publicată de Ion Omescu în 1999, L’homme a la balafre, în care a
vorbit de cei 12 ani de închisoare politică, probabil că nu aflase.
Fiindcă despre existenţa acestui roman n-am aflat de la Al.
Paleologu, ci din numărul din ianuarie 2001 al revistei Cuvântul
românesc. Ion Omescu, -devenit
critic de referinţă pentru Hamlet la Comedia Franceză după
ce Academia Franceză i-a premiat volumul Hamlet ou la tentation du
possible (tradus de Maria Ivănescu si publicat fără
prefaţă la C.R. în 1999) -, n-a putut reveni în ţară decât
în 1992, când şi-a publicat la o editură oarecare (Editura Doris,
Bucureşti) o piesă mai nouă (El & Celălalt) din remarcabila sa creaţie
dramaturgică.
6.-Din vol. lui Ion Filipciuc, Mircea Eliade printre bucovineni
(Ed. Biblioteca “Mioriţa” Câmpulung Bucovina, 2007, p.6) aflăm ca din
armata austriacă de ocupaţie la Eliade în casă a fost
încartiruit un bucovinean, profesor de latină, care îi vorbea de Aron
Pumnul si îi recita poezii patriotice. Cartea lui Ion
Filipciuc cuprinde (printre multe alte lucruri interesante) binevenite
restituri din scrierile lui Vasile Posteucă. Tot aici găsim
referiri la cele două recenzii ale lui Traian Chelaru, despre Insula
lui Euthanasius si despre Comentariile la legenda Mesterului Manole
publicate în iulie si august 1943 în “Universul literar”, recenzii necuprinse
în Dosarul Eliade, vol.V, 1937-1944 (Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, 2001).
7.-In
proiectata Enciclopedie on-line a
Filosofiei Româneşti coordonată de Cristian Ciocan, - lucrare a
carei listă de filosofi este foarte lacunară la capitolul
scriitorilor de filosofie rămaşi în exil după 23 aug. 1944-,
Ioan Petru Culianu este considerat a avea o valoare egală cu Mircea
Florian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu, Stefan Lupascu, Camil
Petrescu, Ioan Petrovici, si … Benjamin Fundoianu. In schimb, Sergiu Al-George este mai slab cotat decât Culianu si restul celor
înşiraţi ceva mai sus. Gândindu-se la şansele de
supravieţuire a cărţilor “obiective”, Eliade scrie în articolul
“Teroarea timpului” (Arta de a muri, Iaşi, 1993, volum
alcătuit de Magda si Petru Ursache, p.66) că o carte
păstrează interesul cititorilor nu pentru “adevărurile”
schimbătoare pe care le cuprinde, ci pentru amprenta
personalităţii autorului: Istoria
critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu; la fel Dacia Preistorică a lui
Densuşeanu sau Getica lui Pârvan. Acesta este
un criteriu la care nu s-au gândit cei care vor să facă Enciclopedia
on line cu puzderie de semi-nulităţi care n-au suficientă
personalitate spre a mai interesa vreun cititor.
.