|
BAROUL IRAŢIONAL
Am asistat săptămâna trecută la apogeul conflictului dintre
baroul tradiţional şi baroul constituţional înfiinţat
de Bota. Cele două entităţi opun – prin denumire -,
noţiuni care, la prima vedere, nu se află nicicum în
contradicţie, deşi pare evident că strategii celor două
barouri au căutat să-şi pună la punct adversarul
printr-un adjectiv mai tare. Unul invocă tradiţia,
credibilitatea conferită de o prezenţă îndelungată în
timp, profunzimea cvasiinsondabilă a colbului aşternut peste
istorie, reacţia de admiraţie amestecată cu uimire la
vederea unor vestigii bine erodate. În tabăra cealaltă, Bota
cheamă în sprijin Constituţia, legitimitatea trasă
din ordinea de sorginte populară, izvorul de drept care ar trebui
să ostoiască setea de dreptate a oricărui procuror
intransigent la NUP-uri. Cu oricare ai alege să te baţi, îţi
dai seama că, în planul semnificaţiilor, lupta e grea. Dacă
vrei să loveşti în primul barou, te pui cu tradiţia
seculară, te pui cu forţa inconturnabilă a timpului
faţă de care orice entitate abia născută, precum baroul
lui Bota, nu e mai mult decât o firavă apariţie efemeră.
Dacă vrei să loveşti în baroul zis constituţional, te
pui cu legea fundamentală, te pui cu voinţa populară
întemeietoare faţă de care câteva mii de avocaţi cu
tradiţie cu tot nu sunt mai mult decât o minoritate oarecare
îngenuncheată democratic de doleanţele majorităţii.
Având înaintea minţii asemenea urmări, rămâi nedumerit
şi te întrebi ce s-alegi, căci nu eşti nici în contra
tradiţiei, nici împotriva Constituţiei. Ezitările nu sunt
deloc mai mici decât într-o campanie electorală obişnuită.
Partidul lui cutare nu-i bun, că e prea la dreapta. Partidul lui
cutărică nu stă bine, că nu iese deloc din stânga. În
cazul nostru, dilema e mult mai mare. Spre decepţia tuturor, n-avem a
face aici cu rudimentarele concepte de bun, rău, stânga sau dreapta,
pentru care nu-ţi trebuie un simţ specializat. Avem a ne zbate
zadarnic între Tradiţie şi Constituţie –
două concepte sofisticate ale democraţiei, ambele cu drepturi
depline. Îţi dai seama că ai nevoie urgent de tact şi
inspiraţie pentru a nu fi nevoit să refuzi avantajele uneia care
n-ar putea fi mai vitregă decât cealaltă. A face altfel n-ar
vădi decât ignoranţă şi o slabă apetenţă
pentru rânduielile şi criteriile democraţiei. Iar la un avocat,
aflat sub imperativul apărării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, o asemenea negaţie
ar fi izbitor de ruşinoasă. Dar, când te afli între ciocan
şi nicovală, ajungi vrând-nevrând la concluzia că trebuie
să te retragi într-o poziţie independentă,
situată în afara apăsătorului conflict, de unde să
poţi îmbrăţişa raţional, oricând
pofteşti, ideile uneia sau ale alteia.
Numai că acest moment de opţiune pragmatică nu-ţi aduce
echilibrul sperat. Afli curând că postura de independent raţional
nu-ţi oferă mai multe lucruri în comun cu cele două
concepte. Nu pentru că n-ai putea găsi nici o conexiune între
tradiţia seculară şi argumentul juridic subţire al lui
Zamfirescu despre înfiinţarea prin lege a barourilor
tradiţionale. Dar nici pentru că n-ai putea identifica în critica
deşucheată exhibată de Bota vreo urmă a dreptului
constituţional la liberă exprimare. Ci pentru că, de vreo
zece ani încoace, înscăunata conducere a Baroului Bucureşti
(dacă e să-l considerăm cel mai reprezentativ dintre cele
tradiţionale), a produs cu nemăsurată competenţă
şi neclintită abnegaţie marea stagnare. Şi asta
în pofida modificării Constituţiei, procedură pe care ne-o
închipuiam mult mai anevoioasă faţă de cea a adoptării
unor decizii progresiste în cadrul baroului. Performanţa e cu atât mai
notabilă cu cât constatăm că, departe de orice implicare a
vreunei forţe de factură naţionalistă, straşnicul
fenomen al globalizării n-a reuşit să imprime în structura
baroului decât schimbări neînsemnate. Printre acestea se
numără schiţa de americanizare a profesiei şi
înlocuirea legitimaţiilor de avocat din carton cu altele din plastic.
În rest, nicio ingerinţă semnificativă cu sursă
externă nu s-a putut insinua în structura baroului. După fapte,
ai zice că membrii conducerii baroului continuă tradiţia,
conservând-o ŕ outrance ca pe o relicvă cu valoare inestimabilă.
În acest context, apariţia baroului constituţional nu putea fi
receptată decât ca o ameninţare directă pentru osatura
baroului tradiţional. Şi oamenii au dreptate: cum să-i
permiţi, după ani grei de muncă, unui personaj ca Bota
să ruineze tradiţia venerată cu atâta ardoare de conducerea
baroului?! Iată de ce nu mai e loc pentru întrebări hamletiene.
Nu permite respectul pentru munca altuia, nu permite istoria, nu permite
horoscopul şi nici adagiul prior tempore, potior jure.
Constituţia, dacă permite, o poate face, dar numai cu acceptul
nostru şi al parchetului. Pentru că e de la sine înţeles
că orice normă constituţională trebuie armonizată
cu tradiţia, altminteri orice schimbare abruptă poate provoca o
criză de proporţii în sistem. Şi dacă asta nu se
înţelege, atunci protestezi (cum altfel decât prin nu mai puţin
tradiţionala pasivitate), faţă de orice
discordanţă între Constituţia lor şi tradiţia
noastră.
A rămas încă în tradiţie şi alegerea consilierilor
şi a decanului baroului pe criterii obscure. Se obişnuieşte
ca decanul baroului să fie propus de un ocult grupuşor de
iniţiativă. Aşa se face că numele viitorului decan
circulă intens prin clădirea administrativă a baroului cu
mult timp înainte de alegeri, iar alegerea sa devine efectivă prin absenţa
din adunare a unei părţi importante a membrilor baroului. Se
bănuieşte că acel grupuşor de iniţiativă e
format, cel puţin în parte, din aceia care purtau la gât deunăzi
etichetele pe care stătea inscripţionat cuvântul protest.
Se crede şi că aceleaşi persoane vor face parte din comisia
de numărare a voturilor de la alegerile viitoare. Dar asta nu e o
problemă, de vreme ce la adunarea generală vor fi foarte
mulţi observatori, aproape jumătate din numărul
membrilor baroului. Cu o aşa armadă de protecţie a
demnităţii şi onoarei corpului de avocaţi, trucarea
rezultatului votului e exclusă, iar cei aleşi vor deveni
reprezentanţii naturali ai votanţilor.
Dacă tot am vorbit despre alegeri, n-ar strica să vedem cum sunt
aleşi conducătorii baroului. E de observat că unii
dintre cei aflaţi astăzi la conducere sunt avocaţi cu
oarecare nume, buni pledanţi şi cunoscători de carte.
Alţii au aparenţa competenţei în ceva nedefinit iar o
categorie aparte dau senzaţia de membri ai unui comitet de represiune
însărcinat cu depistarea ereticilor. Prin urmare, dacă ne
raportăm la scopul pentru care sunt aleşi aceşti oameni
– adică gestionarea treburilor administrative ale
organizării şi exercitării profesiei de avocat –,
majoritatea celor din conducerea de azi a baroului nu par defel
potriviţi. Te-ai aştepta să vezi în fruntea baroului oameni
cu minime calităţi manageriale, care să aibă voluptatea
de a administra, talentul organizării, reflexul respectului
faţă de prezentul şi viitorul profesiei, virtutea dialogului
onest, simţul echilibrului şi conştiinţa
responsabilităţii în rezolvarea problemelor profesiei. Ca avocat,
ştii că nu poţi convinge pe nimeni (şi, mai ales,
că nimic nu te poate convinge), fără probe suficiente. Din
acest motiv, te gândeşti că alegerile serioase nu s-ar putea
desfăşura fără prezentarea (măcar a) unui curriculum
vitae care să demonstreze experienţa relevantă şi
verificabilă a candidatului pe aceste coordonate. Cumva, toate aceste
criterii s-au uitat. Astăzi pare mai adecvat să alegi decanul
şi consilierii baroului pe baza unui clasament cu poză al
primilor zece (cei mai mari) avocaţi din România, publicat într-un
ziar de mare tiraj, nici măcar în plauzibilul Monitor Oficial al
României. E un semn că filosofia imaginii, reclama şi sclipiciul
suprafeţelor au învins rigoarea demonstraţiei logice. Lupta e
aproape pierdută. Ei vor conduce. Ne vor conduce. La bară, ei. La
conducere, tot ei. Această ubicuitate neverosimilă, această
competenţă sans rivage sparge orice barieră, dar, din
păcate, şi pe cea a bunului-simţ.
Dacă priveşti atent la cine conduce astăzi corpul de
avocaţi, nu poţi evita concluzia că baroul e mai curând un client
special, aflat într-o cauză complexă, care trebuie asistat,
reprezentat şi consiliat de o mulţime de avocaţi cu nume
şi clientelă solidă. Poate tocmai de aceea, după ce,
într-o adunare generală, se aduc critici activităţii
baroului, unii se ridică, iau cuvântul şi purced la apărarea
clientului, de obicei printr-o pledoarie acidă, abundentă şi
fără conţinut pertinent. Când se fac propuneri noi sau când
se sesizează neîntrunirea condiţiilor legale de vot sau de
ţinere a adunării, alţi conducători, ba chiar şi
unii simpli slujbaşi ai baroului, preiau frâiele pledoariei
gesticulante şi încep a sparge strident cuvinte în stânga şi în
dreapta. Dacă în materia dezbaterilor mai poţi închide ochii la
derapajele înspre trivialitate, în materie de pură procedură
ochii ţi se holbează involuntar când una şi aceeaşi
problemă se votează de câteva ori la rând pentru a ieşi cum
s-a planificat. E tradiţional. E şi constituţional. Dar
complet iraţional.
Lex Anonymus
|
