|
|
Ca într-un ascensor zănatic
fiece cuvânt e-o smucitură.
E semn că urc din nou în Poezie –
camera mea modernă de tortură.
Înăuntru mă aşteaptă un cer...
Pentru neomeneasca bucurie
de-a mă vedea din propria-mi tărie
aici mă fac fulger şi pier.
Aş vrea să cobor
dar e târziu şi-ar fi laş:
în uşa deschisă
râsul meu face zgomotul unui oraş...
Amintirile se joacă frumos, ca nişte copii
se-adună, seara, de pe uliţi vecine
apoi una stă cu faţa la perete şi numără
până se-ascund celelalte bine.
Amintirile se ascund şi se caută
jocul ocoleşte timpul şi se face lung
cea de la perete se schimbă, istoric
cu altele, care n-o mai ajung.
Şi totuşi, nu fiecare trebuie să numere clipele:
sunt amintiri care se-ascund iscusit,
căutarea lor e o spaimă, căci se-ascund în Uitare
această ţară fără răsărit.
De undeva de acolo îşi strigă apoi fuga glorioasă
lovind în perete cu pumnii livizi
ele coboară peste joc sfârşitul
ca nişte copii necunoscuţi şi perfizi
ele îşi strigă lângă zid părăsirea
când amintirile cuminţi se supără şi fug acasă
se cer găsite, poate că vor să destăinuie lumii Uitarea
ţara lor cea fără răsărit, frumoasă.
– Podul de piatră s-a făcut înger
şi-a destins aripile, nervos
şi-a zburat, ostenit de răsfrângeri
spre cerul de sus, mai frumos.
– Vom face altul, pe râu în jos!
– Craniul zeului a plesnit de durere
dar ochiul zeiţei e mort şi sticlos:
idolul piere şi templul lui piere –
câine de piatră, credincios.
– Vom face altul, pe râu în jos!
– Oraşul vostru, întins ca o limbă
să lingă rănile lui Cristos
mistuit de-o ciupercă se schimbă
în colbul dintâi, ticălos.
– Vom face altul, pe râu în jos!
– Râul – ocnaş priponit de izvoare –
şi-a spart cătuşele, primejdios
şi fuge, ca printre împuşcături,
spre mare!
– Vom face altul, pe râu în jos!
Cine ne-a stricat jocul, copii?
Cine-a adus năframa ciudată?
Părea o dezmierdare de palme străvezii
cu care cerul ne-ar fi-atins deodată
Şi ne-am lăsat legaţi cu ea râzând
şi jocul s-a rotit mai departe
am intrat în cercul nerăbdător pe rând
legaţi la ochi ca pentru o moarte
Şi rătăcim, bolnavi de joc, prin curte
voci şi contururi vin până aproape
dar ne lasă în palme doar râsete scurte:
vai, toţi copiii-au învăţat să scape. . .
Unghii prelungi, crescute de necaz
ne murdăresc cu riduri în neştire
dar nu ne mai pot şterge de pe-obraz
năframa uşoară, ca o privire.
Părea o dezmierdare de palme străvezii
cu care cerul ne-ar fi-atins deodată. . .
Cine ne-a stricat jocul. copii?
Cine-a adus năframa ciudată?
În fiecare dimineaţă, noaptea
se face târâtoare
şi ne urmăreşte prelung
fără milă, fără moarte
urcăm în zi înfricoşaţi, ca nişte
amurguri
hăituiţi de mica noastră noapte.
Ne trece câteodată plânsul mut
de-a fi legaţi pe veşnicie de beznă
şi-o zdrobim în amiază sub tălpi
dar spaima lui Schlemihl pândeşte în noi
şi roteşte mai departe
Pământul.
Jocul acesta se joacă fără prieteni
undeva într-un capăt de stradă
după ce liniştea cerului întâlneşte pământul
şi se face zăpadă.
Pentru joc mai treuie o rază de soare
care să mângâie lutul umil
când un strop din marea linişte tresare
sub buza tremurată, de copil.
E un fulg, ca un punct de început în spaţiu
căruia micul Dunezeu îi suflă mişcare
şi el se face bulgăr, miraculos şi simplu
pe întinderea nepăsătoare.
Apoi bulgărul creşte repede, ca un incendiu
nu-i mai ajunge sufllarea copilărească
şi pe zăpada lină, miraculos şi simplu
şi copilul trebuie să crească.
Până la capătul de-apus al străzii
creşte fiecare, nesupus
până la capătul de-apus al străzii
căci jocul se încheie la capătul de-apus.
Nu e sfârşit - i-o clipă din joc, vândută spaimei
când universu-şi tăinuie murmurul masiv
şi strada se înclină, şi pe zăpada lină
se desenează umbra lui Sisif...
Natura şi-a dorit nişte bărbaţi
care să poarte cerul pe frunte
şi păsări de pradă pe umăr
care să ştie susura duios
şi vui neiertător în cascade
care să aibă luminişuri
irizate
şi profunde mari întunecimi
şi suflet de lavă şi aur.
Atunci a făcut munţii
apoi bărbaţii
adevăraţi,
după chipul şi asemănarea lor.
Poate că adevărata glorie a copacilor
e secretă.
Poate că nu puieţii care li se-agaţă primăvara de rochie
şi nici maternitatea banală
risipită în fructele verii
nu sunt adevărata lor glorie.
O, cu seva tremurând de grijă în crengi
şi rădăcinile încordate
copacii îşi cresc îndelung
frunzele
până se-aprind
şi luminează pământul.
Aşa m-aş vrea - izvor de munte
duioşie secretă a stâncilor
pentru setea celor ce urcă.
Atât de limpede
să mă revărs în lume
atât de rece să fiu
şi de pur.
În unda mea să se repete
transfiguraţi
cei bântuiţi de sete
şi să le fie nu căuş, ci scoică
pumnul drept lângă ce-l stâng
ca să-mi audă marea din adânc.
Îndrăzneşte.
Cristalizează.
Priveşte feriga:
Fiecare frunză e un brad.
Atunci s-a deschis în Carpaţi
această imensă prăpastie
în formă de pasăre.
Noi am ţâşnit din pământ o dată cu păsările
când era cerul
singur
şi-a coborât ca o sete albastră
să se umple de aripi:
suntem populaţia cerului.
Odată, pământul va trebui să pătrundă-n văzduh
ca un vultur rotund
bătând fantastic din aripile noastre.
Nu credeţi în nemişcare!
Crengile noastre nu se mişcă de vânt,
ci învaţă de la păsări fel de fel de zboruri
Pentru clipa aceea totală.
În inima mea,
în inima codrului -
căprioara liniştită şi mândră.
Peste prăpăstii
arcurile salturilor ei perfecte
s-au păstrat pentru totdeauna în aer
ca nişte poduri.
Un râs
cu hohote în gheare
umblă prin pădurea mea
să omoare
căprioare.
Mari păduri de flăcări migratoare
frunzele ne trec prin inimi iar
o sfârşeală îmbucurătoare
ca un vin molatic şi amar.
E ciudat şi-i tragic pentru luptă
râsul nostru dosnic şi discret
că-n această ardere abruptă
n-am căzut doar noi pe parapet...
N-am să te iert, potecă
nume frumos al uitării
că, pentru a te-mbrăţişa, am fost
reptilă
şi m-am târât cu nesaţ
departe de piscuri.
Chiar dacă, măsluit de lună
trupl tău a fost zăpada lor
chiar dacă piatra lor cea vie
o păstrezi în forme, ca pe-un duh
chiar dacă-n ochi ţi se repetă
nemărginitul lor văzduh
n-am să te iert
femeie subţire de la picioarele arborilor
nume frumos al uitării,
potecă.
Bateţi în scuturi cu săbiile lungi
să nu se-audă plânsul zeului
pălmuiţi văzduhul cu vânt.
Aruncaţi peste sensuri napalmul cuvintelor
să nu se-audă plânsul zeului
fulgerul otrăviţi-l cu tunete.
Îmbrăcaţi curgerea în ape gângave
să nu se-audă plânsul zeului
spargeţi bronzul mişcării cu gesturi.
Să nu se-audă plânsul zeului - ucideţi
cu mişcarea pe mişcare, cu lumina pe lumină
şi cuvântul pe cuvânt călcând.
Ştiu că ai căzut învins pe cer.
Astre pedepsite îţi mai repetă căderea
şi oameni se sting atunci pe Pământ în numele
tău.
Ştiu că ai căzut învins pe cer.
Inima ta rănită de stele
mai înroşeşte orizontul pe toată lungimea
dimineţii.
Dar eu nu pot, nu pot să te plâng
Faeton.
Cum aş putea să plâng ;înttâia planetă
care a cutezat să târască în urma ei
Soarele?
Poporul meu n-avea idoli.
Încă pe când mai umbla agăţat de rochia
Istoriei
se închina numai la
nemărginire.
A crescut în lungi războaie cu
norii
încă de atunci a învăţat să tragă cu săgeţile
şi când stă în genunchi
iar când a fost prea sărac
din coapsele femeilor şi-a făcut arcuri
ca să-l apere pe Zamolxes.
Priviţi: în nopţi prădate de furtună
săgeţile lui rătăcite mai sfâşie
norii...
Titanului înlănţuit Zeus i-l trimise drept pedeapsă pe
vulturul Olimpului
întunecatul zeu cu gheare
care desfăcându-şi aripile putea face noapte sau
depărtare.
Marele vultur avea în Olimp mica lui fericire
zborul lui profeţea
locuia pe sceptrul stăpânului ca un fel de al doilea
sceptru.
Dar iată că pliscul lui muşcă din carnea titanului
şi vulturul se otrăvi cu
libertate.
În clipa aceea Atlas gemu simţind că zările se dilată
şi că toţi vulcanii Pământului ţipă
sparţi
marele vultur simţi deodată cu groază că se preface în
pasăre.
Pliscul lui prindea fulgerele stăpânului sfâşiindu-le-n
jocuri de scame umile
umbra lui fu văzută de zei neoprindu-se deasupra
Olimpului:
ocolind în cercuri nesfârşite planeta
Vulturul lui Zeus căuta un
munte.
Uriaşa pasăre nu putu fi răstignită
Domneşte de-atunci în veci liberă peste piscuri
Si totuşi ţipătul ei tragic îmi mai pătrunde uneori
până la plăsele în inimă:
- Cine muşcă din trupul tău, o, pasăre singură ?
Autumnală
Aduceţi, aduceţi marele rug!
Ieri
Deianeira,
femeia uitată
a aruncat deasupra lumii mantia centaurului
blestemată
şi ea s-a lipit de crengi şi de ierburi
de cer şi pământ.
Ascultaţi-i tremurul în vânt...
Aduceţi, aduceţi marele rug!
În curând va răsări
soarele
şi vom vedea firea acoperită de plăgi otrăvite
smulgându-şi o dată cu mantia morţii
frunze sângerânde din trup.
Ascultaţi, frunzarele se rup...
Aduceţi, aduceţi marele rug!
Bărbaţi ai Eladei, secundele fug
şi nu vom putea privi nemişcaţi cum se vaietă
Marele Hercule...
Aduceţi, aduceţi marele rug!
Ştiu că sunt adevărat aici, sub valuri
ţesut în limpezimea profundă
şi totuşi, un eretic vânt lunar
mă răpeşte şi mă face undă
şi eu mă prăvălesc pierdut în larg
în zarea unde doarme trupul tău
ţărm frumos, din care muşc o clipă
şi mă-ntorc eliberat în hău.
Duc cu mine forma ta de pământ
şi-adâncul curat o refuză
sunt fără formă iar şi-adevărat
în apa adâncimilor ursuză.
Şi din nou mă fură duhul lunii
şi te-aduc cu mine iar şi piere
forma ta de ceaţă şi pământ
în apa adâncimilor severe.
Ştiu că sunt adevărat aici, sub valuri
ţesut în limpezimea profundă
şi totuşi, un eretic vânt lunar
mă răpeşte şi mă face undă...
O uriaşă dragoste
a obosit Pământul
căci lutul enorm şi urât
iubeşte fugarele păsări.
Oricât se înalţă, oricât
nici o pasăre nu-l poate părăsi.
Neiertătoarea lui îmbrăţişare magnetică
noi o numim
libertate
dar păsările, păsările ştiu
că cerul e o cuşcă în care se poate zbura.
Aşa rămâi pentru mine:
o pasăre-n cerul deschis.
Te stăpânesc undeva, departe
Între mine şi braţele mele.
E trupul tău o apă înstelată
în care a căzut
dansul
şi-a tulburat-o frumos
şi ea îl respinge ca pe-o mare durere
şi durerea aleargă în cercuri spre ţărm
şi la ţărm se face
mângâiere...
Aşa e bine:
să-mi înflorească în ochi flori de foc
şi pe piept flori de vişin
şi noaptea toate acestea să fie zdrobite
zdrobite.
Aşa e bine:
să mă ridici, albă, din beznă
şi să domnesc în genunchi
în genunchi.
– Pisică, azi noapte-ai fost tigru:
mişcările tale sălbatice-n aer
mai muşcă.
– Aşa se odihnesc tigrii:
se fac pisici şi se gudură.
Un bărbat a fost zidit într-o femeie
şi-a trebuit apoi să crească încet
ca să-şi poată dura pe o culme moartea
nemuritoare.
Amintirea lui trimise apoi un meşter
să pedepsească Femeia
pentru că a cutezat să poarte, zidit în pântec
copilul albastru al cerului.
Se povesteşte că era aşa frumoasă Ana,
încât privirile se căţărau pe ea ca nişte
iedere
şi toate frunzele cădeau în urma ei
desenând-o.
Meşterul o zidi într-o clădire cu cruce
şi, neputând să uite plânsul ei scurt ca o
arsură
zbură invers şi pieri.
De-atunci continuă această ciudată vendeta:
de-atunci sunt atâţia bărbaţi zidiţi definitiv în femei
de-atunci tremură în pereţii caselor noastre
plânsul acela scurt ca o arsură...
S-a dus tinereţea, prieteni: să bem!
Au venit trâmbiţele albe ale anilor
şi ne-au chemat cu rugi şi cu blestem
dar noi n-am plecat din crâşma nouă
dar noi n-am plecat din vinul vechi
am căzut într-un târziu, perechi-perechi
sub mesele albe de nopţile albe
şi oamenii-au zis: “– De-acuma sunt beţi!” –
începe cheful de-acuma, băieţi!
Hei, dacă vom ajunge, vom bea şi luna!
Razele lunii sunt pur alcool!
Razele lunii dintotdeauna
se prăbuşiră bete în gol...
Şi mai ştim o poveste cu stele.
Universul s-a născut la beţie:
Dumnezeu a plătit pân-la ultimul ban
cu aur şi stele-n vecie
Şi-au căzut prin spaţiu aştrii beţi
s-au răsucit prin chaos în spirale...
Începe cheful de-acuma, băieţi:
Dumnezeu mai are parale!
Valurile nu-s acasă niciodată:
pleacă sau se-ntorc de undeva
ţărmii se întind să le petreacă
adâncul se resoarbe să le ia.
Numai arar, când vânturile mari
le apropie de nesfârşire
li se pare că se-ntorc acasă
şi-şi trăiesc minciuna în neştire...
Un gol
de forma ta
mă însoţeşte.
Eu nu trăiesc –
eu mă aplec spre gol:
adaugă
la necuprins
un strop de spaţiu!
Dă-mi mâna. Ca să poată trece trenul
liniile trebuie să fie totdeauna două
nedespărţite vieţi
paralele.
Rămâi departe. Ca să poată trece trenul
liniile trebuie să fie totdeauna două
etern despărţite vieţi
paralele.
Pace. Ţipete mici, gâtuite
fumul modulat de o fată
şi dansul inimilor între cuţite.
Asta nu se va sfârşi niciodată
Se caută mâinile, stranii.
Noaptea – Romă incendiată.
Lăncile urii ricoşând în cranii.
Asta nu se va sfârşi niciodată.
Apoi pierzarea, ţara fetelor măsluite
frăţia zborului, blestemată
şi dansul inimilor între cuţite.
Asta nu se va sfârşi niciodată.
Între patru palme arse
Doamne-ndură-te de noi
cerul tău bogat se sparse
Doamne-ndură-te de noi
şi din ţăndări, şi din slavă
doamne-ndură-te de noi
crescu faţa ta grozavă
Doamne-ndură-te de noi!
Şi în străălucirea crudă
ca şi Saul n-am orbit
nici ca Moise în pustie
nu te-am ascultat smerit
ci cu-nverşunare nouă
te-mpărţirăm pe din două
noi, lucrarea din noroi. . .
Doamne-ndură-te de noi!
Când se face timpul să-şi părăsească cuiburile şi se duc să
mute
orizontul
cocorii ştiu că trebuie să se scuture de singurătate.
Pliscurile lor scot atunci lungi ţipete de luptă,
liniştea fiecăruia coboară din aripi
aripile lor bat atunci o dată cu aripile inimii
şi se adună undeva pe cer ca
sunetele unui cântec.
Aici, în văzduh, cocorii iau forma unei singure păsări
a unei păsări nemaivăzute, fără trup.
Această pasăre există numai în zbor
aripile ei nu se închid niciodată
ea nu cunoaşte nemişcarea nici
moartea.
În zbor, uneori
din aripile lungi mai poate cădea, ca o lacrimă a văzduhului
câte o pasăre ajunsă de pajere
marea pasăre tresare o clipă şi inimile ei bat mai tare
dar zborul nu se poate opri
şi împins de această pasăre fără de moarte
orizontul însuşi din zbor nu se poate opri.
Noaptea, străzile se fac neasemuite femei
adormite pe pieptul oraşului.
O, numai o femeie sărutată în somn
se poate întinde voluptuos ca o stradă;
părăsită, numai o femeie poate fi atât de
pustie.
Poştaşii sunt ibovnicii străzii
umbra lor le părăseşte pe rând
de-aceea străzile li se-ncolăcesc la picioare ca şerpii
şi le-nlănţuie paşii plângând
de-aceea la răscruci se-ncaieră
străzile.
Le străbat aplecat sub povara cuvintelor
ştiu că e ceasul târziu
şi, ca să se facă lumină peste aceste cuvinte
mi-am pus luna cozoroc la chipiu.
Dar poate nu sunteţi acasă, ori n-o să deschideţi ferestrele
o să plutiţi liniştiţi către zori, fără să ştiţi că, în somn
inimile vi s-au oprit pentru-o clipă, ca străpunse de-o lamă
stelară
şi-apoi, deodată au început să telegrafieze cu foneme
ciudate
atât de pure, încât nu se auzeau
dar loveau, dureros picurate-n adânc
şi că sub vuietul acesta secret
ţeasta oraşului a trebuit să se spargă
ca să răsară din ea un poet...
Cum ne clătinam, prieteni, beţi de cuvinte
şi, năruiţi sub ultimul pahar
mai scoteam din piept, sceleraţi, câte-o inimă
şi ne reîntorceam la bar
şi cum cuvintele s-au răzbunat apoi
crestându-ne pe frunţi, necruţătoare
păsări ciudate, care nu mai pot să
zboare...
Am fost zămislit din lutul tău
căci ceva ca un
frig
îmi lipeşte de tremurul lui tălpile
şi timpul mi-l preface în
vremuri.
Cu fiece pas
rămâne pe trupul tău o parte din mine
şi astfel
în lutul tău mă voi
întoarce.
Mă pot juca pe treptele umbrei
Sub ochiul rece, învăţat să sugrume
Ochiul lăuntric, cu gene prelungi
Căzute – gratii – între noi şi lume.
Dar plângeţi zadarnic – îngerul somnului
Nu-l pot aduce pe ceru-i invers:
Sunt doar un fluier, pe calea închisă
Spre Univers.
Ca lebăda trăiesc, pentru un singur
cântec.
Piatră sunt, albă, aflată de cântec pe prund
înălţată pe ape şi de-atunci
lebădă.
Blestemat să fiu frumos, ca să pot purta
cântecul morţii
până bate clipa lui în marele clopot
trebuie să plutesc printre voi
liniştită
ameninţare.
Abia apoi voi fi liber să cad îndărăt
în veşnicie şi
nemişcare.