RAPORTUL SOCIETATII PENTRU JUSTITIE (SOJUST) PRIVIND PROFESIA DE AVOCAT

 

Profesia de avocat a cunoscut evoluţii spectaculoase şi surprinzătoare în ultimii 16 ani. Pretenţia liderilor profesiei de a recupera şi continua tradiţia antebelică a fost contrazisă de realitatea evenimentelor şi a reglementărilor post-revoluţionare, care au transformat avocatura românească într-un produs hibrid, marcat de toate tarele mai noi şi mai vechi ale societăţii româneşti.

Raportul de faţă enunţă succint (dar relevant) şi cu subiectivism (dar sincer), numai o parte din împrejurările ce au determinat contradicţiile şi inechităţile cu care ne confruntăm în prezent.

 

1.      Un pic de istorie recentă – Vă vine să credeţi?

 

Ca mai toate instituţiile României postdecembriste, între anii 1990-1995 şi avocatura a parcurs o perioadă de haiducie, în care cine a putut a profitat din plin de puţinătatea reglementărilor în materie.

Decretul lege nr. 90 din 28/02/1990 privind unele masuri pentru organizarea si exercitarea avocaturii in România[1] a permis emanciparea avocaturii de sub tutela Ministerului Justiţiei, reglementând-o simplist ca funcţionând în baza principiului autonomiei profesiei. Cu aceeaşi ocazie au fost enumerate în avanpremieră şi organele profesiei: Congresul avocaţilor din România, Consiliul Uniunii avocaţilor din România, Comisia permanenta a uniunii, Preşedintele uniunii, Adunarea generala a baroului, Consiliul baroului si Decanul baroului, cu menţiunea că Uniunea avocaţilor din România si barourile au personalitate juridica.

Aparent, UAR (care din 2004 s-a chemat Uniunea Naţională a Barourilor din România – UNBR) şi barourile şi-au dobândit personalitatea juridică chiar înaintea constituirii lor de iure. Asta pentru că într-un ultim articol (al patrulea si ultimul!), decretul lege nr. 90/1990 ţinea să traseze cu fermitate şi sarcina potrivit căreia în termen de 15 zile de la adoptarea prezentului decret-lege se vor constitui organele Uniunii avocaţilor din România. (!?) Avem şi în prezent dificultăţi în a identifica subiectul activ al prevederii citate – practic cine trebuia să constituie structurile respective?

Acest defect din naştere, datorat în parte fecundităţii ingenue a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi în parte precarităţii legislaţiei referitoare la persoane[2] face ca şi în prezent actul de concepţie imaculată a organelor moderne ale profesiei de avocat să fie receptat ca un fapt pe cât de incontestabil, tot pe atât de miraculos.

Legea organică nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat instituie tardiv[3] un cadru sistematic dar plin de incoerenţe pentru funcţionarea avocaturii. Epoca de haiducie este însă părăsită cu regrete, şi legea este plină de menajamente faţă de nostalgici, reglementând prin dispoziţiile sale tranzitorii în sensul că Actualele birouri de avocaţi, prevăzute de Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, îşi pot continua activitatea, în aceleaşi condiţii, pe o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Uluitoare este şi prevederea conţinută la acea dată în forma iniţiala a art. 77, potrivit căreia Cheltuielile efectuate pentru investiţii, dotări şi alte utilităţi, necesare cabinetelor de avocaţi şi celorlalte forme de exercitare a profesiei, care se înfiinţează în temeiul art. 5 din prezenta lege, se scad din veniturile impozabile pe o durată de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Puţini dintre majoritarii avocaţi tineri din prezent realizează că timp de doi ani şi jumătate, mai exact până la abrogarea expresă cu data de 01 ianuarie 1998 a art. 77 din legea 51/1995, prin efectul OUG nr. 85/1997 privind impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice, principiul sacrosanct[4] şi scandalos de atipic al deductibilităţii integrale a cheltuielilor cu investiţiile în cabinetele de avocaţi, a constituit tocmai cheia succesului iniţial al marilor case de avocatură.

Norocoşii avocaţi ai acelor vremuri şi-au procurat case, maşini, terenuri, bunuri imobile dar şi mobile, care au fost integral deduse (şi nu amortizate) din veniturile brute ale acelor ani, cu consecinţa restrângerii drastice a bazei de impozitare.

Această facilitate fără precedent a fost unică şi a durat exact atâta timp cât a fost nevoie. Promoţiile supradimensionate de tineri jurişti bătând cu speranţă la porţile avocaturii abia începând cu anul 1998 când absolveau dreptul de masă[5] în puzderia de facultăţi de drept de stat[6] şi private...

 

2.      Tinerii avocaţi – Marginalizare sau indiferenţă?

 

Pe fondul creşterii exponenţiale a numărului doritorilor de avocatură, profesia, controlată de o veche gardă, a început să se autoprotejeze instituind diverse obstacole în forma unor interviuri, apoi examene, dar mai ales în forma tutelei impuse avocaţilor stagiari pentru perioada de stagiu, şi în cele din urmă, prin examenul de definitivare în profesie.

Până la vremea de cumpănă a anilor 1995-1997 avocatura a cunoscut puţine şi nesemnificative filtre profesionale, astfel încât numai cine nu a vrut nu a ajuns avocat. Printre cei ce au intrat primii în avocatură au fost foştii judecători ai erei comuniste, foştii procurori, foştii poliţişti, şi nu în ultimul rând, foşti securişti. Ei au adus în profesie întreaga zgură a epocii ceauşiste, toate apucăturile şi toate tehnicile cunoscute de manipulare şi şantaj.

Până în prezent, poziţia lor privilegiată în profesie a fost timid sau deloc atacată de tinerii avocaţi, astfel încât vechea gardă controlează şi în prezent avocatura din poziţii cheie, având grijă să instituie bariere suplimentare tocmai pentru a-şi securiza suplimentar poziţia.

În prezent, tinerii avocaţi sunt cronic marginalizaţi, Barourile nefăcând nimic substanţial pentru a le facilita debutul în profesie, sau eventual pentru a le proteja demnitatea şi a preveni căderea acestora în compromis. Dimpotrivă, prin reglementări succesive, conducerile Barourilor au introdus piedici suplimentare, mai ales de ordin patrimonial (taxe enorme, fără corespondent în prestaţii efective[7]) cu referire la accesul în profesie, la constituirea de cabinete, de sedii secundare etc.

În plus de aceasta, statutul profesiei conţine prevederi exprese cu privire la vechimea minimă neîntreruptă în profesie de 8 ani pentru ca un avocat să poată deţine funcţii reprezentative în consiliile barourilor sau în consiliul UNBR, în timp ce vechimea minimă de eligibilitate în comisiile de disciplină este de nu mai puţin de 10 ani!

Un calcul simplu arată că la alegerile ce urmează să aibă loc pentru consiliile barourilor şi consiliul UNBR în 2007 sunt eligibili cel mult avocaţi activi în profesie cel mai târziu din primăvara anului 1999. Cu alte cuvinte, este practic exclusă participarea unor generaţii mai tinere în structurile profesionale timp de cel puţin încă un mandat, până în 2010!. Avocatul Ştefan Baranga, un septuagenar cu o conştiinţă tânără, şi vechi fluierător în biserică, remarca cu umor în vacarmul Adunării Generale a Baroului Bucureşti ţinute la Sala Palatului în data de 11 martie 2006 că „este cu totul absurdă pretenţia unor tineri avocaţi de a ocupa un loc sau două în consiliul Baroului [format din 15 membri aleşi – nn] cu ocazia următoarelor alegeri: dat fiind că tinerii sub 35 de ani reprezintă peste 80% dintre cei 7190 de avocaţi ai Baroului Bucureşti, ei, tinerii, ar trebui să ocupe MAJORITATEA posturilor de consilieri,şi pensionarii să spere să aibă un reprezentant!”.

Cu toate acestea, nu se poate spune că tânăra generaţie de avocaţi este pregătită să preia conducerea organelor profesiei, întrucât singura şcoală de care a avut parte a fost şcoala venală şi presărată de umilinţe şi ipocrizie a stagiaturii formale pe lângă maeştri din vechea gardă.

Tinerii avocaţi, stagiari sau definitivi, îşi detestă (atunci când pot fi sinceri) maeştrii şi destinul de care au avut parte la începutul carierei. Paradigma în care au evoluat este binecunoscută: în cele mai multe cazuri au fost nevoiţi să plătească şpagă pentru a-şi găsi un avocat îndrumător, sau au fost nevoiţi să lucreze fără plată în perioada de stagiu, ba chiar au emis chitanţe fiscale pentru onorarii retrocedate fictiv către maeştri venali, aflaţi veşnic în căutare de cheltuieli deductibile în vederea reducerii bazei impozabile.

Se observă cu relativă uşurinţă cum starea de accentuată dependenţă economică şi morală din perioada stagiaturii le-a amprentat profund conştiinţele multor avocaţi din noile generaţii, aducându-i la un jenant numitor comun al profesiei, în zona mediocrităţii intelectuale dar, de‑bine/de‑rău, şi a relativei prosperităţi materiale.

Există şi avocaţi angajaţi într-o luptă surdă pentru subzistenţă în zona umbroasă a distribuţiei şi plăţii „oficiilor” (cauzele penale în care asistenţa din oficiu este obligatorie) prin intermediul barourilor. Scandalurile în această mocirlă se ţin lanţ pe tema favoritismelor de care dau dovadă acei avocaţi din consiliile barourilor care se ocupă nemijlocit alocarea oficiilor.

 

3.      Amoralitatea avocaturii – Dincolo de bine sau de rău?

 

Nevoiţi să facă constant compromisuri, tinerii avocaţi devin treptat còpii fidele ale celor de la care au învăţat meserie şi chiar se mândresc ipocrit cu unele pseudo-performanţe profesionale.

Eu au aflat chiar de la maeştri cum te poţi îmbogăţi practicând cu tupeu traficul de influenţă pe lângă magistraţi neprincipiali, grefieri iresponsabili, sau funcţionari slabi de înger. Ei ştiu cum pot evita fiscalizarea veniturilor, ameninţând clientul că emiterea unor documente contabile presupune majorarea onorariilor cu costul inerent al taxelor datorate la fisc şi al contribuţiilor datorate la Casa de asigurări a avocaţilor, totul pentru a-l determina să renunţe să mai ceară factură fiscală şi chitanţă pentru sumele achitate.

Într-o estimare optimistă cel puţin 20% („numai” vreo 2000) dintre avocaţii activi, membri ai baroului Bucureşti şi cotizanţi ai Filialei Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor, nu sunt şi oneşti contribuabili la Fisc. Avem indicii că nu sunt nici măcar înregistraţi în evidenţele ANAF şi nimeni nu a avut curiozitatea sau autoritatea fără de prihană să compare (prin intermediul codurilor numerice personale) evidenţele avocaţilor cotizanţi ai CAA cu contribuabilii persoane fizice autorizate evidenţiaţi bazele de date ANAF Bucureşti. Surprizele ar putea întrece orice aşteptări, însă nu se doreşte redarea demnităţii şi epurarea profesiei de membrii săi indecişi, întrucât această vulnerabilitate permite controlul efectiv al unei valoroase mase de manevră cu ocazia alegerilor şi a altor decizii ce trebuie luate în adunările generale ordinare şi extraordinare ale profesiei.

Cum respectivii avocaţi ştiu bine că şi alţii ştiu sau practică toate aceste trucuri, ei se simt vulnerabili faţă de colegii avocaţi, de instituţiile profesiei şi de autorităţile fiscale, care deţin în mod prezumtiv pârghiile legale pentru a-i trage la răspundere dar omit sistematic să o facă. Ei preferă să nu se implice în nici un fel în viaţa profesiei, aplică legea tăcerii cu privire la ceea ce ştiu despre ei înşişi şi despre alţii şi nu cer decât să fie lăsaţi în pace. Şi chiar sunt lăsaţi în pace, însă indiferenţa lor vinovată constituie o tară ce nu permite profesiei în ansamblu să evolueze demn.

 

4.      Criza identitară – De unde venim şi încotro ne îndreptăm?

 

Avocatura românească traversează totodată şi o preocupantă criză identitară şi este încă departe de principiile şi valorile europene. Momentul aderării la UE ne surprinde într-o postură deosebit de dificilă atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere instituţional.

O serioasă provocare a venit până în prezent din direcţia barourilor alternative, forme paralele, originale şi atipice, de organizare a profesiei de avocat, situate în afara structurilor tradiţionale şi în opoziţie cu acestea încă de mai mulţi ani.

Iniţiatorul provocării este Pompiliu Bota[8], auto-intitulatul „avocat bombă” care de mai mulţi ani manevrează abil şi vizibil amuzat, atât presa cât şi sistemul judiciar, obţinând recunoaşterea legală a unor organizaţii profesionale paralele, intitulate Barouri şi Uniune, precum şi a unor însemne profesionale (inclusiv la OSIM), precum sigla justiţiei, anumite denumiri de Barouri, şi chiar termenul de „robă”. Totul spre exasperarea neputincioasă a barourilor „descălecătoare” (expresia a fost lansată tot de Pompiliu Bota), pretins izvorâte direct din legea 51/1995 de organizare şi funcţionare, în absenţa absolută a oricăror acte constitutive şi de asociere formală, sancţionate ca atare prin autorizaţii judecătoreşti.

Pompiliu Bota şi organizaţia lui a atins chiar performanţa de invidiat de a obţine, după cum singur se laudă[9], nu mai puţin de 93 de rezoluţii de neîncepere a urmării penale în plângeri penale formulate de barourile tradiţionale împotriva sa şi a prozeliţilor săi, dintre care mai mult de 36 au fost confirmate ulterior de instanţe. Apărarea sa a fost simplă: el nu recunoaşte înfiinţarea legală a Barourilor tradiţionale şi insistă ca acestea să se legitimeze prezentând actele lor constitutive. Cum acestea nu apar, pentru că nu există, Bota pleacă de la poliţie nu numai liber, dar şi triumfător[10].

Barourile alternative au pus în faţa barourilor tradiţionale o oglindă ontologică în care acestea din urmă nu au găsit încă curajul să se privească cu sinceritate. Însă apariţia barourilor alternative a fost posibilă numai pe fondul insuficienţei, îngustimii şi ipocriziei structurilor tradiţionale, acuzând prin simpla lor existenţă o serie de defecte de organizare a profesiei ce nu au fost remediate nici în prezent.

Astfel, structurile paralele înfiinţate de Pompiliu Bota, mai vechi (Baroul Constituţional) sau mai noi (barouri judeţene omonime barourilor tradiţionale, Sindicatul Liber al Juriştilor din România etc.) numără în prezent aproximativ 2000 de avocaţi alternativi, cu toţii licenţiaţi în drept, însă mai puţin norocoşi atunci când au încercat să îşi găsească un loc în cadrul barourilor tradiţionale. Bota bravează pe tema costurilor reduse de acces şi funcţionare în barourile sale (în structurile sale asociative taxele sunt excluse, însă se practică absurd un sistem de „donaţii” din partea membrilor, astfel încât să fie totuşi posibilă colectarea de fonduri.)

 

5.      Reacţii isterice – Ce e de făcut cu „avocatul bombă” Pompiliu Bota?

 

Prin modificările aduse Legii 51/1995 prin Legea 255/2004[11] au fost instituite o serie de baricade împotriva proliferării structurilor profesionale alternative în legătura cu profesia de avocat. Prin modificarea adusă art. 1 alin. 3 din Lege s-a prevăzut că: „Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”[12]. Destul de frustrant, nici de această dată o cauză de nulitate absolută expresă nu a reuşit să retroactiveze, astfel încât se pare organizaţiile paralele de avocaţi constituite anterior de Pompiliu Bota şi nerecunoscute de UNBR nu s-au prea sinchisit că tocmai fuseseră scoase în afara legii. […]

Raţionamentul introdus în lege se pare însă că urmează o logică inversată, un fel de a pune căruţa înaintea cailor. Oare nu a observat nimeni că UNBR nu poate constitui sursa de legitimitate a barourilor pentru simplul motiv că barourile formează uniunea şi nu invers? În aceeaşi ordine de idei, ar mai trebui remarcat că nimeni nu şi-a dat osteneala să califice de o manieră lipsită de echivoc regimul juridic aplicabil Barourilor (în accepţiunea Legii 51 art. 48.2 – organizaţii cu personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu).

Cum Bota nu pretinde altceva decât că şi barourile şi uniunile sale sunt constituite şi funcţionează conform Legii 51/1995, chiar modificate, culmea, prin legea 255/2004, după cum arată în propriile acte de înfiinţare[13], tot ce au găsit mai bun de făcut avocaţii din barourile tradiţionale, a fost să altereze legea de organizare a profesiei până la limita (ne)constituţionalităţii, ajungând, iată, să condiţioneze legalitatea liberei asocieri la constituirea de Barouri[14], de adeziunea şi primirea acestora în cadrul UNBR.

Un eşec similar s-a înregistrat şi în invocarea (retorică) şi aplicarea în practică (pe seama barourilor alternative, bineînţeles) a drasticelor interdicţii introduse tot cu ocazia Legii 255/2004 prin modificarea art. 82 din Legea 51/1995 în urma unui intens lobby parlamentar[15].

Bota pretinde că avocaţii săi nu datorează vreo „zeciuială” către vreo casă de asigurări a avocaţilor, dar nu pentru că sistemul creat de el ar fi mai generos, ci pentru că pur şi simplu organizaţia sa nu instituie nici un sistem de asigurări sociale autonome, organizat în cadrul profesiei. Bota aplică doar titlurile care îi convin din Legea avocaturii 51/1995 republicată, şi ignoră complet orice alte prevederi care îl deranjează.

El îşi simplifică astfel existenţa şi misiunea revoluţionară, cu largul concurs al partizanilor săi ingenui. Totodată însă el îndeamnă la reflecţie cu privire la funcţionarea prezentă şi credibilitatea viitoare a sistemului de asigurări sociale al avocaţilor, consacrat de legea 51/1995 şi funcţionând sub în cadrul structurilor tradiţionale ale profesiei de avocat.

„Ameninţării” pe care Bota o reprezintă şi în prezent, Comisia permanentă a UNBR a înţeles, după urmează să arătăm, să îi dedice şi ultimul Congres al avocaţilor din vara anului 2006, trecând într-un plan secund orice alte teme ce ar putea interesa pe avocaţii români.

Cu toate acestea, avem convingerea intimă şi unanim împărtăşită de cercuri largi de cunoscuţi, că Bota nu reprezintă nicidecum un pericol real, cuantificabil şi iminent. El nu este nicidecum perceput ca atare de o majoritate a avocaţilor din structurile tradiţionale, ci mai degrabă este folosit abil în scopuri diversioniste de către conducerile alienate ale barourilor tradiţionale, ca o sperietoare bună în orice împrejurări, şi oricând preferabilă abordărilor responsabile ale problemelor reale, de fond, cu care ne confruntăm.

 

6.      Alienare şi diversiune – Suntem manipulaţi?

 

Dând curs acestor preocupări şi neputinţe, Congresul avocaţilor de la Mamaia din 29 iunie 2006 a adoptat pentru al treilea an consecutiv o nouă HOTĂRÂRE PRIVIND PROTESTUL PROFESIEI DE AVOCAT FAŢĂ DE REFUZUL AUTORITĂŢILOR COMPETENTE DE A RESTABILI ORDINEA DE DREPT IN EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT ŞI DE A ÎMPIEDICA PRACTICAREA ILEGALĂ A PROFESIEI DE AVOCAT ÎN ROMÂNIA.

Textul acesteia[16], publicat la loc vizibil atât pe site-ul UNBR (www.unbr.ro) cât şi pe site-ul Baroului Bucureşti (www.baroul-bucureşti.ro), anunţă ritos că s-a hotărât utilizarea ca formă de protest împotriva atitudinii autorităţilor publice care permit şi nu sancţionează încălcarea flagrantă a Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, suspendarea asistenţei juridice în cauzele penale şi civile în care apărarea este obligatorie, începând cu data de 11 septembrie 2006. Mai pe româneşte: GREVĂ!

Este vorba despre un demers pe cât de absurd, de nejustificat şi de ineficace, tot pe atât de imposibil de luat în serios. Puţini avocaţi au auzit măcar de enormitatea hotărâtă la ultimul Congres şi practic nimeni nu şi-a propus să intre în grevă în modalitatea şi cu motivaţia arătată. În prezent greva e suspendată, evitându-se un deznodământ previzibil şi penibil. Chemarea la greva poate că va fi reluată. Sau poate că nu. Deocamdată SUSPANS!

Ceea ce se urmăreşte de fapt este deturnarea atenţiei şi competenţelor acestor organe ale profesiei cu atribute decizionale (adunări, congrese) de la ordinea de zi obişnuită (prezentarea şi dezbaterea situaţiilor financiare anuale, aprobarea bugetelor, descărcarea de gestiune). Abil manipulate, dezbaterile în aceste foruri se concentrează steril şi exagerat asupra pretinsei recrudescenţe a fenomenului barourilor alternative.

Decanul Baroului Bucureşti, Cristian Iordănescu, se arată preocupat în cel mai înalt grad de problema barourilor alternative, şi atunci când nu cere arestarea lui Pompiliu Bota, îl urmărim cum propune cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună unificarea tuturor profesiilor juridice în cadrul unei singure profesii legale[17]. Ideea sa este greu de înţeles şi e cam fără sens; până acum nu a cunoscut nici un fel de fani declaraţi, în afara propunătorului însuşi.

Pe de altă parte, dânsul încearcă la un alt nivel reanimarea fostei Asociatii (interbelice) a Magistratilor si Avocatilor din Romania, ca fiind o parte integranta a reformei juridice din Romania[18], foarte probabil în ideea re-legitimării indirecte pe aceasta cale a Instituţiilor Barourilor si UNBR, bineînţeles, cu excluderea şi înfrângerea definitivă a stucturilor paralele înfiinţate de Pompiliu Bota. Îi urăm succes şi cam atât.

 

7.      Probleme de fond – Pe cine interesează?

 

Conducerile barourilor tradiţionale, ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Casei de Asigurări a Avocaţilor au urmărit an de an să îl transforme pe avocatul bombă Pompiliu Bota în inamicul public numărul 1, cu prilejul adunărilor generale şi a congreselor avocaţilor, evitând astfel dezbaterile de fond asupra chestiunilor curente, mai puţin palpitante şi indiscutabil mai plictisitoare, ce ţin de buna organizare a profesiei, şi anume: analiza rapoartelor anuale de gestiune, aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, armonizarea şi modernizarea prevederilor statutare etc.

Într-adevăr, în raportul[19] Casei de Asigurări a Avocaţilor pe anul 2005 prezentat pe fugă la Congresul de la Mamaia, şi numai după ce Bota şi pericolul reprezentat de el a ţinut capul de afiş al dezbaterilor timp de mai multe ore, s-a arătat, printre altele, că 29,87% din membrii CAA achită cote minime şi aduc un aport de circa 10% din venituri; 5,43% achită cote maxime şi aduc un aport de circa 20% din veniturile sistemului, iar 59% achită cote procentuale şi aduc un aport de circa 70% la veniturile sistemului. Abia această problematică ţine de fondul preocupărilor pentru bunul mers al sistemului de asigurări sociale, oferind unele indicii cu privire la ineficienţa şi inechitatea colectării cotelor de contribuţie de la avocaţii activi din profesie.

Trebuie semnalat faptul reconfortant, dar preocupant totodată, că faţă de numărul mic de persoane aflate în plată în prezent (avocaţi la pensie, beneficiari ai altor drepturi), sistemul înregistrează în mod natural, în ciuda unei colectări deficitare a contribuţiilor, excedente anuale deosebite – veritabile averi deţinute în formă lichidă – prin urmare extrem de perisabile şi supuse unor riscuri de plasament, dar în legătură cu care ştim foarte puţine lucruri.

După cum am reuşit să aflăm din dezbaterile derulate cu dificultate şi numai in extremis la Adunarea Baroului Bucureşti din 11 martie 2006[20] (când decanul Cristian Iordănescu l-a plasat tot pe inamicul Bota în centrul desemnat al „preocupărilor” adunării), cel mai mare excedent îl înregistrează Filiala Bucureşti a CAA cu 39.130.774,35 lei (echivalentul a 10,99 milioane Euro!!!). Putem bănui că excedentul total de care dispune Casa Naţională este chiar mai mare, însă putem suspecta şi existenţa anumitor lipsuri, pentru că este vorba despre administrarea unor sume uriaşe pe care conducerea Casei Naţionale de Asigurări a Avocaţilor „uită” să le comunice membrilor cotizanţi.

Cum e de previzionat, situaţia va fi cu totul alta în următorii 5-10 ani, şi este bine să începem să interogăm sistemul încă de pe acum. Observăm că excedentele multianuale cumulate ating cifre impresionante, însă acestea nu sunt nicăieri exprimate în clar nici de către raportor, preşedintele CAA av. Viorel Pascu, nici de către comisia de cenzori. Oare de ce? Pentru că nu se cunosc? Sau poate pentru că nu riscă nimeni să le pronunţe?

În ciuda cererilor repetate formulate de avocaţii prezenţi în Adunarea Generală a Baroului Bucureşti de anul acesta, conducerea Baroului şi a Filialei Bucureşti a CAA refuză cu obstinaţie să se manifeste transparent şi să permită auditarea profesionistă a execuţiei bugetelor anuale şi a excedentelor cumulate.

Ignorăm prin urmare atât volumul real cât şi structura de portofoliu a plasamentelor efectuate de Casa de Asigurări a Avocaţilor, o instituţie extrem de bogată şi care nu pare să dea socoteală nimănui, însă pretinde de la toţi avocaţii o cotă de contribuţie la nivelul a 10% din încasările lunare brute. Oare asta nu ne dă în suficientă măsură dreptul să întrebăm unde ne merg banii?

Evidenţe contabile mai puţin vaste sunt în materie societară, dar şi materie asociativă, supuse unor norme de transparenţă pe baza unor raportări semestriale, precum şi pe baza auditării anuale de specialitate. Cenzorii CAA (doi avocaţi activi şi unul pensionar, cum cere legea!), nu sunt nici măcar economişti de profesie[21], şi nu pot fi credibili atunci când raportează în scris, formal şi lipsit de convingere, o dată pe an, executarea fără reproş a bugetelor unei instituţii autonome cu personalitate juridică de drept public[22].

Raportul CAA prezentat la ultimul Congres surprinde şi îngrijorează cu vestea că „în şedinţa Consiliului CAA din 26.10.2005 s-a analizat eventualitatea efectuării de investiţii imobiliare prin alocarea unui procent de 25% din disponibilul existent în fondul centralizat al sistemului (!?) şi din disponibilul aflat în administrarea filiale Bucureşti pentru construirea unui imobil cu destinaţie de Birouri.” Investiţia propusă este estimată la suma considerată „modică” de 6-7 milioane Euro şi nu are la bază nici un fel de studii de fezabilitate!

Intenţia şi dimensiunea investiţională nu poate să nu frapeze, întrucât ar afecta iremediabil bugetul Casei de Asigurări, pe termen mediu şi lung, într-o proporţie considerabilă, totul pe baza unei reţete clasice (a sacului fără fund) de deturnare de fonduri prezumat lichide în afaceri imobiliare cu randament incert. Spre comparaţie, construcţia şi finisarea unui edificiu de tip Mall, o afacere eminamente lucrativă, costă în jur de 18-20 milioane de euro şi se amortizează în 15-20 de ani, iar un hypermarket de tip Carrefour este sensibil mai ieftin!

Cu aceeaşi ocazie, onoratul Consiliu CAA a mai propus Congresului, însă nu în cadrul unor dezbateri autentice, ci cu jumătate de gură, prin materialul scris aflat la mapă „valorificarea prin vânzare a terenurilor aflate în proprietatea CAA situate în Staţiunea Poiana Braşov (!?) şi oraşul Predeal (Filiala Bucureşti) (!?), localităţi unde se practică preţuri foarte mari, dar construcţiile costă mult şi utilizarea sumelor rezultate din înstrăinarea acestor bunuri imobiliare să fie, spre exemplu, pe raza localităţilor Breaza (!), sau Cornu (!!), sau Comarnic (!!!), sau Poiana Câmpina (!!!!),  etc, unde să edificăm un hotel cu servicii polivalente, pentru pensionari şi avocaţi aflaţi în activitate, pentru întreţinerea sănătăţii şi odihna, iar pentru tinerii avocaţi, inclusiv cu teren de golf la standarde internaţionale...”   Despre descrierea, amplasamentul exact, valoarea contabilă sau de piaţă a respectivelor imobilizări corporale nu ni se spune nimic, iar inventarierea patrimoniului Casei de Asigurări a Avocaţilor, înfiinţate începând cu anul 2001 rămâne şi la această dată un deziderat.

Investitorii trecuţi de vârsta pensionării din conducerea CAA mai estimează că „susţinerea financiară a complexului s-ar asigura din închirierea acestuia, primindu-se o parte din preţ de la anumite categorii de pensionari - cei cu venituri modeste vor beneficia de cazare gratuita - şi avocaţii activi şi o sumă integrala – preţ – de la ceilalţi turişti.” şi încrezători că mai apucă acele vremuri, ei speră că „un asemenea obiectiv ar urma să fie dat în exploatare în 2009.” Având în vedere că aceste demersuri sunt nu numai departe de a fi puse în practică, dar şi complet fanteziste, ne exprimăm încă o dată[23] îngrijorarea faţă de amatorismul unor astfel de susţineri.

 

8.      Ambiguităţile profesiei de avocat. Cui profită?

 

Cifrele prezentate în rapoartele de activitate ale organelor profesiei şi în bugetele supuse formal aprobării în adunările generale anuale ale Barourilor şi în Congresele avocaţilor din 2000 şi până în prezent nu au fost nicicând evidenţiate în termeni comparativi, iar datele referitoare la anii precedenţi au lipsit sistematic din expunere. Tot astfel au lipsit şi graficele şi prezentările sinoptice, şi nimeni nu a putut analiza tendinţele şi nici prognoza responsabil funcţionarea sistemică pentru viitor.

Încă şi mai deranjant este faptul că persoanele alese să reprezinte interesele avocaţilor în structurile de conducere şi-au făcut un obicei în a căuta să oculteze temele de interes, omiţând sistematic în ultimii ani să facă publice în timp util materialele ce trebuie urmau a fi supuse analizei în aceste adunări, astfel încât nimeni să nu se poată prezenta la dezbateri cu temele făcute în prealabil.

Pentru o corectă informare şi apreciere critică, ar fi de dorit ca materialele să fie aduse la cunoştinţa avocaţilor, mai cu seamă în formă virtuală, pe internet, cel puţin o dată cu lansarea convocatorului şi fixarea ordinii de zi. Considerăm că în privinţa gestiunii fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor Se impune totodată şi lansarea unei dezbateri publice pentru adoptarea unor reguli prudenţiale de plasament şi investiţie a excedentelor multianuale înregistrate de Casa de Asigurări a Avocaţilor în fonduri lichide şi semi-lichide, cu excluderea oricăror aventuri imobiliare. În context trebuie semnalat că nici legea de funcţionare, nici statutul şi nici regulamentul de funcţionare al CAA nu oferă NICI UN FEL DE INDICII cu privire la destinaţiile pe care le pot primi fondurile acumulate din prelevarea cotizaţiilor şi nici regimul de verificare periodice a integrităţii patrimoniului. O asemenea scăpare este pur şi simplu uluitoare.

O situaţie similară întâlnim şi în cazul exerciţiilor financiare ale Barourilor şi UNBR, organe care nu cunosc nici măcar acte constitutive şi regulamente de funcţionare, pentru că, aşa cum am mai arătat, acestea se consideră descălecătoare® direct din Legea şi statutul profesiei de avocat.[24]

De altfel, activitatea Barourilor din România se desfăşoară în mod total netransparent, barourile nu au website-uri reprezentative şi convingătoare şi că nu fac publice în nici un mod dezbaterile şi deciziile adoptate în şedinţele Consiliilor Barourilor din Bucureşti şi din ţară. Aceste documente nu pot fi accesate liber nici măcar de către membrii în bibliotecile barourilor.

În aceste condiţii, nu suntem păstrătorii nici unor tradiţii (valoroase), şi nu ne putem nicidecum considera superiori barourilor alternative ale lui Bota. În treacăt fie spus, Baroul Bucureşti (considerat baroul lider cu aproape jumătate din totalul avocaţilor din România), ar avea chiar şi resursele financiare pentru a demara la nivel naţional efortul de transparenţă în mediul virtual în numele tuturor Barourilor. Este însă lipsit de iniţiativă şi mai ales, de puterea exemplului. Singurul exemplu (prost) cu care Baroul Bucureşti îşi câştigă reputaţia unei adunături de iresponsabili este FORUMUL[25] complet nemoderat şi absolut anonim ce funcţionează trivial pe site-ul reprezentativ al instituţiei. Urmărirea, fie şi ocazională, a discuţiilor imunde ce au loc pe forumul virtual al Baroului Bucureşti, la care participă spornic chiar şi personalul deosebit de frustrat şi măcinat de contradicţii interne de la sediul str. Dr.Râureanu  nr. 3, poate fi o experienţă palpitantă, dacă nu ar fi şi deopotrivă jenantă, şi totodată o mare pierdere de timp, pentru orice persoană cu scaun la cap.

Revenind la problemele de fond, considerăm că se impune modificarea legii şi statutului în sensul reglementării mai clare a raporturilor ierarhice de subordonare dintre Barouri şi Filialele CAA (cel puţin la nivelul subordonării dintre UNBR şi CAA) precum şi disocierea imperativă componenţelor nominale ale consiliilor barourilor (şi a consiliului UNBR) în raport de consiliile filialelor CAA (precum şi al Casei Naţionale), şi în aceeaşi ordine de idei este de dorit şi emanciparea Consiliului UNBR de sub tutela de facto a Baroului Bucureşti, pentru că prezenţa unora şi aceloraşi oamenii în structuri aflate în contrapondere reciprocă, face invariabil ca mecanismele de control să nu funcţioneze.

Mai ţinem să semnalăm jenaţi, dar sinceri, şi faptul că Statutul profesiei de avocat conţine prevederi aberante (veritabili cai troieni construiţi viclean tocmai în scopul vădit al fraudării legii). Facem trimitere la reglementarea conţinută în art. 308 alin. 4, din ultima versiune publicată[26] (cea din luna ianuarie 2005) a Statutului profesiei de avocat, modificare adoptată şi introdusă în spiritul unei ruşinoase rezoluţii a Congresului Avocaţilor din anul 2004. Este vorba despre un text cu o aparenţă benignă, însă cu semnificaţii importante pe linia fraudării instituţionale a fondurilor casei de asigurări de către mai toţi avocaţii interesaţi. Textul vizat prevede că „Avocatul care plăteşte cota maximă de contribuţie nu are obligaţia de a declara valoarea veniturilor suplimentare cotei plătite”. În clar, Casa de Asigurări a Avocaţilor îşi refuză prerogativa de a evidenţia totalul veniturilor brute încasate de avocaţi, renunţând implicit şi la posibilitatea de a corela încasările declarate de contribuabili către Casă cu veniturile brute declarate către ANAF prin intermediul comparaţiei cu declaraţiile fiscale de venituri.

De altfel, regularizările anuale ale plăţilor contribuţiilor datorate către CAA au rămas un fenomen extrem de rar şi atipic în afara periodicelor reglări de conturi ale oamenilor din stăpânire, cu dizidenţii din profesie. Observăm de altfel că regulamentul de funcţionare al Casei omite să instituie în mod imperativ regularizări periodice ale plăţilor de contribuţii cu declaraţiile fiscale de venituri anuale.

Reglementarea la care am făcut trimitere produce efecte paradoxale nu numai asupra nivelului colectării contribuţiilor (zeciuielii) de către Casă, dar şi asupra colectării impozitelor datorate de avocaţi către autorităţile fiscale: foarte mulţi se vor simţi liberi să declare venituri mai mici şi către fisc, profitând imposibilitatea corelării lor încrucişate a declaraţiilor fiscale de venituri anuale cu declaraţiile lunare de încasări brute către CAA.

Mai ţinem să remarcăm şi faptul că plafonarea maximală a contribuţiilor datorate lunar (şi nu semestrial sau anual!) la fondul de asigurări sociale, reprezintă în sine o poartă larg deschisă pentru fraudarea veniturilor CAA. În clar, pentru încasările lunare mai mari de 7200 RON avocaţii nu numai că nu sunt datori să declare venitul brut (după cum am arătat mai sus), dar ei nu mai datorează nici contribuţii către Casă decât în limita plafonului de 720 RON.

COTE MINIME SI MAXIME  PRIVIND PLATA CONTRIBUTIILOR DE ASIGURARI SOCIALE 2006 IN FUNCTIE DE VENITURILE REALIZATE LUNAR CF. COMUNICARILOR TRANSMISE DE CAA
	Av. definitivi				Av. stagiari
Luna	Venit brut lunar	Cota de contributie		Luna	Venit brut lunar	Cota de contributie
	din profesie				din profesie
	0 - 850    RON	85   RON			0  - 260   RON	26   RON
ian-aprilie	850,01 - 7200	10% din venit		ian-aprilie	260,01 - 7200	10% din venit
	peste 7200   RON	720  RON			peste 7200   RON	720  RON

 

Această stare de fapt şi de drept poate fi (şi este!) speculată în felul următor, fără nici un fel de riscuri: în măsura posibilităţilor, timp de mai multe luni, avocatul interesat declară venituri brute minime (sub 850 RON), achitând cota minimală de contribuţie, stabilită ca mai sus. Nu îi rămâne decât să fiscalizeze într-o singură lună calendaristică venituri mult superioare plafonului de 7200 RON (sume pe care nu trebuie nici măcar să le declare către Casă!) achitând sec cota maximală de contribuţie de 720 RON. Pe ansamblu, în decursul unui an fiscal, unii pot astfel realiza economii importante, care însă ar trebui să conteze şi ca fraude din perspectiva Casei de asigurări a avocaţilor, şi chiar şi din cea a Fiscului.

Evident, nu există nici un interes pentru ca această reglementare neghioabă să fie schimbată, astfel încât aşezarea şi colectarea contribuţiilor să fie mai suplă, mai consecventă de-a lungul unui exerciţiu fiscal, şi de ce nu? - mai eficientă. Pe cale de consecinţă, cotele procentuale de contribuţie ar putea fi chiar mai mici, pentru că s-ar strânge astfel destui bani, şi nu am mai vorbi ca în prezent, cu groază, de creşterea în continuare a procentului de contribuţie.

Practica fiscalizării încasărilor de peste an într-o singură lună calendaristică reprezintă un sport îndeobşte îndrăgit şi frecvent întâlnit în materia retrocedării de onorarii către avocaţii stagiari şi către colaboratorii cu activitate dependentă.

Nu ne ferim de afirmaţia că pe termen mediu şi lung, Casa de Asigurări a Avocaţilor este o instituţie susceptibila să falimenteze programatic, în ciuda excedentelor importante înregistrate până acum, dar aflate în plină eroziune, şi cu atât mai mult cu cât regulile prudenţiale de investiţii, auditul şi managementul profesionist al fondurilor în plasamente sigure şi lichide lipsesc cu desăvârşire.

Am mai putea aminti şi că profesia duce lipsă de normative clare şi standardizate de exercitare a profesiei şi atributelor de avocat la nivelul întregii ţări, mai cu seamă în materia atestărilor de acte, al personalizării contractelor şi împuternicirilor, al arhivării şi casării de documente. Barourile se pasionează mai puţin de reglementarea unitară şi exerciţiul demn al profesiei şi manifestă o predilecţie pentru organizarea admiterii şi definitivării în profesie a noilor veniţi,. Examenele de admitere şi de definitivat reprezintă o afacere extrem de profitabilă întrucât presupune colectarea de la avocaţi a unor taxe variate şi oricum disproporţionate faţă de nivelul oricăror prestaţii sau cheltuieli administrative pe care le-ar avea de suportat instituţiile receptoare.

De câştigat cu nemiluita mai au şi consilierii Barourilor care se implică total şi sistematic în organizarea (nu fără scandal) a sesiunilor – două la număr pe an – de admitere şi definitivat. Participând în calitate de examinatori, activitatea le este remunerată copios, putând câştiga oriunde între 9.000 şi 15.000 de euro în decursul unui singur an! La aceste surse ocazionale de venit se mai adaugă veniturile din indemnizaţii, diurne, facilităţi, deconturi şi gratuităţi, precum şi mana periodică a participării la seminarii şi conferinţe internaţionale despre care puţini ştiu şi încă şi mai puţini află.

 

9.      În loc de concluzie

 

Lipsesc din păcate adevăratele repere morale şi exemplul personal notabil în exercitarea demnă a profesiei de avocat, deşi legile şi statutele de organizare şi funcţionare abundă de principii şi norme de conduită aplicabile membrilor profesiei.

La o privire critică şi sinceră din interior, nu putem trece cu vederea faptul că printre avocaţi persistă jocul cu compromisul, dependenţa economică, evaziunea fiscală, dar şi frica paroxistică (însă nu tocmai neîntemeiată) de reprimarea abuzivă a opiniilor dizidente de către unii lideri alienaţi de cei pe care sunt prezumaţi că îi reprezintă.

De cele mai multe ori, vanitatea umană şi autosuficienţa profesională, atunci când nu îi face pe cei mai mulţi dintre colegii avocaţi insensibili la precaritatea organizării profesiei, îi împiedică cu siguranţă să identifice şi să soluţioneze problemele de fond şi de formă cu care ne confruntăm.

 

Av. Ionuţ Dobrinescu

Baroul Bucureşti

ÎNAPOI LA PRIMA PAGINĂ