DESPRE TRIDENT

 

 

Carmen BRĂGARU:

 

Ion Covaci – Trident

 

„Viaţa Basarabiei”, 4/2001

 

[...]

Cea de-a treia secţiune a volumului de faţă, intitulată „Alter ego”, se constituie într-o antologie a celor mai frumoase şi îndrăgite texte traduse în ultima jumătate de secol, căci, cu foarte mici excepţii, poeziile şi prozele incluse în această secţiune au apărut la editura Univers în anii ‚70-‚80. (...) Alter ego sunt, pe rând, poeţi din trei spaţii diferite: Rusia, Letoni şi China. Ca întotdeauna într-o antologie de acest gen, contează ce anume reţine peste timp autorul, operând o primă selecţie, a autorilor, şi o a doua, a textelor. Din spaţiul rus, rămân toţi cei din care a tradus: Balmont, Ţvetaeva, Voznesenski, Evtuşenko, selecţia riguroasă făcându-se la nivelul poeziilor, motivul-criteriu fiind, pare-se ars poetica: „Poetul”, „Eu am grăit”, „Cresc stihuri”, „Masa de scris” (Marina Ţvetaeva), „Bocet pentru două poeme nescrise“ (Andrei Voznesenski), „Cenuşăreasa”, „Tramvaiul poeziei” (Evgheni Evtuşenko).

Din cei şapte poeţi letoni pe care i-a tradus pentru volumul Poeţi letoni contemporani (1987), au rămas doar patru: Vizma Belşevica, poetă rafinată, al cărei lirism „vine de dincolo de lume”, Ojars Vacietis, un Nichita Stănescu leton, Leons Briedis, traducător al lui Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu în limba română, şi Imants Ziedonis, poet, prozator şi eseist extrem de original, maestru-jongleur al paradoxului. Nu se poate să nu te îndrăgosteşti de lirica letonă şi să nu rămâi cu câteva repere ale acesteia odată ce ai parcurs poemele traduse cu o simplitate savantă de Ion Covaci.

Din spaţiul chinez, autorul Tridentului a tradus mult şi pasionat, dovadă cele două volume de poeziei şi alte două de povestiri publicate în anii ‚70. Din volumul dedicat celor trei poeţi din epoca Tang (618-906), epocă de mari prefaceri comparabilă cu Renaşterea europeană, ce i-a născut pe Li Tai-Pe, supranumit „Forţa cerului”, Van Vei, „Forţa Omului” şi Du Fu „Forţa Pământului”, volumul de faţă îl reţine doar pe primul, cu aproape jumătate din poemele traduse odinioară, semn al unei opţiuni tacite, aceea că Forţa Cerului exercită o covârşitoare influenţă în comparaţie cu cea a pământului şi a omului la un loc.

În sfârşit, povestirile prezente în această „antologie de traducător” sunt selectate din volumul Poemul lunii (Univers, 1975), o antologie de literatură chineză clasică. Parabole filosofice („Vântul”, „Epistolă în care îmi felicit prietenul pentru pârjol” etc.) sau scurte povestiri cu tâlc, în genul poveştilor, în care adevărul iese la iveală după ce este dat la o parte vălul aparenţelor („Neguţătorul de portocale”, „Grădinarul Go-Dromaderul” etc.), cele unsprezece bucăţi propuse sunt adevărate bijuterii, prin care meseria de traducător este ridicată la rang de artă, dovadă bogăţia luxuriantă de cuvinte – epitete de mare preţ în cultura Orientului – căutate pe rafturile uitate ale limbii, şterse de praf şi puse din nou în valoare. Măiestria traducătorului reiese şi din curgerea rândurilor care, deşi în proză, sunt ritmate de la început până la sfârşit, dând o cadenţă maiestuoasă citirii:

«În ceas de amurg, prinţul Siang hoinărea prin palatul său falnic.  Sung Yü şi Dzing Cia îl slujeau pe-ntrecute. Deodată, un vânt se iscă, învăluindu-l pe prinţ în duioasele-i falduri... Şi el, desfăcându-şi halatul, se-ntoarse-mbătat de plăcere, zefirul în piept să-l primească, şi zise: „Ce fermecătoare-adiere!... Au e cu putinţă a ei mângâiere în rând cu prostimea s-o-ncerc eu, un prinţ?”» („Vântul”) sau „Să am, aproape, lângă casă, o holdă-ntinsă şi mănoasă, un cuib senin şi luminos, înveselit de o ogradă din care munţii să se vadă, şi-un râu mai vreau, melodios, şi vreau canale-n lung şi-n lat, să crească bambusul bogat, şi-o arie mai vreau pe hat, şi-o grădiniţă sub fereastră, şi pomi de fructe încărcaţi...“ („Despre sufletul mulţumit”).

Am făcut acest periplu îndelungat  prin opera de traducător a lui Ion Covaci nu pentru că ar fi mai cunoscut sau priceput în această direcţie, faţă de celelalte, ci pentru că poezia şi proza sa se înţeleg mai bine luminate din acest unghi.

[...]

Trident – trei ipostaze ale unui artist de excepţie, emblema puterii sale în ordonarea cuvintelor şi armă împotriva a tot ceea ce ar atenta la armonia lor.

 

 

Ana-Maria BREZULEANU:

 

De trei ori poet

 

„Orizont”, nr. 3 (1446) 20 martie 2003

 

  Nu ştim dacă în intenţia lui Ion Covaci cele trei braţe egale ale tridentului ar fi trebuit să însemne ponderea la fel de însemnată a celor trei ipostaze – poet, prozator şi traducător – prin care el se înfăţişează lectorului în ultima sa carte, Trident, apărută recent la Editura Mustang, Bucureşti, 2002. Ştim doar că acest volum e de o factură cu totul aparte, este o dezvăluire târzie a unei structuri poetice pe toate palierele trăirii spirituale şi intelectuale, lucru pe care cei apropiaţi îl ştiau fără îndoială, iar cititorii l-ar fi putut bănui din frumuseţea şi armonia traducerilor din poezia universală.

  Primele două secţiuni ale volumului, de poezie şi proză proprie, îndreptăţesc criticul să trateze cartea drept debutul literar al unui reputat traducător, care de mai bine de trei decenii a fost cunoscut numai în această calitate. Intitulată sugestiv Alter ego, cea de a treia secţiune – o selecţie din tălmăcirile din literaturile rusă, ucraineană, letonă şi chineză – anulează cumva ideea debutului prin simpla afirmaţie implicită că traducerile pot fi (şi trebuie să fie!) parte din personalitatea autorului lor, ele constituind o altă faţetă a creaţiei. Acest Alter ego ar trebui să fie un semnal grăitor şi pentru cei care îşi închipuie că pot face traduceri literare numai pentru că ştiu bine o limbă străină, şi pentru cei care consideră tălmăcirile un fel de paria a literaturii, uitând că traducătorul poartă pe umerii săi răspunderea a două spaţii culturale, care trebuie să se întâlnească/interfereze armonios sub acelaşi condei. De aceea, ni se par prea puţin semnificative motivele pentru care Ion Covaci se prezintă atât de târziu şi în calitate de poet şi prozator, iar aplicarea etichetei de „debutant“ – atribuită îndeobşte începătorilor – ni se pare superfluă în cazul de faţă, când numai de „un începător“ nu poate fi vorba.

  Cartea în sine, în pofida celor trei părţi distincte, creează portretul unitar şi complex al unui poet deosebit, cu multiple valenţe de expresie. Dacă în postura de traducător Ion Covaci este bine cunoscut (menţionăm că poezia rusească şi iubitorii ei din România beneficiază din plin de talentul şi dăruirea acestuia, nemaipunând la socoteală cunoaşterea nuanţată a limbii ruse şi a spaţiului literar rusesc), celelalte două ipostaze – de poet şi prozator – completează într-un mod fericit disponibilităţile artistice ale autorului cărţii de faţă.

  Aparent accesibilă, prin fluiditate melodică şi cuvânt neostentativ, poezia lui Ion Covaci se cere citită şi recitită, de fiecare dată dezvăluind noi şi noi înţelesuri. Marile jocuri (titlul acestui ciclu) reprezintă, de fapt, marile interogaţii existenţiale, cărora poetul le conferă conotaţii neaşteptate şi o intensitate maximă. Avem de a face cu un spirit ludic grav, în care se împletesc armonios luciditatea observaţiei, contemplarea şi implicarea emoţională.

Motive şi metafore obişnuite (cerul, pasărea, marea, valul, muntele, copacul etc.), mituri străvechi (Prometeu înlănţuit şi vulturul, legenda Meşterului Manole) capătă interpretări paradoxale şi sonorităţi unice. Astfel, cerul nu e nemărginire, ci „cuşcă în care se poate zbura“ (Desen în lut), vulturul „se otrăvi cu libertate“, când „pliscul lui muşcă din carnea titanului“ (Vulturul lui Zeus), legenda Meşterului Manole este topită într-o textură rafinată despre răstignire, sacrificiu, moarte şi iubire (Blasfemie), şi exemplele ar putea continua. Dar, scoasă din context, ideea, oricât de atrăgătoare, pierde din meandrele gândului, îmbrăcat în haina de sărbătoare a cuvântului poetic, care trece cu uşurinţă de la un plan existenţial la altul. Concisă (vădind înrudiri lăuntrice cu lirica orientală) sau în largi desfăşurări, poezia lui Ion Covaci deschide şi închide porţi magice ale imaginaţiei şi reflecţiei asupra vieţii, oferind surprize la tot pasul.

Fibra poetică se face simţită şi în secţiunea de proză, intitulată Begonia. La fel ca în poezie, percepţia lucidă a efemerului, a trecerii, a iremediabilului ne-ar putea conduce spre constatarea unei structuri contorsionate, bântuită de angoase, dacă această luciditate nu ar fi strâns împletită cu trăirea plenară, chiar în exces, a bucuriei şi a durerii. În pofida subiectelor variate – crâmpeie semnificative de viaţă, obsesii, amintiri ce crestează cicatrici pentru totdeauna – textele se adună pe tulpina aceluiaşi „eu“, un receptacol extrem de sensibil al datelor „ăstei lumi“, marcată de semnele misterioase şi inefabile ale celeilalte.   Avem de a face cu acelaşi „eu poetic“ din Marile jocuri, indiferent dacă în textele de proză apare poetica genului respectiv: element ficţional, desfăşurări narative cu momente culminante, destine şi personaje. În majoritatea cazurilor există şi un personaj comun – Dan –, ale cărui întâlniri iniţiatice cu diferiţi oameni în împrejurări, ce la început par banale, se transformă în parabole încărcate de sensuri descifrabile în planuri din ce în ce mai largi: iubire, moarte, libertate, sensul artei. Deşi par a fi fragmente dintr-un roman, prozele lui Ion Covaci nu se lasă povestite, la fel ca poezia ce nu poate fi decât spusă, respectând rosturile cuvântului poetic.

Dacă admitem delimitarea dintre limbajul poetic şi cel al prozei, putem afirma fără tăgadă că fibra poetică domină şi aici, chiar şi în descrierea unor fapte mărunt cotidiene: „Ramura stăruia să pătrundă în odaie. Vântul lovea pomul şi ea se arcuia pe geam cu mugurii sparţi, la răstimpuri lungi şi fără violenţă, într-un fel de uitare. Petale desprinse din corolele încă firave se lipiseră de sticla rece şi rămăseseră acolo, stranii puncte de reper pe o hartă imaginară“ (Fereastra spre lume) sau „Când vine moartea în sat, se opreşte întâi la fântână. Bea apă odată cu caii, se agaţă de găleată şi-o face mai grea, şi toată ziua apa are gust de nefiinţă. Toată ziua satul vorbeşte despre moarte, de parcă apa din fântâna aceea ar fi udat cuvintele. Apoi, seara, săruturile o şterg de pe buze şi moartea moare şi ea“ (Chemarea).

Nu ştim ce surprize ne rezervă în viitor Ion Covaci, dar avem convingerea că, indiferent de veşmântul literar ales, cuvântul lui va fi parte din acel „singur cântec“ al valorii autentice, căreia merită să-i închini viaţa: „Ca lebăda trăiesc, pentru un singur/ cântec./ Piatră sunt, albă, aflată de cântec pe prund/ înălţată pe ape şi de-atunci/ lebădă“. 

 

 

Radu CANGE:

 

Marile jocuri

 

„Poesis”, Nr. 164-165, Anul XV, 8-9, august-septembrie 2004

 

Cartea TRIDENT, semnată de Ion Covaci, este tipărită la Editura MUSTANG din Bucureşti, în 2002. Ea conţine versuri şi proză, pe o întindere de mai bine de o sută de pagini, după care urmează poezie în traducerea aceluiaşi autor. Noi ne vom ocupa numai de secţiunea de poezie originală a poetului, prozatorului şi traducătorului mai sus amintit.

Prefaţa acestei cărţi, a secţiunii mai bine zis, este semnată de poetul şi criticul literar Gh. Grigurcu, unul dintre cei mai activi literaţi de elită de după revoluţie. Pe coperta a patra, doamna Ana Blandiana scrie câteva fraze memorabile despre scriitor şi încheie cu: „Este adevărat, însă, că, în materie de poezie, important e nu când apari, ci cât durezi”.

„Marile jocuri”, căci aşa se numeşte secţiunea de poeme, prima din această carte, cuprinde versuri şi poeme fermecătoare – şi cred că aceste cuvinte pot caracteriza un poet autentic –, scrise cu dezinvoltura inspiraţiei, unde poemul tradiţionalist naşte versul alb, deopotrivă de valoros. Râsul autorului „face zgomotul unui oraş“, când poetul/cuvântul reuşeşte să evadeze dintr-un închipuit ascensor – Ca într-un ascensor zănatic. Uneori obsedat de amintiri, autorul spune: „Amintirile se ascund şi se caută/ jocul ocoleşte timpul şi se face lung/ cea de la perete se schimbă, istoric,/ cu altele, care n-o mai ajung“, unde Uitarea este o ţară fără răsărit, dar frumoasă – Amintirile. Podul de piatră este o poezie „celebră” printre noi, convivii, pe care poetul o recită cu talent actoricesc, poem din care cităm: „Oraşul vostru, întins ca o limbă/ să lingă rănile lui Cristos/ mistuit de-o ciupercă se schimbă/ în colbul dintâi, ticălos.” Gravitatea domneşte în Joc orb sau Umbra, unde, ce bine spus, „spaima lui Schlemihl pândeşte în noi“ – personaj care, după cum ne amintim, îşi pierduse umbra, ca şi în Joc de iarnă sau Monumentul – aceasta dedicată lui Nicolae Labiş, în Râsul – cu un final inedit, excelent!. Poetul este pe potriva temelor, unde natura l-a ajutat din plin, simţindu-se adesea „măsluit de lună” – N-am să te iert. Nu lipseşte din această carte nici nostalgia boemei. Mai mult decât reuşite mi se par poemele Fulgerele  şi Vulturul lui Zeus. Dar autorul poate, în egală măsură, să ne capteze atenţia şi în poeme de câteva versuri, cum ar fi: E trupul tău, Aşa e bine, Rond de noapte, Blasfemie  – poem ce merită inserat în orice antologie – Bahică, Autoportret, De amiciţia, Între patru palme arse. Ele ne introduc într-un univers liric personalizat, în care autorul-maestru oficiază, făcându-ne părtaşi la misterii. Marile jocuri este o microantologie importantă, de-acum, pentru poetul Ion Covaci.

 

Cristian MĂGURĂ:

 

 Un pre-şaizecist recuperat

 

 „România literară” nr.43, 30 octombrie-5 noiembrie 2002

 

Cu Trident în mână, volumul lui Ion Covaci, am avut o primă curiozitate: cine este autorul? M-au ajutat Ana Blandiana, prin câteva rânduri de pe coperta a patra, şi prefaţa lui Gheorghe Grigurcu, ambii vechi prieteni ai scriitorului. Citind despre debutul atât de întârziat am înţeles că versul său „nedatat” este bine cizelat de îndelungata experienţă de traducător, până la forma sa de astăzi. În Marile jocuri, parte rezervată propriei creaţii, Ion Covaci scrie o poezie de un lirism bine dozat şi într-o formulă pe drept numită „pre-şaizecistă” (de Gh. Grigurcu). În acelaşi timp se mai poate identifica o pastă omogenă de simbolism şi expresionism autohton, bine absorbită de „jocurile mari” ale cuvântului.

Citite prin anii ‚50-‚60, poeziile trebuie că se detaşau net de creaţiile vremii, strangulate de presiunile extraesteticului. Citite astăzi, în faţa unei generaţii pretenţioase şi educate în şcoala lui N. Stănescu, M. Sorescu, M Cărtărescu etc., mai găsesc totuşi o anume putere de seducţie. Unele poezii pot convinge şi această generaţie: Ca într-un ascensor zănatic, Amintirile, Umbra, N-am să te iert, Desen în lut, E trupul tău, Pasărea, Rond de noapte. „Noaptea, străzile se fac neasemuite femei/ adormite pe pieptul oraşului. / O, numai o femeie sărutată în somn/ se poate întinde voluptos ca o stradă/ părăsită, numai o femeie poate fi atât de pustie.” (Rond de noapte)

De la eul liric expansiv, profund ludic, din Marile jocuri, registrul se schimbă în Alter ego şi ne întâmpină o poezie dominată pe alocuri de o nostalgie necenzurată, de o perspectivă a depărtării, cu un diez bine articulat al atmosferei nocturne – prezentă în mai bine de jumătate din numărul poeziilor: Ignor înţelepciunea (Konstantin Balmont),  Poetul (Marina Ţvetaeva) sau Cuvintele, Bahică, Ca într-un ascensor zănatic (Ion Covaci), iată câteva poezii care pot caracteriza viziunea autorilor despre natura artistului. Aceeaşi imagine domină şi în Astăzi umblu numai pe muchii (Imants Ziedonis), unde acesta este văzut ca un ins care face experienţa limitelor, ca o fiinţă de interval: „Linia frontului, fluidul dintre doi oameni, undele unei miresme, osmoza lichidelor, disputele politice, încleştarea ideilor –   de-a lungul acestor ţărmuri navighează arta. Şi pe orice întinderi, în singurătatea mării, a munţilor, în păduri şi în tundră –   omul caută necontenit un hotar. Îl caută până şi în belşug. Limita exercită o ancestrală, atavică şi indestructibilă forţă de atracţie. Ea cheamă spre risc, spre femeie, spre flăcări, spre artă.”

Nu aş dori să se înţeleagă, din numărul de rânduri rezervate poeziei, că povestirile lui Ion Covaci ar fi inferioare din punct de vedere estetic. Nimic mai neadevărat. Aerul de parabolă, fraza scurtă, tăiată nervos, notaţia exactă, concisă, toate reuşesc o bună sugestie a atmosferei.

Povestirile sunt mai mult nişte fotografii ale unei lumi depărtate, melancolice, aflate parcă sub presiunea observaţiei şi nu rezistă decât până la tâlcul final. Sunt admirabile unele dintre ele: Ţipătul ierbii, Pământul alb, Chemarea, Minus infinit, Fereastra dinspre lume. Fantasticul şi absurdul alcătuiesc sinapsele unor tablouri, mai ales în ultimele două exemple. Sunt şi texte care nu au suficientă forţă de a se impune, inegale ca valoare estetică.

Trident  este o carte plăcută pe care o recomand tuturor, cu toate că, urmărind sfatul lui G. Călinescu, nu am găsit încă poziţia în care să o citesc.

 

 

 

Florentin POPESCU:

 

 Ion Covaci: „Trident”

 

 ECART – supliment artistic al ziarului „Economistul” –, 13 februarie 2002

 

Personaj destul de cunoscut în lumea literară (mai ales în cercurile de scriitori care frecventau cafenelele literare şi restaurantul Uniunii Scriitorilor de la Casa Sadoveanu), Ion Covaci este un nume pe care cititorii publicaţiilor culturale l-au ştiut până acum drept un traducător de poezie rusă şi ucraineană (şi nu numai) şi cred că deloc în postura de poet şi prozator. Recenta sa apariţie editorială ne aduce în atenţie un scriitor complex, într-o triplă şi interesantă postură: volumul însumează proze, poezii şi tălmăciri din lirica universală (dea ici şi inspiratul titlu al cărţii –  tridentul – instrument folosit, spune legenda, de către Neptun, zeul învingător al mărilor şi furtunilor). În felul său şi  pe un alt plan, Ion Covaci este şi el un învingător, fiindcă, tipărind târziu şi fiind foarte exigent cu sine în ce priveşte creaţia, a reuşit să dea o carte care-i confirmă din plin talentul literar. „Rupt” de generaţia sa – cea care s-a afirmat în deceniile cinci şi şase (probabil că nu întâmplător Gheorghe Grigurcu, prefaţându-i volumul, îl etichetează ca un «preşaizecist») – Ion Covaci face parte din categoria luptătorilor ce-şi asumă de unii singuri propriul destin, cultivându-şi ogorul (citeşte talentul) încet, cu răbdare şi temeinic, fiind  convins că graba de a publica poate fi, la un anumit moment, cel mai mare şi greu de evitat pericol pentru un scriitor.

Aşa se face că avem în faţă o carte pe care autorul a scris-o în etape diferite şi diverse ale vieţii, de-a lungul câtorva decenii – ceea ce nu înseamnă că ar fi alcătuită într-un mozaic tematic şi valoric discutabil. Nu, dimpotrivă. Volumul strânge între coperţile lui poem de o mare sinceritate şi de o forţă de sugestie aparte. Ion Covaci nu experimentează, nu navighează în apele tulburi şi învolburate ale unor mode şi modele circumstanţiale. Poezia lui are limpezimea apelor de munte şi deschiderea către dăruire întru frumos a sufletului, cum o mărturiseşte în Izvor, un fel de artă poetică sui-generis: „Aşa m-aş vrea – izvor de munte / duioşie secretă a stâncilor / pentru setea celor ce urcă./ Atât de limpede ‚/ să mă revărs în lume / atât de rece să fiu şi de pur. / În unda mea să se repete ‚ / transfiguraţi, cei bântuiţi de sete / şi să le fie nu căuş, ci scoică / pumnul drept lângă cel stâng / ca să-mi audă marea din adânc”. Mici caligrafii pe nisip, poemele de dragoste – oscilând între meditaţie şi nostalgie, între un entuziasm bine temperat şi visare – fac bună vecinătate cu texte în care autorul îşi adună reflecţiile proprii faţă de trecerea ireversibilă a timpului, resemnarea în faţa atingerii unor vârste ce-l îndepărtează, zi cu zi, de tinereţe (Bahică, Amintirile), ori cu cele în care gândul bate mai adânc, spre sensuri filosofice mai profunde, precum în Între patru palme arse, care se cuvine a fi citată în întregime, fiind, poate, cea mai împlinită piesă din volum: „Între patru palme arse / Doamne-ndură-te de noi / cerul tău bogat se sparse / Doamne-ndură-te de noi / şi din ţăndări, şi din slavă / Doamne-ndură-te de noi / crescu faţa ta grozavă / Doamne-ndură-te de noi! / Şi în strălucirea crudă / precum Saul n-am orbit / nici ca Moise în pustie / nu te-am ascultat smerit, ci cu-nverşunare nouă / te-mpărţirăm pe din două / noi, lucrarea din noroi... Doamne-ndură-te de noi!”

Prozele lui Ion Covaci sunt schiţe cu subiecte diverse, inspirate în genere din lumea satelor. Aş remarca drept o trăsătură dominantă a textelor o anume siguranţă a scriiturii, stilul sec şi economia de mijloace, toate probând nu numai o bună stăpânire a subiectelor, ci şi un exerciţiu al creaţiei în proză – toate dovedind lecturi bine asimilate.

Bun gust şi exigenţă are Ion Covaci şi atunci când selectează autorii din care traduce. Partea cea mai mare a volumului de faţă este rezervată poeţilor străini din care autorul dă versiuni româneşti realizate atât cu îndemânare, cât şi cu har. Astfel, el traduce din marii poeţi ruşi contemporani (Marina Ţvetaeva, Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko ş.a.), din cei letoni (Vizma Belsevica, Ojars Vacietis, Imants Ziedonis), dar şi din autori chinezi (Li Tai Pe, Sung Yü, Djungciang Tung ş.a).

Fireşte, nu suntem noi cei mai autorizaţi să atribuim calificative uni traducător, însă avem toate motivele să credem că implicarea lui Ion Covaci în textele cu pricina nu este una rece, neutră, lipsită de vibraţie, de vreme ce el însuşi grupează versiunile româneşti ale textelor respective sub genericul, foarte sugestiv altfel, Alter ego.

TRIDENT este, aşadar, cartea de vizită a unui poet, prozator şi traducător de marcă, un volum căruia trecerea timpului de dinaintea ieşirii de sub tipar nu i-a scăzut, ci, dimpotrivă, i-a sporit valoarea. Aidoma vinurilor pe care autorul le jinduie sau chiar le consumă în poeziile lui.

 

 

Viorel SÂMPETREAN:

 

 Pentru a exista, literatura trebuie să dureze

 

 „ABC“ – supliment literar al ziarului „Azi“ –, 21 iunie 2002

 

Una  dintre izbânzile semnificative ale culturii noastre este aceea de a fi avut şansa (norocul?) să „producă“, instruiască /afirme per­sonalităţi plurivalente. Oameni de mare cultură (cărturari în în­ţelesul vechi) care şi-au împlinit biografia fie trudind la pagini de creaţie, fie tălmăcind (tot o vir­tute a creaţiei) opere fără de care cultura noastră ar fi fost vă­duvită, ca să nu scriu „exilată“. Aşadar, este vorba de creatori afirmaţi pe mai multe fronturi, in matca aceluiaşi destin. Este suficient să amintesc doar de numele unora precum Blaga, Philippide, Baconsky, George Lesnea, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumi­trescu, Dinu Flămând pentru a trimite la tradiţia poeţilor-tra­ducători.

În această categorie îl in­clud, fără ezitare, pe Ion Co­vaci, despre care Ana Blandia­na scrie că „ani de-a rândul s-a lăsat cunoscut doar ca un emi­nent traducător, din specia ce­lor apţi să producă echivalenţe nu numai in limba română, ci şi  în limba marii poezii româneşti".

În adevăr, apariţia târzie (dar temeinică!) a volumului Trident (ed. Mustang, 2002) demons­trează valenţele personalităţii lui Ion Covaci: secţiunile „Marie jocuri" (poetul), Begonia (prozatorul), Alter ego (tradu­cătorul).

În prefaţă, criticul Gheorghe Grigurcu, vădit grăbit să-l înrămeze, îl numeşte „un pre-şaizecist". Chiar dacă, lăsând epica amintirilor, recunoaşte că „nu e necesar să ne punem pe ochi ochelarii istoriei“. Eu cred că Ion Covaci şi-a impus – cu un orgoliu rar – să lase „trenurile” unor generaţii să treacă nestingherite: le-a privit cu atenţie, adunând, cu migală ...pietre pentru templul personal. Strălucirea poemelor este rezultanta unui ton grav, aşezat în matca neatinsă de patimi, frustrări ori de graba recunoaşterii diurne. Aşezate cu zgârcenie în pagină, obsedate de sunetul ce durează: „Între patru palme arse / Doamne-ndură-te de noi / cerul tău bogat se sparse / Doamne-ndură-te de noi / şi din ţăndări, şi din slavă / Doamne-ndură-te de noi / crescu faţa ta grozavă / Doamne-ndură-te de noi! / Şi în strălucirea crudă / ca şi Saul n-am orbit / nici ca Moise în pustie / nu te-am ascultat smerit, / ci cu-nerşunare nouă / te-mpărţirăm pe din două / noi, lucrarea din noroi... / Doamne-ndură-te de noi!”

Dacă prozele din ciclul „Begonia” dovedesc disponibilităţile strunite de un rafinat constructor (asupra lor va fi cazul să revin), în schimb, universurile din „Alter ego” (de la Evtuşenko la Li Tai-Pe; de la Voznesenski la Sung Yü) renasc în extraordinarele zăcăminte ale limbii române. Ceea ce înseamnă, în cele din urmă, supleţe, erudiţie, prestanţă.

Trident este antologia unui destin sever, remarcabil.

 

 

Marie-Louise SEMEN:

 

  Ion Covaci – Trident

 

 „Luceafărul“, nr. 26/10 iunie 2002

 

În numărătoarea poeziei româneşti contemporane, Ion Covaci nu se află pe un palier fix: Gheorghe Grigurcu îl numeşte „pre-şaizecist”.

Ion Covaci s-a remarcat, multă vreme, doar ca traducător, unul eminent, „din specia celor apţi să producă echivalenţe nu numai în limba română, ci şi în limba marii poezii româneşti”. Dar, continuă Ana Blandiana pe coperta IV-a a volumului publicat de Editura Mustang, „în materie de poezie, important e nu când apari, ci cât durezi”.

Volumul prinde, şi la propriu, şi la figurat proza în poezie. Ciclurile poetice Marile jocuri şi  Alter ego (şaptesprezece la număr), „împresoară” cele paisprezece proze reunite sub titlul Begonia, proze traversate de subtile şi delicate fibre poetice.

Acelaşi Gheorghe Grigurcu, care semnează prefaţa, apreciază că stihurile lui Ion Covaci sunt „dense, orgolios dirijate de un precis simţ al verbului”: „Ca într-un ascensor zănatic/ fiece cuvânt i-o smucitură:/ e semn că urc din nou în Poezie –/ camera mea modernă de tortură” (Ca într-un ascensor zănatic); „Ştiu că sunt adevărat aici, sub valuri/ ţesut în limpezimea profundă/ şi totuşi un eretic vânt lunar/ mă răpeşte şi mă face undă” (Maree); „Universul s-a născut la beţie:/ Dumnezeu a plătit pân-la ultimul ban/ cu aur şi stele-n vecie” (Bahică); „Sunt doar un fluier, pe calea închisă/ spre Univers” (Treptele umbrei); „Ca lebăda trăiesc, pentru un singur/ cântec” (Lebăda).

Cât despre proze, acestea sunt povestiri simple, fără desfăşurare narativă amplă, cu puţine personaje şi cu finaluri cumva retezate. Sunt mai degrabă scene, lăsate suspendate, fără prea multe rădăcini În trecut şi fără nici o prelungire în viitor. Cei mai mulţi dintre eroii săi (cum e Nuţulea, sau Biderang, sau Suvristu) au o viaţă ascunsă, până la a fi asociali – nişte timizi, cu aparenţă de nătângi, dar cu o sensibilitate supradimensionată.

Ion Covaci se remarcă printr-un stil surprinzător, figurile sale de stil sunt proaspete (epitetele, mai ales, izvorăsc nonşalant: „ploaie linguşitoare”, „noapte spartă”, „asfinţit anapoda”) şi întreaga construcţie are aerul unei bijuterii elegante, rafinat şi minuţios modelată: „Vioara dansa peste sat dezmăţată şi neagră (...) Melodia se întindea ca o limbă, lingea, devotată, văzduhul şi, parcă beată apoi, se prăbuşea într-un ţipăt prelung, omenesc, sfârşindu-se între ierburi şi gâze, încet şi nehotărât, ca un miros al pământului” (Chemarea).

 

Nicolae Stoie:

 

 A treia întâlnire cu Ion Covaci

 

 Foaie pentru minte, inimă şi literatură,

 supliment al „Gazetei de Transilvania”, 8-9 februarie 2003

 

Instantaneu, după ce am parcurs cartea lui Ion Covaci („Trident”, Bucureşti, Editura „Mustang”, 2002), cuvintele ce încheie „tableta” Anei Blandiana de pe ultima copertă – „în materie de poezie, important nu e când apari, ci cât durezi” (subl. îmi aparţine) – mi-au adus aminte de o celebră „cugetare”, era parcă un poem într-un vers sau un distih (dacă memoria nu-mi joacă feste), a lui Ion Caraion: „o poezie bună durează mai mult decât un imperiu“. Dar cine este Ion Covaci („Cu TRIDENT în mână, volumul lui Ion Covaci, am avut o primă curiozitate: cine este autorul?, se confesa Cristian Măgură, unul dintre recenzenţii cărţii, într-un recent număr al „României literare”) şi ce interes mai pot stârni „unei generaţii pretenţioase şi educate în şcoala lui N. Stănescu, M. Sorescu, M. Cărtărescu etc.”, după cum remarca acelaşi recenzent (cf. R.L., an XXXV, nr. 43, p. 5), cele câteva poeme scrise cu decenii în urmă şi strânse între două coperţi abia acum?

Pentru a răspunde corect acestei întrebări ar fi de remarcat, în primul rând, că „Trident” nu este o carte (numai) de poezie. Am receptat-o, mai curând, ca pe o „antologie de autor” în sensul că în circa 170 de pagini (din cele 300), cititorului i se oferă adevărate eşantioane din textele altora: poeţi (Konstantin Balmont, Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Ojars Vacietis, Imants Ziedonis ş.a.), prozatori (Sung Yü, Liu Dzung-Yüan, Ouiang Siu ş.a.), pe care, transpunându-i în limba lui Nichita Stănescu, Marian Sorescu şi Mircea Cărtărescu, excelentul traducător – aşa s-a impus de-a lungul anilor Ion Covaci – i-a simţit ca pe un „Alter ego” al său, poeziile (unele călătoare prin milenii: „Trec nori sfârşiţi/ spre un liman ceresc/ şi-un ultim stol/ amurgul zăvorăşte/ Privesc spre munţi/ şi munţii mă privesc/ lung ne privim/ şi nu ni se urăşte” – Li Tai Pe), prozele (“Iubirea de lotus”, de exemplu, un superb poem în proză semnat de Djou Dun-I sau „Neguţătorul de portocale”, pe care, scriind-o, Liu Dzi parcă şi-ar fi reprodus dialogul cu vreun vânzător mai hâtru de prin pieţele noastre, „Astra” ssau „Dacia”), nefiind decât formele de manifestare a unei alterităţi. Surpriza cărţii lui Ion Covaci se află, însă, în primele 124 de pagini, în care autorul şi-a luat îngăduinţa de a fi scos „dintr-un sertar, deloc cu aplauze” (l-am citat pe prefaţator, reputatul critic Gheorghe Grigurcu) un număr de 38 de poezii şi 14 proze proprii, din cele multe pe care le va fi scris pe când el, poetul, prozatorul şi traducătorul de astăzi, trecea drept unul „dintre cei mai inteligenţi şi înzestraţi tineri” din „Oradea anilor '50”. (L-am citat din nou pe dl. Gheorghe Grigurcu). Erau anii în care, stimulat – probabil – şi de luminoasa dâră meteorică trasată pe cerul destul de cenuşiu şi anost (la vremea aceea) al poeziei româneşti de Nicolae Labiş (căruia Aurel Covaci, fratele lui Ion, i-a fost mai mult decât un apropiat sufleteşte), devansa, acolo pe malurile Crişului, împreună cu Paul Drumaru şi Ana Blandiana, erupţia şaizeciştilor.

Mie mi-a fost dat să-1 înttâlnesc ceva mai târziu, când „şaizecismul”, ca să recurg la un barbarism personificator, devenise un „jucător” de luat în seamă pentru că începuse a-şi scoate „aşii din mânecă”: pe Nichita, pe Grigore Hagiu, pe Illie Constantin, Ioan Alexandru. Poate de aceea, ameţit de palinca de Bihor, n-am realizat, pe moment, că mă aflam în faţa unui poet din stirpea celor aleşi. Ion Covaci mi s-a părut, atunci, a fi mai mult un „trăitor de poezie” cum eram şi eu şi cum am rămas şi în prezent. Dar autenticitatea lui m-a frapat. Mi-este vie, şi acum, înaintea ochilor imaginea bibliotecii sale în carre, ca într-un ceremonial fantastic, cărţile se rânduiau legate în catifea de diferite culori, marcând diferenţa dintre genuri şi specii, un straniu peisaj rimbaudian din irizări cromatice, şi cuvinte.

Cu toate acestea, Ion Covaci avea să-mi rămână un străin, până peste alte câteva decenii, când zarurile întâmplării ne-au alăturat, pentru aproape şase săptămâni, în calitate de participanţi la Cursurile de vară de la Bratislava. Ion Covaci era acolo ca la el acasă datorită, desigur, facilităţilor sale de exprimare în limbile slave. Aşa că repede a dobândit statutul de „leader”, cel puţin în cercul nostru neoficial, „frecventat” de un poet egiptean al cărui numme, acum, îmi scapă, de moscovitul cu alură de „marinar în derivă”, poetul Anatoli Parpara, de o studentă la litere de pe plaiuri andaluze, apoi de o cubaneză cu nume polonez (!?) şi, nu în ultimul rând, de colega noastră din România, Doina Florea, regizoarea conversaţiilor noastre „poliglote” şi aproximative, pe care eu le tulbburam mereu, dând iama neinvitat şi aducându-mi şi prietenii: pe Federico („Verde que te queiro verde”) şi pe Serghei („Tî jiva escio maia staruşka”). Doar că Ion Covaci nu se lăsa luat de valul frivolităţilor. Ţin minte unul dintre subiectele lui preferate: sentimentul tragic al etniilor condamnate la asimilare forţată pe care îl ilustra cu literatura popoarelor din ţările Baltice.

Acum, fiind şi eu „cu Trrident în mână”, observ că aceste „antecedente” îmi oferă un avantaj, deoarece, ajuns la pagina finală a cărţii lui Ion Covaci, nu mă pot plânge că „nu am găsit încă poziţia în care să o citesc”. Ba chiar cred că lectura „Trident”-ului a fost pentru mine, poate, cea maai relevantă întâlnire cu Ion Covaci. A treia. Am avut impresia că am reîntâlnit un navigator solitar, un personaj neptunic pentru care sceptrul cu trei braţe – al poeziei, al prozei, al traducerilor (aceasta mi s-a părut a fi semnificaţia titlului) nu este decât un instrument al demarcării sinelui, semnul neliniştitei căutări, hotarului. Poezia sa, deşi pare tributară unei anume poeticităţi caracteristice şaizeciştilor, este, în realitate, situată undeva în afara succesiunii rapide a atâtor modalităţi, stiluri şi mode care au marcat, începând cu 1957, trezirea la viaţă a poeziei româneşti, drumul ei de la modernism la postmodernism. Este o poezie ce nu-şi deconspir&ă consangvinitatea, pe care o putem citi fără a fi „necesar să ne punem pe nas ochelarii istoriei”. Este, aş zice parafrazându-1 chiar pe autorul ei, o poezie a ţărmului, peentru că în viziunea lui Ion Covaci „Valurile nu-s acasă niciodată/ pleacă sau se-ntorc de undeva/ ţărmii se întind să le petreacă/ adâncul se resoarbe să le ia/ Numai arar, când vânturile mari/ le apropie de nesfârşire/ li se pare că se-ntorc acasă/ şi-şi trăiesc minciuna în neştire” („Autoportret”, p. 38). Sursa energetică, bine temperată de un travaliu în timp asupra versului, care menţine starea de prospeţime a acestui tip de poezie se află, fără îndoială, în condiţia specială a poetului, pe care Grigurcu o numeşte „de sacrificat al unei istorii... şi al unei biografii”, fără ca aceasta să poată umbri definitiv o permanentă aspiraţie spre ceva nedesluşit („Aşa m-aş vrea – izvor de munte/ duioşie secretă a stâncilor/ pentru setea celor ce urcă/ Atât de limpede/ să mă revărs în lume/ atât de rece să fiu/ şi de pur”), chiar dacă scepticismul se manifestă mereu, luând adeseori forma unor aforisme de sorginte cioraniană, sau bacoviană: „Un gol/ de forma ta/ mă însoţeşte/ Eu nu trăiesc -/ eu mă aplec spre gol”. Multe din poeme transmit fiorul unor geometrii variabile, care iau forma unor paralelisme sintactice, încât textul scris pare că părăseşte esteticul şi se metamorfozează într-un aparat de antrenament pentru exerciţiul vieţii: „Dă-mi mâna. Ca să poată trece trenul/ liniile trebuie să fie totdeauna două/ nedespărţite vieţi/ paralele. Rămâi departe. Ca să poată trece trenul/ liniile trebuie să fie totdeauna două/ etern despărţite vieţi/ paralele” („Dă-mi mâna”, pag. 40). Sentimentul de izolaree („Sunt doar un fluier pe calea închisă/ spre univers”), orgoliul damnării, ca un blazon „împrumutat” de la Radu Stanca („Blestemat să fiu frumos, ca să pot purta/ cântecul morţii”), o „poetică” nevrozată de teroarea cuvântului („Ca într-un ascensor zănatic/ fiece cuvânt e-o smucitură/ e semn că urc din nou în Poezie -/ camera mea modernă de tortură”), ca şi spectacolul somnambulesc al lumii devenită o „Roma incendiată”, luată în posesie de colcăiala instinctelor („Pace. Ţipete mici, gâtuite/ fumul modulat de o fată/ şi dansul inimilor între cuţite./ Asta nu se va sfârşi niciodată/ Se caută mâinile, stranii/ Noaptea – Romă incendiată/ Lăncile urii ricoşând în cranii./ Asta nu se va sfârşi niciodată/ Apoi pierzarea, ţara fetelor măsluite/ frăţia zborului, blestemată/ şi dansul inimilor între cuţite./ Asta nu se va sfârşi niciodată”), toate acestea decupează din contingent textele lui Ion Covaci şi le conferă statutul acelei poezii la care se referea Ion Caraion, ca un posibil răspuns concret la aserţiunea Anei Blandiana.