Un pre-şaizecist

de Gheorghe GRIGURCU

 

Ion Covaci  a fost unul dintre cei mai inteligenţi şi mai înzestraţi tineri pe care i-am cunoscut vreodată. Era în Oradea anilor ’50, ani meschini, stătuţi, apăsători, pe care elanul nedomolit al vârstei noastre aurorale izbutea, totuşi, a-i înfrumuseţa întrucâtva prin năzuinţa către propria noastră fire, prin răsfrângerea ei în prieteniile în acel timp legate şi, nu în ultimul rând, prin dragostea aprinsă pentru poezie. Convorbeam la nesfârşit, ne citeam cu înfrigurare ultimele versuri proprii (alături de noi se afla un alt june literat de excepţie: Paul Drumaru), încălcând dezinvolt demarcaţiile dintre zi şi noapte, năzuind a urca la stele. Malurile Crişului Repede am impresia că poartă şi acum ecoul peripatetizărilor noastre neistovite. Paharele de rom pe care ni le îngăduiam cu scumpătate, în limita puţinilor bani de care dispuneam, ne încălzeau atât încât să întrezărim un viitor real doar prin simplul fapt că-l visam cu ardoare... În poezia românească, jugulată de limba de lemn a „realismului socialist”, domnea un gol teribil. Interbelicii erau în cea mai mare parte interzişi, iar Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Cezar Baltag încă nu prinseseră fiinţă. Doar astrul lui Labiş a despicat bolta întunericului, prăbuşindu-se rapid în lumina-i de sânge. Mare admirator al bardului Primelor iubiri, Ion Covaci scria, înaintea apariţiei vedetelor şaizeciste, stihuri dense, orgolios dirijate de un precis simţ al verbului, vădit diferite de producţia de duzină a timpului ce se dezmăţa în exclusivitatea sa pe cât de oficială pe atât de compromiţătoare. Desigur, publicarea lor nu era în acele timpuri un lucru uşor. Noii veniţi se vedeau trataţi cu suspiciune maximă (debuturile erau tot mai rarefiate) şi cu atât mai anevoioasă ar fi putut fi calea de afirmare a unui condei inconformist. Ca şi Drumaru, ca şi subsemnatul,  Covaci producea texte „pentru sertar”. Numai că, din pricini tainice,  funcţia temporizatoare a acestui „sertar” (deloc „cu aplauze”, spre a face aluzie la o altă prietenă a noastră de condei, din aceeaşi perioadă şi din aceeaşi urbe, Ana Blandiana) s-a prelungit pentru autorul în discuţie peste orice termene previzibile. Descurajat, poate, de dificultăţile iniţiale, el n-a stăruit în creaţia proprie, neglijată în favoarea traducerilor (de foarte bună calitate), însă mai cu seamă  a unei existenţe contemplative, cu ironice vrâstări, de intelectual din speţa celor care, aparent plasaţi pe margine, înţeleg adesea mai bine, mai clar şi mai dramatic decât personajele centrale, prinse în plasa, fie şi de mătase, a convenienţelor, a „obligaţiilor lumeşti”. Şi-a luat astfel, în felul său discret, revanşa asupra „afirmării“ care l-a ocolit. S-a dedicat unei neostentative, răbdătoare trăiri în sfera spiritului, cunoscută de puţini, în raport cu care publicitatea, circulaţia, „recunoaşterea” îşi pot dezvălui latura lor de zădărnicie.

Oricum, Ion Covaci rămâne un poet, să zicem aşa, pre-şaizecist. Poate excesiv de discret, dar nu mai puţin – să precizăm – autentic, dintre cei nu prea mulţi, ce pot schiţa, oricât de sumar, o punte peste abisul care întretaie epocile literare din motive extraliterare. Ceea ce înseamnă că, pentru a-l percepe, nu e necesar să ne punem pe nas ochelarii istoriei. E adevărat că destule din versurile sale îmi sună în auzul memoriei afective aşa cum le-am auzit odinioară, recitate de vocea guturală a autorului lor, în ceasuri amurgite de praznic sufletesc. Într-un fel, ele s-ar cuveni „datate”. Dar, văzându-le acum aşternute în slovă tipografică, constat că aceste texte conservă demnitatea, acurateţea, farmecul notei lirice care durează:

 

„Amintirile se joacă frumos, ca nişte copii

se-adună, seara, de pe uliţi vecine

apoi una stă cu faţa la perete şi numără

până se-ascund celelalte bine.

 

 

Amintirile se ascund şi se caută

jocul ocoleşte timpul şi se face lung

cea de la perete se schimbă, istoric

cu altele, care n-o mai ajung.

 

Şi totuşi, nu fiecare trebuie să numere clipele:

sunt amintiri care se-ascund iscusit

căutarea lor e o spaimă,

                        căci se-ascund în Uitare –

această ţară fără răsărit.

 

De undeva de acolo îşi strigă apoi fuga glorioasă

lovind în perete cu pumnii livizi

ele coboară peste joc sfârşitul

ca  nişte copii necunoscuţi şi perfizi.

 

Ele îşi strigă lângă zid părăsirea

când amintirile cuminţi se supără şi fug acasă

se cer găsite, poate că vor să destăinuie lumii

                                                                 Uitarea –

ţara lor cea fără răsărit, frumoasă.“

 

(Amintirile)

 

Desigur, poeziile pe care ni le înfăţişează acum Ion Covaci nu sunt multe la număr. Să observăm, în schimb, că prolixitatea, fadoarea amatorului, a „poetului de duminică” rămân străine acestui bizar melancolic dârz, acestui optimist trist, acestui ambiţios care s-a complăcut în a „pierde trenul”. Nimic de prisos în textura scrisului său foarte supravegheat, apt de remarcabile concentrări:

 

„– Pisică, azi noapte-ai fost tigru:

mişcările tale sălbatice-n aer

mai muşcă.

 

– Aşa se odihnesc tigrii:

se fac pisici şi se gudură.“

 

(Dialog)

 

Un patetism al neîmplinirii, al regretului proiectat pe decorul universal dă seama de destinul particular, ca şi de cel obştesc al poetului:

 

„Mă pot juca pe treptele umbrei

Sub ochiul rece, învăţat să sugrume

Ochiul lăuntric, cu gene prelungi

Căzute – gratii – între noi şi lume.

 

Dar plângeţi zadarnic – îngerul somnului

Nu-l pot aduce pe ceru-i invers:

Sunt doar un fluier, pe calea închisă

Spre Univers.“

(Treptele umbrei)

 

Intuindu-şi trăsătura de sacrificat al unei istorii, ca şi al unei biografii ce nu i-au îngăduit a răspunde „prezent” la momentul potrivit, atunci când a fost strigat catalogul „generaţiei”, şi, în consecuţia acestei nefaste împrejurări, l-au împins într-o zonă de tăcere de aproape jumătate de veac, Ion Covaci se va fi regăsit, cu siguranţă, în Epifaniile remarcabilului său „alter ego” nordic, Imants Ziedonis, care exaltă „frontiera invizibilă“, „limita”, „hotarul“ ce ne impun a urma un anume drum şi nu altul, a fi într-un anume chip şi nu într-altul: „Şi pe orice întinderi, în singurătatea mării, a munţilor, în păduri şi în tundră – omul caută necontenit un hotar. Îl caută până şi în belşug. Limita exercită o ancestrală, atavică şi indestructibilă forţă de atracţie. Ea cheamă spre risc, spre femeie, spre flăcări, spre artă. Nu conchideţi de aici că graniţa e direcţia marelui posibil?“ (Astăzi umblu numai pe muchii). Experienţa limitei reprezintă „camera modernă de tortură“ şi, totodată, răscumpărarea acestui poet, care pentru subsemnatul e o amintire, dar şi ceva mai mult, aşa cum se cade a fi orice poet: „Nu e om, e o presimţire“ (Ibidem).