Ionuţ Dobrinescu

Baroul Bucureşti şi criza identitară a profesiei de avocat

18.04.2007

 

Atunci când lansam în premieră – în Raportul SOJUST privind profesia de avocat din 14 septembrie 2006 – sintagma crizei identitare a profesiei de avocat, mărturisesc că nu aşteptam nicidecum ca grozăvia realităţii să îmi confirme atât de curând şi atât de dramatic spusele: „Avocatura românească traversează o preocupantă criză identitară şi este încă departe de principiile şi valorile europene. Momentul aderării la UE ne surprinde într-o postură deosebit de dificilă atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere instituţional.”

Criza se manifestă deopotrivă în plan moral (I), cât şi în plan instituţional (II), dar aspectul cel mai important de semnalat este că ea se datorează unor cauze interne (III) şi nicidecum externe organizaţiilor din care facem parte. Situaţia nu este însă fără ieşire şi ne putem deja gândi la anumite soluţii de reformare autentică (IV).

 

I.       Amoralitatea avocaturii. În ciuda ipocriziei principiilor legale dar pe fondul vanităţii şi refuzului liderilor profesiei de a accepta şi trata realităţile, avocatura românească se manifestă predominant amoral. Redau numai câteva din observaţiile mele mai vechi.

Nevoiţi să facă constant compromisuri, tinerii avocaţi devin treptat còpii fidele ale celor de la care au învăţat meserie şi chiar se mândresc ipocrit cu unele pseudo-performanţe profesionale. Ei au aflat chiar de la maeştri cum te poţi îmbogăţi practicând cu tupeu traficul de influenţă pe lângă magistraţi neprincipiali, grefieri iresponsabili, sau funcţionari slabi de înger. Ei ştiu cum pot evita fiscalizarea veniturilor, ameninţând clientul că emiterea unor documente contabile presupune majorarea onorariilor cu costul inerent al taxelor datorate la fisc şi al contribuţiilor datorate la Casa de asigurări a avocaţilor, totul pentru a-l determina să renunţe să mai ceară factură fiscală şi chitanţă pentru sumele achitate. Într-o estimare optimistă cel puţin 20% („numai” vreo 2000) dintre avocaţii activi, membri ai baroului Bucureşti şi cotizanţi ai Filialei Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor, nu sunt şi oneşti contribuabili la Fisc. Avem indicii că nu sunt nici măcar înregistraţi în evidenţele ANAF şi nimeni nu a avut curiozitatea sau autoritatea fără de prihană să compare (prin intermediul codurilor numerice personale) evidenţele avocaţilor cotizanţi ai CAA cu contribuabilii persoane fizice autorizate evidenţiaţi bazele de date ANAF Bucureşti. Surprizele ar putea întrece orice aşteptări, însă nu se doreşte redarea demnităţii şi epurarea profesiei de membrii săi indecişi, întrucât această vulnerabilitate permite controlul efectiv al unei valoroase mase de manevră cu ocazia alegerilor şi a altor decizii ce trebuie luate în adunările generale ordinare şi extraordinare ale profesiei. Cum respectivii avocaţi ştiu bine că şi alţii ştiu sau practică toate aceste trucuri, ei se simt vulnerabili faţă de colegii avocaţi, de instituţiile profesiei şi de autorităţile fiscale, care deţin în mod prezumtiv pârghiile legale pentru a-i trage la răspundere dar omit sistematic să o facă. Ei preferă să nu se implice în nici un fel în viaţa profesiei, aplică legea tăcerii cu privire la ceea ce ştiu despre ei înşişi şi despre alţii şi nu cer decât să fie lăsaţi în pace. Şi chiar sunt lăsaţi în pace, însă indiferenţa lor vinovată constituie o tară ce nu permite profesiei în ansamblu să evolueze demn.

 

II.    Precaritatea instituţională. Barourile de avocaţi reprezintă structuri corporative sui-generis, lipsite de reguli clare de functionare, conduse pe principii de castă, care ignoră aproape cu desăvârşire principiile guvernării corporatiste.

Eforturile doctrinare recente de legitimare a structurilor profesionale precum studiul profesorului Corneliu Liviu Popescu intitulat LEGALITATEA, CONTINUITATEA ŞI UNICITATEA ORDINULUI PROFESIONAL AL AVOCAŢILOR DIN ROMÂNIA dau cel mult o replică sobră structurilor ilegale, caracterizate de un mimetism ridicol, dar în bună măsură şi ironic, ale „avocaturii alternative” propuse de Pompiliu Bota, însă nu aduc nici un fel de remedii precarităţii instituţionale a barourilor tradiţionale.

Nu este de mirare că un astfel de studiu (solicitat expres de UNBR Facultăţii de Drept din Bucureşti care a girat elaborarea sa, aprobându-l în Consiliul Facultăţii din 13 septembrie 2006), identifică numai cauze externe pentru criza identitară a avocaturii. Astfel, pentru a concluziona vindicativ că „toate argumentele normative, jurisprudenţiale şi doctrinale demonstrează indubitabil legalitatea, unicitatea şi continuitatea juridică a structurilor ordinului profesional al avocaţilor din România şi caracterul uzurpator al structurilor avocaţiale paralele şi al membrilor acestora”, studiul amintit plasează răspunderea juridică pentru violarea monopolului legal al membrilor ordinului profesional al avocaţilor de exercitare a profesiei de avocat exclusiv asupra unor factori şi actori externi, numai asupra structurilor tradiţionale înseşi nu! Vinovaţii de criză sunt:

1) persoanele care, membre ale acestor auto-intitulate "barouri" şi "Uniunea Naţională a Barourilor din România", structuri ilegale, au uzurpat calitatea şi titlul de avocat şi desfăşoară activităţi avocaţiale,

2) judecătorii care au pronunţat încheierile prin care au dobândit personalitate juridică cele trei entităţi având în obiectul lor de activitate înfiinţarea de barouri.

3) judecătorii, procurorii şi ofiţerii de poliţie judiciară care fie permit persoanelor care uzurpă calitatea şi titlul profesional de avocat să desfăşoare în mod vădit ilegal activităţi avocaţiale, fie exprimă prin pasivitate lipsa de reacţie represivă penală a autorităţilor publice faţă de acest fenomen uzurpator.

Replica academică este nu numai părtinitoare (Corneliu Liviu Popescu este şi avocat în Baroul Bucureşti) dar şi disproporţionată faţă de neînsemnătatea (altfel decât mediatică în termeni de PR), a avocaturii clandestine „organizate” de Bota, care nimic nu îşi doreşte mai mult decât să beneficieze de publicitate.

Nu am făcut un secret din convingerea mea că barourile alternative sunt mai degrabă o serioasă provocare ontologică la adresa barourilor tradiţionale, şi mai puţin un fenomen social grav prin amploare şi consecinţe.

 

III.  Adevăratele cauze ale crizei identitare. Acestea sunt interne pot fi găsite în chiar precaritatea instituţională a structurilor avocaturii tradiţionale.

Nici legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi nici Statutul profesiei de avocat din 25.09.2004 nu pot servi drept acte corporative complete şi satisfăcătoare pentru constituirea şi funcţionarea barourilor teritoriale şi nici măcar pentru UNBR.

Este de neconceput ca persoane juridice de drept privat şi de interes public precum barourile să nu dispună de acte statutare proprii care să le fixeze expres măcar elementele de identificare ce caracterizează orice persoane juridice: numele şi sediul. De pildă, adresele de sediu ale nici unui barou din România, dar nici adresa de sediu a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, nu reies fără echivoc din nici un document statutar public! Cu o astfel de dilemă simplă nu se confruntă nici un SRL din România şi nici măcar vreo asociaţie de proprietari constituită potrivit legii.

Cu atât mai puţin, acte normative de prim rang (legea 51/1995 este chiar lege organica!) nu pot reglementa în detaliu funcţionarea corporatistă a barourilor. După eşecul constituirii cvorumului de şedinţă de 50%+1 în adunarea electivă a Baroului Bucureşti în două rânduri, la 31.03.2007 şi la 16.04.2007, este de-a dreptul penibil să fim nevoiţi să apelăm atât la Congresul Avocaţilor (pentru modificarea Statutului profesiei) cât şi la Parlamentul României (pentru modificarea legii organice) însă nu pentru a reglementa exerciţiul şi organizarea de ansamblu a profesiei de avocat, ci pentru a modifica nişte reguli interne de vot care au devenit inaplicabile în Capitală, însă nu şi în barourile din provincie!

Privind în trecut, trebuie să recunoaştem că baricadele instituite împotriva proliferării structurilor avocaturii alternative prin modificările aduse Legii 51/1995 prin Legea 255/2004 s-au dovedit a fi o opţiune nu numai ineficace, dar şi nefericită din punct de vedere logic. Prin modificarea adusă art. 1 alin. 3 din Lege s-a prevăzut: „Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.” Raţionamentul introdus în lege urmează o logică inversată, un fel de a pune căruţa înaintea cailor. Se pare că nu a observat nimeni că UNBR nu poate constitui sursa de legitimitate a barourilor pentru simplul motiv că barourile formează Uniunea şi nu invers.

În aceeaşi ordine de idei, ar mai trebui remarcat că nimeni nu şi-a dat osteneala să califice de o manieră lipsită de echivoc regimul juridic aplicabil Barourilor (în accepţiunea Legii 51 art. 48.2 – organizaţii cu personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu). La atâta autonomie conferită prin chiar legea de organizare a profesiei, oare cât mai lipsea pentru ca structurile asociative numite barouri să îşi câştige dreptul de a se autoguverna corporatist după regulile şi principiile cunoscute în materie societară, pe baza unor statute proprii, pe care la nevoie şi le-ar putea singure modifica şi adapta în anumite condiţii.

Spre deosebire de cadrul corporatist precar instituit prin Legea 51 şi prin Statutul profesiei, şi distinct de problema organizării de ansamblu a profesiei şi a fixării reperelor deontologice, statutele barourilor ar putea reglementa în detaliu:

·        drepturile şi tratamentul echitabil al membrilor,

·        rolul şi răspunderea organelor executive, modalităţile specifice de angajare a răspunderii individuale şi solidare a persoanelor cu atribute de conducere

·        integritatea şi etica managerială, căile specifice de regres intern sau judiciar împotriva deciziilor prejudiciabile ale consiliului şi ale hotărârilor adunărilor generale, precum şi contenciosul electoral

·        transparenţa decizională şi independenţa controlului intern, modalităţile de prezentare, dezbatere şi aprobare a rapoartelor anuale, normele de fundamentare şi aprobare a bugetelor de venituri şi cheltuieli, inclusiv incidenţa sau nu a auditului financiar, după caz şi după nevoile specifice fiecărui barou

·        organigrama de bază şi remunerarea funcţiilor,

·        managementul riscului şi regulile prudenţiale,

·        modalităţile de convocare a adunărilor generale, şi de diseminare a materialelor şi informaţiilor necesare pentru exprimarea unui vot avizat,

·        formele de depunere, prezentare şi contestare ale candidaturilor în adunările elective, întrucât nu este normal ca Regulamentul pentru desfasurarea adunarii generale elective prevăzut de art. 68 alin 5 din Statutul profesiei să fie adoptat de un Consiliu, de obicei interesat să participe în alegeri, şi asta, de fiecare dată altfel, pentru fiecare sesiune de alegeri în parte, cu un conţinut variabil şi incomplet,

·        condiţiile specifice de cvorum şi reconvocare a adunărilor, precum şi situaţiile de interimat în circumstanţe excepţionale,

·        modalităţile specifice de vot (electronic?) inclusiv cu privire la alegerea organelor de conducere şi a delegaţilor la Congres (prin delegare?, vot uninominal? pe liste? incremental? negativ? pe tururi?), precum şi modalităţile de scrutin referendar,

·        limitele de competenţă decizională ale Consiliului baroului în raport de adunările generale,

·        delimitarea clară a sferei contenciosului administrativ de contenciosul civil în privinţa actelor instituţionale după cum acestea vizează un interes public sau unul privat asociativ, etc.

Observaţi că atunci când o organizaţie precum Baroul Bucureşti se blochează din punct de vedere instituţional, nici o altă autoritate publică nu are prerogative să intervină interimar şi salvator, în nici un caz Ministerul Justiţiei, atât de intens petiţionat să intervină în locul instanţelor judiciare în problema descurajării avocaturii clandestine.

De altfel, barourile administrează şi utilizează resurse financiare publice (în sens larg, atât bani publici pentru plata asistenţei juridice din oficiu, cât şi bani colectaţi cu titlu de taxe şi contribuţii ale membrilor) fără ca vreo autoritate publică de control să poată interveni util ca în cazul altor entităţi. Este puţin probabil ca Curtea de Conturi să fie interesată în execuţia bugetară a barourilor şi este de-a dreptul de neconceput ca Garda Financiară să verifice regularitatea contabilă a conturilor unei asociaţii cu scop nelucrativ. Atunci când singurul organ de resort intern, comisia de cenzori, este fie slab pregătit, fie lipsit de iniţiativă şi de autoritate, nimeni şi nimic nu va verifica şi raporta membrilor baroului neregularităţile executivului. Prin analogie, lucrurile stau în mod similar însă cu potenţial exploziv înzecit în cazul Casei Naţionale de Asigurări a Avocaţilor şi a filialelor din subordine.

Tabloul avocaţilor în reglementarea actuală nu este acel document public de referinţă care să confere legitimitate avocaţilor cu drept de practică faţă de autorităţi şi societate în ansamblul ei. În reglementarea legii 51/1995 tabloul avocaţilor este un document intern al barourilor, ţinut şi operat de „Barou” (art. 23) pe răspunderea colectivă a Consiliului (art. 53). După 1989, barourile s-au dorit complet emancipate de sub orice formă de tutelă a oricăror autorităţi publice, şi au refuzat categoric să se intituleze Baroul de pe lângă Tribunalul... creând astfel premisele apariţiei barourilor alternative şi chiar a uniunii naţionale a barourilor (Uniunea personala Bota).

Acestea din urmă sunt entităţi cu legitimitate şi existenţă cel puţin discutabilă, însă nu cu totul de neconceput, atâta vreme cât şi acestea se conformează cel puţin aparent legii de organizare a profesiei comunicând la început de an instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală şi autorităţilor administrative locale, tabloul anual al avocaţilor (alternativi). Acest document intern şi public, nu este însă este şi de ordine publică! Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă Tabloul Avocaţilor ar fi fost plasat sub autoritatea Tribunalelor sau a Curţilor de Apel, cum de pildă stau lucrurile în Franţa, unde barourile funcţionează bine-mersi autonom şi liberal dar pe lângă tribunalele de mare instanţă, iar activităţile lor de interes public (inclusiv accesul în profesie, incompatibilităţile şi regulile deontologice) sunt reglementate în detaliu prin decrete ale Consiliului de Stat francez. Bineînţeles că în Franţa nu sunt posibile două tablouri ale avocaţilor în una şi aceeaşi jurisdicţie şi nici avocatura alternativă nu este de conceput. Dar tot în Franţa Legea 71-1130 din 31.12.1971 modificată lasă organizarea corporativă a barourilor de avocaţi la latitudinea barourilor înseşi care dispun de „personalitate civilă” (articolul 21 din Lege) – adică pot deţine, cumpăra şi vinde, dobândind venituri şi dispunând de drepturi şi proprietăţi (similar asociaţiilor şi fundaţiilor), şi numai Consiliului Naţional al Barourilor îi este recunoscută personalitatea juridică de utilitate publică (art. 22) subsumată misiunii de unificare a regulilor şi uzanţelor profesiei de avocat.

 

IV.  Soluţii posibile. După eşecul lamentabil al ţinerii adunării generale anuale şi elective a Baroului Bucureşti de anul acesta din cauza neîntrunirii cvorumului legal se vorbeşte tot mai insistent despre modificarea Legii 51/1995.

Ideea în sine nu poate fi una rea şi cu siguranţă este mult mai fezabilă decât legiferarea profesiei legale unificate pe baza propunerii Baroului Bucureşti. Consensul insistent prezumat de decanul Iordănescu asupra acestei propuneri imature a fost categoric infirmat atât de alte profesii juridice, cât şi de membrii Baroului Bucureşti care dau dovadă de o maximă indiferenţă faţă de orice iniţiative şi activităţi ale organizaţiei din care fac parte.

Aşa cum am arătat, problemele Baroului Bucureşti sunt în special de ordin corporativ şi trebuie clar disociate de problemele şi frustrările generale şi perene ale profesiei de avocat în raport de autorităţile publice sau de alte profesii juridice.

În condiţiile în care independenţa de care se bucură organizaţiile de avocaţi din România prin reglementarea Legii 51/1995 este incomparabil mai mare decât a oricăror alte profesii liberale din România sau din alte ţări, este cu atât mai important ca Barourile să funcţioneze democratic şi să fie demn, legitim şi credibil reprezentate de organele proprii de conducere.

Legea 51/1995 privind profesia de avocat ar trebui nu să fie pur şi simplu modificată în privinţa cerinţelor de cvorum pentru adunările generale (este cu totul absurd ca Parlamentul să intervină pe calea unui act normativ doar pentru a rezolva dilema unei organizaţii de aproape 8000 de membri din Bucureşti) ci în sensul legiferării posibilităţii şi chiar a obligaţiei barourilor de a adopta, în anumite condiţii, Statute proprii care să le reglementeze activitatea corporativă pe baza principiilor cunoscute de guvernare corporatistă.

În măsura în care Statutele barourilor vor fi rodul unor autentice dezbateri, sunt convins că barourile vor deveni exact organizaţiile pe care le merităm, cu nimic mai bune sau mai rele decât noi înşine.

 

ÎNAPOI LA PRIMA PAGINĂ