BEGONIA

 

Fata de piatră Ţipătul ierbii Pământul alb Chemarea Ádia Calul de lemn Al doilea Minus infinit Trenul de la ora 5 Fereastra dinspre lume Rugăciunea Strada Zero Begonia Cap liber

 

Fata de piatră

 

Bătrânul căuta vulpea. Intră şi-şi aruncă ochii peste vălmăşagul balului.

„Te dibuiesc eu”, gândi el.

Dintr-un colţ îl strigă careva.  Petruş era vecinul lui, puţin cam ameţit, şi bătrânul strâmbă din mustaţă:

„Ăsta nu-i”.

Ştia că ţine urmele fetei, însă nu era el. Acum îl chema la un pahar, dar bătrânul nu se duse. Căuta vulpea.

 

De câteva zile, cu fata pădurarului se întâmpla ceva. Întâi, bătrânul o privise cu ochi îngustaţi, pe sub sprâncene, şi-i spusese-n gând:

„Perepeleşte-te, fetiţo, perpeleşte-te”.

Şi fata parcă-l acultase. Seara, îmbrăca o rochie verde şi pornea, şuie, spre sat.

– Care-o fi vulpea? râdea bătrânul.

Apoi desluşi în ochii ei o luminiţă care-l punea pe gânduri. Şi acum căuta vulpea.

Se îndreptă spre masa unde Mihu, crâşmarul, împărţea vin. Ridică paharul să bea şi auzi un râs şi-l ascultă până la capăt. Bău şi se întoarse. Alături de directorul şcolii râdea un tânăr blond.

„Ca să vezi”, îşi spuse bătrânul.

Trecu pe lângă ei şi dădu bună seara.

–Cine-i sta? îl întrebă pe careva.

– Unul... Ciopleşte la nişte pietre.

La uşă se opri. Tânărul se ridicase şi-l privea lung. Bătrânul porni spre casă şi râsul acela îl urmărea ca un câine.

 

A doua zi, seara, când se întoarse de la pădure, bătrânul găsi pe uşă o hârtie murdară de la Petruş: „Vei afla, vecine, că fata dumitale e pe Coasta Lupului şi se destrăbălează cu ăla”.

Nu era departe. Lângă lac.

Bătrânul rupse o vreme hârtia între degete, apoi înşfăcă puşca şi porni, pentru că râsul acela îl urmărea ca un câine. Pădurea îl însoţea în goana lui tragică. El nu obosi şi ajunse. Lacul era frumos în seara aceea, negru şi strălucitor. Lângă apă, bătrânul îşi văzu fata, cu pletele aruncate pe spate şi râzând. Era goală şi frumoasă şi era a lui. Niciodată nu fusese atât de frumoasă. Pe bătrân îl podidi plânsul. Ridică arma. Atunci strigă pădurea cu glasul ei:

– Ta-tă..., ta-tăăă!...

Auzi râsul acela blond, ochi sub sânul stâng, trase şi nu tremură. Râsul se opri, fata rămase-n picioare, numai bătrânul căzu. Privea încremenit fata împuşcată care rămăsese-n picioare, frumoasă, goală şi a lui, şi râzând. Tânărul se opri lângă el.

– Ai omorât-o, spuse încet şi plecă.

Nu mult după aceea, veni lângă el fata lui cea vie, i se cuibări la piept tremurând şi repetă:

– Ai omorât-o, ai omorât-o...

Priviră amândoi fata aceea de piatră care râdea şi plânseră îndelung, amândoi.

 

 Ţipătul ierbii

Îşi ziceau simplu: „orbule”.

Se întâlniseră, ca de obicei, la marginea oraşului şi unul dintre ei, cel mai înalt, întrebă:

– Ce zici, orbule, vine?

– Nu ştiu, orbule, nu ştiu. „A mai crescut iarba, gândi el, şi orbul ăsta nu mă lasă-n pace.”

– Ascultă, orbule, mai zise întâiul, spunea că vine.

Al doilea orb gândi ceva, dar n-avea chef de vorbă. Aşteptă. Îi plăcea grozav să aştepte ca amicul lui să mai spună ceva. Din pricina asta se şi certaseră de câteva ori, iar acum întâiul repetă ameninţător:

– Spunea că vine...

Orbul al doilea nu voia să se certe. Supse din ţigară şi mormăi:

– Spunea...

Se aşezară. Pândiră apoi îndelung, încordaţi, până ce întâiul începu să plângă încet şi egal, cu un fel de nepăsare. Celui de al doilea i se făcu milă şi zise:

– Nu plânge, orbule, nu plânge.

Al doilea orb se gândi că el nu poate să o înlocuiască cu plânsul. Aştepta. Fata venea seara pe câmpul acesta liniştit şi rămânea cu ei ore în şir, povestindu-le lumea. Vorbea frumos, fără milă, el o admira pentru asta şi pentru că uneori, într-adevăr, cuvintele ei parcă se făceau lucruri.

Al doilea orb aştepta şi fata veni. El o simţi de departe şi vru să se ridice, dar aşteptă. Întâiul o simţi şi el şi se ridică, şi ea zise:

– Nu plânge, orbule, nu plânge.

Al doilea orb simţi cum ea îl mângâie pe celălalt şi vorbeşte cu el lung, în şoaptă, dar aşteptă nemişcat, cu bastonul între genunchi, şi se simţi puternic. Plânsul încetă. Orbul al doilea o simţi cum se apropie şi-i auzi glasul de pluş:

– Ce noapte s-a lăsat, orbule, nu se vede nimic.

Tăcu o clipă şi veni mai aproape.

– Numai bastonul tău alb se mai vede, adăugă ea şi se lipi de el.

El vru s-o cuprindă de mijloc, dar se răzgândi şi o întrebă liniştit.

– Unde e orbul?

Ea nu răspunse. Îi luă bastonul dintre genunchi şi tăcu apoi mult, culcată lângă el, pe câmp.

– Ţi-a spus cineva vreodată, orbule, şopti ea şi-şi trecu mâna tremurată peste obrazul lui, orbule, tu eşti frumos...

El vru să-i răspundă, dar se simţi purtat de buzele ei undeva departe, într-un alt întuneric, căruia nu i se putea împotrivi.

– Iubeşte-mă, orbule.

Abia târziu, când simţi cum i se ridică ceaţa aceea de pe frunte, se nelinişti şi întrebă din nou:

– Unde e orbul?

– Nu putea să rămână, răspunse ea şi-şi lipi din nou fruntea de umărul lui.

El înţelese deodată ce-i şoptise ea celuilalt şi de ce nu mai plânsese orbul. Rămase multă vreme întins, cu palmele încleştate de iarba rece, până putu din nou să vorbească.

– Să nu mai vii niciodată aici, îi spuse el sugrumat, tu nu vezi nimic, n-ai văzut niciodată nimic, gemu el şi auzi cum firele de iarbă i se rup între degete ţipând, unul câte unul.

 

 

Pământul alb

 

  Cu Nuţulea juca şah.

  Îl cunoscuse în mica farmacie unde slujea, într-o după-amiază posacă, prin octombrie. Rămăsese ultimul dintr-un grup de ţărani şi nu zicea nimic, examina cu un aer absent încăperea. Abia într-un târziu, după ce-i ignorase îndelung privirea, de parcă ar fi aşteptat să se răcească, se apropiase şi spusese calm:

  – Am auzit că dumneavoastră jucaţi şah.

  Dan mai studiase o vreme cojocul acela fără mâneci, zdrelit şi unsuros, pe care vremea tăiase creţuri complicate, subţiri. Apoi coborâse alene, ca dintr-o şa, de pe scaunul înalt de farmacie. Trecuseră alături, în locuinţă. Dan trăsese masa mai aproape de pat şi se aşezase, oferindu-i celuilalt, care aştepta nemişcat, sprijinit de soba de teracotă, scaunul. Omul juca destul de încet şi, înainte de fiecare mişcare, îşi împingea pe spate pălăria verde, caraghioasă, prea mică pentru capul lui. Apoi, când se hotăra, o trăgea îndărăt, până pe sprâncene, şi muta. După ce câştigase partida, îşi aprinsese o ţigară – cu bricheta lui Dan, pe care o luase de pe masă fără o vorbă – şi, preţ de câteva fumuri, inspectase şi locuinţa cu aceeaşi lipsă de entuziasm.

  – Gânduri bune, spusese apoi.

  Şi plecase.

  Dan privise o vreme în urma lui, gânditor, cu bărbia sprijinită în palme şi cu ţigara neaprinsă în colţul gurii. Într-un târziu, se lungise pe  pat şi începuse să arunce piesele în coşul de hârtii, atent, una câte una.

 

  Nu-i plăcea să piardă. A doua zi, închisese mai devreme şi pornise să-i dea de urmă. Locuia departe, într-un pâlc de case răzleţite de sat, un fel de „cartier”, încropit pe vremuri în jurul unei ferme. Satul, care ştia tot, nu-i putuse spune mai nimic despre Nuţulea. Se vorbea despre el cu un soi de respect cenuşiu şi parcă molfăit între dinţi. Notabilităţile îl priveau chiorâş, pentru că nu venea la şedinţe. Iar când venea, le spărgea. Într-un moment ales pe criterii numai de el ştiute, îşi arbora pălăriuţa şi dus era. Cu „gânduri bune” sau, cel mai adesea, fără. Întrebat cum o să ştie el, cu asemenea purtare, dincotro bate vântul, răspundea în doi peri:

  – M-anunţă ei, nu mă lasă neanuţat...

  Şi vecinii cârteau. Nimeni nu se putea lipi de Nuţulea. Dan înţelesese acest lucru într-o zi când îi contabilizase, amuzat, cuvintele. Într-un fel, ceea ce se petrecea era foarte comic, pentru că nici el nu era vorbăreţ. Cu toate acestea, în iarna care venise curând, bogată, aproape toate serile şi le petrecuseră împreună, cu ochii pironiţi de tabla cadrilată, cu degetele galbene de tutun, cu vinul şi cu prietenia lor tăcută pe care, înainte de a se rostogoli peste ei întâmplările acelea, Dan o simţea ca pe un al treilea comesean, luminat pe dinăuntru.

 

  Totul începuse fără ca Dan să-şi dea seama, într-un amurg alb, unul dintre acelea care par plăsmuiri. Lucrul cel mai important pe care şi-l amintea din seara aceea era o mână. O mână pe care o putea revedea uşor, de îndată ce închidea ochii. Asta pentru că, încă din copilărie, se dedase unui joc secret, care-i făcea o bizară plăcere. Se deprinsese să privească mâinile oamenilor ca pe nişte fiinţe aparte, independente. După un oarecare exerciţiu, efectul era, într-adevăr, straniu. Fapt e că, la el, obiceiul ăsta devenise o adevărată deformaţie. Ajunsese să urmărească, involuntar, mâinile tuturor celor cu care stătea de vorbă, uitând, uneori, pur şi simplu, că ele aparţin cuiva.

  Mâinile lui Nuţulea erau enorme, ca nişte labe. Dan le studiase îndelung şi-i plăcea gingăşia cu care împresurau piesele, strângându-le apoi o clipă, ocrotitor parcă, în pumn. Cu una din aceste mâini începuse totul. Se oprise deodată în aer, încremenită, de parcă ar fi fost un om care ascultă. Dan simţea truda muşchilor care încercau să întindă degetele acelea neascultătoare, obişnuite să apuce. Fusese o senzaţie fugară sau poate că-l privise pe Nuţulea prea târziu, pentru că, atunci când o făcuse, nu observase nimic deosebit. E adevărat că, apoi, Nuţulea jucase destul de aiurea şi pierduse, dar, pe atunci, Dan era încredinţat că ştie să joace şah.

  Întâmplarea făcuse să fie ocupat în ziua următoare şi să nu treacă pe la Nuţulea. Abia a  treia zi avusese siguranţa că ceva nu era în ordine. Întâi de toate, Nuţulea nici nu-l auzise intrând. Stătea în mijlocul casei, înalt, cu picioarele depărtate, cu mâinile în buzunarele pantalonilor peticiţi, şi fuma, cu ochii ţintă la fereastră. De la început ceva i se păruse lui Dan neobişnuit în încăperea aceea. Abia mai târziu băgase de seamă că  toate hârtiile de la stelaj şi de pe lângă paturi erau schimbate. O faţă de masă, albă, deschisese odaia, ca o fereastră.

  – Nuţ, pe cine sărăbătoreşti, Nuţ?

  – Pe nime...

  Avea un râs neauzit, un râs din ochi şi din luminile dinţilor.

  Umpluse două pahare pe care Dan nu le mai văzuse, două pahare de cristal. Vorbise mult în seara aceea, vorbise agitat, ca să umple parcă minutele, ca un om cuprins de frică. Băuse mult, strângând paharul elegant între degetele lui mari, în necontenită frământare. Într-o vreme, tresăriseră amândoi, auzind distinct în geam un zgomot surd. Nuţulea se repezise la fereastră şi aproape smulsese din loc perdeaua simplă, de tifon. Un bulgăre mare de zăpadă, strivit, înstelase geamul.

  E ciudat cum se zbate bucuria în oamenii închişi din fire.  Dan ţinea minte şi acum jena ce-l cuprinsese în faţa bărbatului aceluia dezarticulat deodată. Târziu, când se despărţiseră, Nuţulea îi spusese, parcă ruşinat, că a doua zi, joi, pleacă după lemne şi că, deci, seara n-o să fie acasă.

 

  Farmacia era aşezată destul de prost, între crâşmă şi prăvălia sătească. Altminteri, locul îi plăcea lui Dan, pentru că aici se derula, de fapt, filmul satului, pe care el îl viziona, flasc sedus, prin vitrină.

  În acest panoramic, Sacu era nelipsit. Dan umblase prin multe sate şi nu pricepea de ce naiba în fiecare există câte un individ din ăsta, care te face să-ţi vină să te spânzuri. Aici, ţăranii aveau îndeobşte obstinaţia de a se îmbrăca anapoda şi cât mai urgisit cu putinţă, dar pe Sacu, de când îşi făcea veacul îndărătul acelei vitrine, Dan nu-l văzuse decât cu o singură cămaşă, pe care o purta, şi iarna, descheiată până la brâu şi năclăită, şi cu aceiaşi nădragi, din care atârnau, ca nişte frunze veştede, zdrenţele.

  I se spunea Sacu, pesemne pentru că trăia din cărat. Descărca lăzi cu marfă pentru prăvălie, îi ajuta pe cei de la crâşmă să schimbe butoaiele, ducea sacoşe burduşite la doctor sau la popă. Pentru toate acestea nu voia decât alcool, aşa că era beat mai toată ziua. Avea şi nişte ochi senini, foarte mari şi goi, pe care îţi venea să-i spargi.

  Vineri dimineaţa, Sacu fusese adus la farmacie bătut măr de Nuţulea. Era un lucru făcut temeinic, cu o cruzime de nespus. Dan mai ţinea minte ochii aceia albaştri, neputincioşi, privindu-l din găvanele negre.

  Structura întâmplării era simplă. Sacu stătea la crâşmă până seara târziu şi, la întoarcere, trecea pe lângă casa lui Nuţulea. De câteva seri, îi venise ideea neghioabă de a-i arunca acestuia cu bulgări de zăpadă în geam. Cu o seară în urmă,  Nuţulea îl aşteptase în poartă şi, prinzându-l asupra faptului, îl înflorise cu podoabele acelea, pe care doctorul le descria, cu lux şi ştiinţă, pe două pagini.

  Satul vuia. Dan trecea printre privirile oamenilor ca printre nişte crengi în pădure. Îl căutase pe Nuţulea câteva seri la rând, apoi se lăsase păgubaş. Era limpede că-l ocolea.

 

  ...În noaptea aceea când venise Nuţulea, întunecat şi băut, şi biciuit de zăpadă, iarna răsucea satul în palme şi-l storcea năucă de puteri. Un vânt de parcă cerul bătea din aripi şi ei - două umbre zadarnice prin omăt.

  Acasă la Nuţulea juca focul. Îi dăduse să bea, ca să se dezmorţească, în odaia răvăşită. Apoi scosese, dintr-un fel de scrin cu sertare mari, o basma ţărănească uzată, legată cruciş. O pusese pe masă şi o desfăcuse. Era plină cu fărâme de pământ uscat, aproape alb. Povestea acelei ţărâni i-o spusese, fără şir, în toată noaptea aceea sfâşiată. Dan îşi dădea seama ce însemna pentru Nuţulea să povestească asemenea lucruri, ştia că n-o mai  făcuse niciodată şi că se întâmpla ceva ireversibil şi stupid. Într-adevăr, odată cu noaptea aceea, prietenia lor muri. Cât mai rămăsese el în sat, se salutaseră tăcuţi, de departe, şi se evitaseră cu migală.

  Lucrurile se petrecuseră cu vreo cincisprezece ani în urmă, când Nuţulea îşi îngropase tatăl şi rămăsese singur la casa bătrânilor, cu ograda şi cu orgoliul lui fără margini. Încercase să scape de sărăcie şi muncise mânios, dar nu izbutise mare lucru. Faptul că nu putea ieşi la lumină îl otrăvea. Se zăvorâse în sine şi nu se ducea nicăieri, nici măcar prin sat duminica.

  Tocmai se hotărâse să vândă tot şi să-şi caute norocul aiurea, când începuse să audă, seara târziu, la ceasul când se spărgeau şezătorile,  nişte zgomote mici şi înfundate în geam, de parcă cineva ar fi dat cu pietricele sau cu bulgări. Într-o sâmbătă, ieşise în poartă destul de repede ca să vadă pierind umbra unei fete. O lăsase în plata domnului, - ce să se pună el cu „ai Mamii”–, deşi fata era frumoasă şi lui îi plăcea să ştie că ea îi aruncă  cu bulgări în geam. Dar  într-o seară tot o aşteptase şi-o întrebase morocănos de ce nu încape ea de geamurile lui. Apoi îi adusese la cunoştinţă că, dacă o ţine aşa, într-o bună zi s-ar putea să le spargă. Ea spusese că bine-ar face să le spargă, pentru că atunci poate c-ar mai vedea şi el lumea. Aşa-i spusese ea atunci, chicotind de departe, dar apoi venise mai aproape şi, în cele din urmă, chiar foarte aproape.

  Geamurile caselor vechi, cum era cea a lui Nuţulea, au ferestrele mici şi adânc retrase în ziduri, aşa că bulgării aruncaţi de fată, după ce izbeau geamul, rămâneau, sfărmaţi, pe pervaz. Dimineaţa, el aduna bulgării aceia  şi-i punea în bocceaua ţărănească uzată, legată cruciş.

  Lucrurile alunecaseră lin până într-o zi când se înfăţişase la el Mitrea Mamii, tatăl fetei. Mitrea ăsta avea un glas apus, care foşnea. Cu glasul acela îl încunoştiinţase pe Nuţulea că „uşile caselor lor nu se potrivesc”.

  Măria Mamii locuia şi acum, cu bărbatu-său, la capătul uliţei. Nuţulea era încredinţat că ea îi aruncă, seara, bulgări de zăpadă în geam. Ieşise s-o aştepte, ca pe vremuri, şi dăduse peste bietul Sacu.

 

Chemarea

 

  Bătea o ploaie linguşitoare, de toamnă, cu fire obosite şi subţiri. Pe uliţa mare se întorceau porcii. Alergau în neştire, într-o cursă a foamei, numai câte unul se mai oprea uneori, pe câte o buză de şanţ, amuşinând, ca un câine.

  Doctorul trăia o zi rea. Aseară se cam certase cu popa, -  de fapt, fusese o discuţie zadarnică, fără nici un Dumnezeu, una din acelea care te fac să gândeşti de pomană. Apoi, dimineaţa, venise pădurarul, cu recunoştinţa lui şi cu ocolişurile lui de ţăran, să-i spună că Biderang sapă. Biderang... Toată lumea ştia că despre asta nu se vorbeşte.

  Luase şareta şi acum îi era ciudă că nimerise tocmai ora când se întorceau porcii. Înjura, mohorât, gropile din drum şi ploaia.

  „Acuş trebuie să se ivească”, gândi.

  Simţi răceala aceea cunoscută la tâmple şi mai înjură.

  Într-adevăr, Biderang apăru, în faimoasa lui manta militară, mânând din urmă porcii, alergând - i se păru - întocmai ca şi ei, şi suduind. Trecură unul pe lângă altul şi trăsniră din bice fără să se privească, gonind apoi înainte prin ploaie.

 

  - Sapă, zici.

  - Sapă, domnu’ doctor.

  Bici. Neagra alerga ca vinovată. Aşa-i spusese pădurarul, că sapă. De două zile, lângă Gorunul negru, porcarul satului sapă. Şi pentru asta trebuia chemat doctorul... Bici. Despre asta nu se vorbeşte.

 

  - Bună ziua, domnu’ doctor.

  - Bună ziua.

  Tăcere. Curios cum cheamă tăcerea privirile. Aşa simţise şi el că, dacă omul tace, trebuie să-l privească. Îl văzuse. Şi mai văzuse tăcerea de dincolo de uşă. Tăcerea care aştepta. Satul. Aceea îl înfiorase. Era sigur că faţă de omul acela nu simţise nimic. Văzuse, profesional, urmele ocnei, paloarea. Şi tăcerea de dincolo de uşă. Tăcerea care aştepta. Satul aştepta un cuvânt. Nu-l spusese, spusese altul, cu toate că simţise cum se năpusteşte în odaie tăcerea aceea şi-l face iarăşi "feciorul Ilchii Uliului", cea ucisă, demult, pentru dragoste.

  Întotdeauna se gândise mai puţin la omorul acela de necrezut, decât la clipa când se va întoarce omul care lovise şi-i va spune: "Bună ziua, fiule". De fapt, totul fusese mult mai simplu. Biderang se întorsese, el îl privise în ochi şi nu simţise nimic. Numai tâmplele i se răciseră când, în loc de cuvântul acela pe care-l aştepta satul, deschisese uşa şi spusese:

  - Următorul!

  Bici. Şi mai simţise un fel de oboseală, de parcă şi-ar fi vărsat în cuvântul acela puterile. Nici nu se mai uitase după omul care pleca. Ba poate că se uitase, căci îi rămăsese în minte cum îl urmărea umbra, ca o noapte mică.

  Biderang se făcuse porcar şi rămăsese-n sat, dar nu-l mai căutase niciodată. Satul ştia că despre asta nu se vorbeşte, totul părea topit şi uitat - şi deodată Biderang începuse să cânte din vioară. Satul parcă se smintise, toţi îşi amintiseră că Biderang fusese cel mai vestit hididiş din plasă şi, seara, se adunau pâlcuri în parcul de lângă dispensar, să-l asculte. Erau melodii pe care nu  le mai auzise nimeni, ciudate şi lipsite de veselie, pe care oamenii aceia simpli le ascultau totuşi, nemişcaţi, până târziu.

  Acum sapă. Bici. Despre asta nu se vorbeşte, dar se va duce la Gorunul negru. Acum nu se duce. Bici. Ieşise numai să se răcorească. Nu, nu era asta. Înţelese, istovit, că, de fapt, nu se duce pentru că voia să asculte vioara aceea...

 

  Vioara dansa peste sat dezmăţată şi neagră, cum poate nu mai fusese nicicând. Melodia se întindea ca o limbă, lingea, devotată, văzduhul şi, parcă beată apoi, se prăbuşea într-un ţipăt prelung, omenesc, sfârşindu-se între ierburi şi gâze, încet şi nehotărât, ca un miros al pământului.

  Satul statornicise o tăcere de strană pentru "ceasul porcarului". În ceasul acela se lăsa un fel de întuneric, mai mare decât cel de  afară. Apoi nu se mai întâmpla nimic, viaţa aluneca mai departe, cu foşnet de fuste la porţi şi cu ţipătul crâşmei.

  Doctorul ascultă mult în seara aceea, până-l văzu pe Biderang îndepărtându-se, ca de obicei, spre crâşmă. Se nimerise şi un asfinţit anapoda, negru. Era un nor peste soare şi razele ţâşneau până departe, în fascicole negre pe cerul curat. După ce se întunecă, doctorul înşeuă calul şi galopă îndelung, de unul singur pe câmp, până obosi.

 

  Când vine moartea în sat, se opreşte întâi la fântână. Bea apă odată cu caii, se agaţă de găleată şi-o face mai grea, şi toată ziua apa are gust de nefiinţă. Toată ziua satul vorbeşte despre moarte, de parcă apa din fântâna aceea ar fi udat cuvintele. Apoi, seara, săruturile o şterg de pe buze şi moartea moare şi ea.

  Acolo, la fântână, se aflase şi despre moartea lui Biderang. Murise urât, în Criş, departe de sat.

  „E mai bine în pădure, se gândea pădurarul în drum spre Gorunul negru, jivinele ştiu să moară”.

  Era seară. Umbra copacilor creştea şi făcea noapte. În sat, spusese că-i pare rău de moartea porcarului, dar lui nu-i părea. Se ducea să-i vadă ascunzătoarea aşa cum s-ar duce să împuşte o jivină moartă. Totuşi, parcă îi venea să se furişeze, nu putea merge aşa, rece şi liniştit, spre groapa aceea, pe care porcarul o săpase cu spaimă, încetul cu încetul.

  Trecu de luminiş şi privi pe pământul cu lună. Se opri într-o parte şi privi, şi se făcu alb. Groapa era deschisă, pământul strălucea. Şi ieşise din groapa aceea, poate ca să se umple cu lună, un cosciug mic cum el nu mai văzuse, unul mic ca o jucărie. Şi dormea în cosciug vioara aceea, cu gâtul afară. Mai văzu că porcarul tăiase cu sete în gorun o cruce adâncă şi mare. Şi mai ştiu fără greş că în spatele gorunului răsuflă o umbră chircită, o umbră pe care o cunoştea, dar pe care trebuia să o lase acolo.

 

Ádia

El trase. Globurile zburau numaidecât în ţăndări, cu un icnet ascuţit, ca un chiţcăit de şoarece. Sticlele goale, de vin, plesneau de obicei în jumătate. O parte lovea înfundat pământul, în vreme ce gâtlejele colţuroase, suspendate în fire de catgut, se legănau în văzduh şi se răsuceau, ca într-o spânzurătoare.

– La dracu, Ádia, râse el, chestia asta nu-mi place deloc. Nu mi se pare grozavă.

Femeia ridică arma.

– Aşteaptă, spuse.

Traseră apoi din nou, patru focuri. Nu trăgeau în acelaşi timp, se aşteptau, ca vânătorii, din politeţe sau, poate, din orgoliu. Copacii erau trişti. Crengile, dezgolite şi înnegrite de ploi, păreau arse de un incendiu şi înmărmuriseră, ca nişte ruine. Globurile subţiri şi colorate, rămase de la bradul de Crăciun, străluceau sub ele, în bătaia lividă a lunii, ca nişte fructe nefireşti şi batjocoritoare.

– Unul, remarcă el. Nu e cine ştie ce.

Ea nu răspunse, încărcă iar arma. Trase apoi repede, cu gestul acela elegant, de cunoscător, care te face să crezi că nu ochii ţintesc, ci mâinile. Două din cioburile ce se legănau sub ramuri dispărură.

– Ştiu să împuşc, comentă ea, dar eu nu trag pentru asta. Ai face mai bine să-mi încarci puşca.

Bărbatul ridică din umeri. Ea îi întinse arma, apoi se aplecă asupra câinelui, un câine mare, brun, cu urechile clăpăuge.

– Rip!

Câinele încercă să ridice o ureche, dar era prea grea. Îi aruncă o privire adormită.

– Ai să mă plictiseşti, îi comunică ea.

– Poftim arma, Ádia, zise bărbatul.

Ea se ridică, luă arama, trase şi ecoul răspunse ca o palmă.

– Eşti un prost, Rip, spuse ea descărcând la întâmplare, în aer şi celălalt cartuş.

Deodată bărbatul tresări. Ai fi zis, privind câinele acela bătrân şi nemişcat, că nu se întâmplase nimic. Rămăsese în aceeaşi poziţie, aşezat, cu urechile atârnându-i ca nişte frunze ofilite, dar el urla, urla înalt şi strident, sfâşiindu-şi beregata, expurgând parcă o lungă deznădejde.

Şi satul căzu în delir. Primii răspunseră, sfrijit, nişte zăvozi de departe. Apoi specia se dezlănţui. Părea că universul geme de câini flămânzi, care se sfâşiau halucinant, definitiv. Era, în noaptea spartă, ceva neobişnuit de aţâţător şi femeia îl privea triumfătoare, mângâindu-şi câinele.

– Nocturna, şopti ea dezgolindu-şi dinţii într-un surâs eliberat, nocturna...

Bărbatul rămase cu privirea pironită în ochii aceia larg deschişi, în care părea că arde o viaţă aparte, detaşată de fiinţa ei, o viaţă care abia acum înviase şi despre care el se gândea cu groază că nu ştie nimic.

 

Calul de lemn

Când îl văzuse pentru întâia oară, se uitase la el pironită, ca la un vânt mare. Era şi foarte caraghios şi neajutorat, singur acolo, în sala de aşteptare, cu pălăria în mână. Tot aşa, cu pălăria în mână, intrase şi în cabinet şi nu se mai despărţise de ea, o învârtise în mână sau îi dăduse câte un bobârnac înăuntru, ca să se umfle, cum fac ţăranii. Ea se pricepea la bolnavi şi râsese tare. El o ţinea, însă, înainte că îl doare în piept şi nu poate să doarmă, şi atunci ea se hotărâse să-şi desfăşoare toată ştiinţa. Îi luase temperatura şi-l ţinuse un minut cu gura deschisă, timp în care îi studiase râzând în sinea ei dinţii tineri. Se gândise că e primul om din cariera ei care simulează iarna şi că o să-i arate ea lui. Aşa că se încruntase deodată de parcă ar fi descoperit acolo, în gura lui o locomotivă. Îl pusese să se dezbrace şi, cum el tot flutura pălăria aceea,  i-o luase din mână şi-o pusese în cuier. Îl auscultase multă vreme şi-i palpase muşchii puternici, punându-i întrebări pline de îngrijorare. Apoi continuase jocul. Se aşezase la masă şi scrisese îndelung într-un caiet tot ce-i venise în minte. În cele din urmă, îi întinsese, solemn, o reţetă cu vitamina C şi-l invitase să treacă neapărat peste trei zile, ca să-i spună cum se simte. În tot acest timp, aruncase câte o privire severă în ochii aceia căprui, care o priveau îmbufnaţi şi cu un fel de supunere.

– Ce are, doamnă, Suvristu? o întrebase, uimită, asistenta, care îl văzuse ieşind din cabinet cu reţeta în mână.

Mai târziu se gândise ce anume o făcuse să mintă când i-a răspuns fetei că Suvristu avea gripă şi de ce naiba făcuse totul cu atâta veselie.

Când Suvristu apăruse din nou, peste trei zile, ea îl observă cum aşteaptă  să termine cu toţi bolnavii, deşi venise înainte. Îl întrebase dacă tot îl mai doare în piept şi tot nu poate să doarmă. El îi spusese, senin, că-l doare şi mai tare şi că n-a dormit de trei zile. „Tipul ăsta îşi bate joc de mine”, se gândise ea şi se decisese să-l pună la punct. Avea, aici, metoda ei fără greş: injecţiile. Învăţase asta cu copiii de şcoală, care simulau până în ziua când le făcea câte o injecţie. Aşa că-i făcuse şi lui Suvristu o injecţie cu ser fiziologic în fesă, ca să-l vadă foindu-se. Pentru că, după toate acestea, desluşise în ochii lui o sclipire ironică, se înfuriase şi-l convocase şi pentru a doua zi. A treia zi, deşi nu-i mai spusese nimeni să vină, el se înfiinţase, conştiincios, la injecţie. Spre mirarea ei, după ce se îmbrăcase Suvristu mai stătuse o vreme, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul, apoi îi pusese ceva pe masă şi ieşise. Era un cal de lemn, şi ea înţelesese de la prima vedere că era neobişnuit de frumos. Era un cal enorm, prins în hamuri, care alerga cu capul în piept. Se simţea că un surugiu îl struneşte din spate, dar calul alerga cu o linişte elegantă, având aerul că mult îi pasă lui de bici şi de hamuri şi că aleargă la trap pentru că aşa vrea el. Toată după-amiaza se învârtise în jurul calului aceluia nou şi alb, privindu-l din toate direcţiile, ca o fetiţă, iar seara observase că i se lasă în piept un fel de greutate. Apoi îşi spusese că era tare proastă şi că ar putea să-i fie ruşine. Adormise cu gândul că e proastă şi că, a doua zi, trebuia să termine cu chestia asta.

În ziua următoare, Suvristu îşi făcuse apariţia din nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea nu putuse să-l privească în ochi, se enervase şi-i înfipsese acul  cu furie în muşchi, apoi îi spusese că asta era ultima injecţie.

– Şi banii? întrebase el, privind-o tot atât de îmbufnat ca întâia oară.

– Care bani? se bâlbâise ea şi îngheţase.

Apoi îşi dăduse seama că era vorba de banii pentru injecţii şi simţise că aerul închis în piept o eliberează. Nu voise să ia, atunci, bani de la el, şi-i spusese să i-i aducă mâine, ba nu, poimâine, pentru că a doua zi, ea urma să plece la oraş.

El ieşise încet, fără s-o privească. Abia când ajunsese afară, ea îşi venise în fire şi zburase după el. El auzise uşa deschizându-se brusc şi se întorsese.

– Calul..., spusese ea, calul.... e foarte frumos.

 

În ziua următoare, în autobuz, ştiuse cu precizie că omul care se aşezase în spatele ei era el. Îi simţea răsuflarea în ceafă, se întorsese, fricoasă, şi el o salutase şi ea îi răspunsese. La oraş, se învârtise de colo-colo, simţind că n-o interesează nimic. Începuse să ningă, copleşitor. La întoarcere, în cursă, nu se uitase după el. Abia mai târziu auzise ce vorbeau oamenii, privise afară şi văzuse că s-a pornit viscolul. Zăpada învăluia maşina ca un incendiu, şi călătorii murmurau că pe Drumul Sârbilor n-o să se poată intra. Asta se mai întâmplase şi iarna trecută, când fusese silită să doarmă o noapte la doctorii din Brusturi. Erau plicticoşi; îi venise să înjure. Şoferul trecuse, însă, de Brusturi, semn că avea să încerce să ajungă în sat, şi ea îşi făgăduise să doarmă trei zile. Afară se sfâşia totul. Maşina intrase, într-adevăr, pe Drumul Sârbilor, dar, după câteva zeci de metri, se oprise. Ea auzise blestemele şoferului, care pusese frâna şi plecase în spate, la motor, cu taxator cu tot. Îşi întorsese privirea după ei, îngrijorată ca toţi ceilalţi, şi atunci îl văzuse din nou în spatele ei. El nu se preocupa de şofer: o privea liniştit. În scurtă vreme, lumea începuse să se agite, se auzeau glumele bărbaţilor. Şoferul nu putuse repara pana şi spusese tare că n-au ce face, trebuie să se ducă, toţi, pe jos, la Brusturi şi să aştepte acolo până a doua zi dimineaţa. Maşina se golise, femeile ţipau la coborâre. Coborâse şi ea într-un grup de sătence, care o întrebau cum o să meargă ea pe jos cu tocurile acelea. Afară se oprise, pentru că vântul o pălmuia. Apoi mersese înainte, urmărind picioarele celor din faţă, şi-şi dăduse seama că nu şi-a prins şalul ca lumea, încercase să şi-l potrivească, dar, cum nu-şi scosese mănuşile, o răbufnire de viscol i-l smulsese din mână. Alergase după el, dar căzuse la primii paşi. Căzuse rău, pentru că nimerise, fără să-şi dea seama, în şanţul drumului. Atunci observase că oamenii din faţă mergeau înainte: nu văzuseră nimic, pentru că viscolul venea din urmă şi nimeni nu se întorcea împotriva lui. Căzuse ca un copil, şi îi veni să plângă. Încercase să se agaţe de ceva, dar nu găsise decât zăpadă şi atunci îl văzuse lângă ea, cu şalul acela în mână, cum îşi apăra faţa cu ceva şi se uita la ea ca un prost. În cele din urmă, el o dusese în drum, îi pusese şalul şi i-l înfundase bine sub palton, apoi ea simţise pe cap ceva mare şi greu şi înţelesese că, peste şal, el îi pusese cuşma lui. Îl auzise râzând şi-i văzuse dinţii în care lovea zăpada. Apoi se simţise deodată luată pe sus şi strânsă bine de picioare, pentru că ea începuse  să le foarfece şi să se zbată. Curând, strânsoarea lui slăbise şi ea înţelesese din asta că nu trebuie să-i fie frică. Dar apoi se îngrozise, simţind înţepăturile zăpezii pe glezne. Omul mergea împotriva viscolului, nu mergea spre satul vecin, ca toţi ceilalţi, mergea spre Sârbi. Începuse din nou să se zbată şi-i simţise iar strânsoarea, apoi se lăsase în voia lui şi începuse să plângă încet. În cele din urmă, îşi dăduse seama că se simte bine purtată aşa şi că, dacă n-ar fi picioarele, ar putea să uite unde se află şi ce se întâmplă. Ele, însă, îi ardeau. Deodată simţise că vântul nu mai bate şi că el se apleacă. Nu îndrăznise să se mişte, ştiu că au ajuns la moara dărâmată şi îşi ţinuse răsuflarea. Apoi îşi dăduse seama că el îi trage ceva peste picioare şi înţelesese. Era un sac. Omul o vâra în sac, pesemne cu sacul îşi apărase faţa atunci când se uitase la ea lângă şanţ. Îl auzise spunând ceva, ceva destul de lung, dar cuvintele se înecau în prăpăd. Apoi drumul mai departe,  nesfârşit, şi braţele lui care începuseră să tremure, şi treptele, unde el căzuse şi se întorsese fulgerător pe spate, ca ea să nu se lovească, şi rămăsese acolo. Ea îşi scosese sacul de pe picioare şi intrase în casă şi se întorsese să vadă trupul acela de ţăran, lungit pe trepte. Se apropiase de el şi-i găsise capul râzând, cu zăpadă în gură.

 

 

Nu mai vrea să-şi amintească noaptea aceea, îi mai simte numai buzele aspre pe ochi şi aude viscolul şi paşii lui înceţi, când se dezlipise de ea şi plecase. Îşi aminteşte numai cum el venise a doua zi cu sania, cum se priviseră prin fereastră şi cum el înţelesese şi se întorsese liniştit şi cum, la câţiva paşi de drum, începuse să fugă şi sărise în sanie, şi cum ea deschisese fereastra şi-i auzise strigătul:

– Hai, cai!...

 

Al doilea

 

  Bărbatul sta jos. Dan ştia că alţii ar fi putut spune despre el lucruri mult mai deştepte, dar lui aşa-i rămăsese-n minte, stând jos şi dormitând, cu pălăria trasă peste ochi, în timp ce gloanţele îi smulgeau pământul de sub picioare. Dan era gras, dar deprinsese repede mersul agil, puţin săltat al bărbatului aceluia din Far West şi, de când văzuse filmul, îl imita cu o voluptate prostească. Aşa trecea şi acum, cu pas agil şi puţin săltat, pe cheiul apei murdare. "E o cutiuţă în care păstrăm neghiobia, se gândi. Eu am deschis-o".

  De când îl imita pe westman-ul acela, avea continuu senzaţia că înlăuntrul lui doarme ceva important, ceva care trebuie lăsat în pace. "Astăzi, dacă e să fim drepţi, reflectă el mai departe, nu doarme în mine nimic. Sunt gol ca o scorbură".

  Mergea la Pavel. Întotdeauna îi plăcea la ei, pentru că puteai să intri şi să-ţi tragi un glonte-n tâmplă fără ca asta să-i tulbure prea mult. Intră. Nu-l înregistră nimeni, pentru că era aproape întuneric, ardea numai o lampă de carte minusculă pe măsuţa de nuc. Cineva răsfoia pe măsuţa aceea hârtii şi Dan ştiu ce urmează. Se aşeză pe covor, într-un colţ, cu paharul alături, îşi trase pălăria pe ochi şi începu să dormiteze.

  Pavel citea versuri. "Am să ascult puţin", se hotărî Dan şi-şi aminti, cine ştie de ce, cuvintele acelea ale lui Ioan Botezătorul, pe care  el, Dan, i le spusese lui Pavel când acesta venise pentru întâia oară, în liceu, să-i citească versuri. "Doamne, eu am trebuinţă de tine, nu tu de mine". "Are limba lui, se gândi Dan. Străină, dar a lui".

  Pavel citea crispat, nedreptăţit parcă, şi Dan nu mai ascultă, bău încet, fără gânduri. Auzea numai foşnetul paginilor, mărunt, întrerupt de pauze inegale. Îl ştia cum citeşte – răsfoind înainte de fiecare poezie toate hârtiile, de parcă şi-ar fi uitat undeva între ele glasul. Dan stătu aşa multă vreme, îmbătat de nemişcare, de parcă ar fi pescuit.

  - Stinge, auzi deodată şi-şi dădu seama că cineva aprinsese lumina.

Nu reacţionă nimeni. Lumina rămase aprinsă.

  "Era mai bine pe întuneric", se gândi Dan.

  – Gipsulică, îţi place lumina? urmă vocea lui Pavel.

– Era destulă, spuse cineva, moale.

  Lumina rămase aprinsă. Pavel nu mai zise nimic, începu din nou să citească şi Dan se nelinişti. „În casa asta se întâmplă ceva, gândi el. Trebuie să mă uit”. Se desprinse de perete şi-şi ridică borul pălăriei, lent, cu degetul arătător, ca bărbatul acela. Deschise ochii. Lumina puternică i-i închise la loc, dar el avusese timp să vadă că, pe canapea, era lungită o fată străină. Aşteptă puţin şi deschise iar ochii. "Nu, nu s-a batjocorit lutul", decise el numaidecât. Asta trebuie să fie culoarea zibelinei". Privi mai departe, cu atenţie, ochii albaştri ai femeii, nu prea mari. "Parcă ar fi lichizi , remarcă el, parcă înoată tot timpul în lacrimi". Nu era blondă, deşi avea părul deschis la culoare, strâns într-un coc neglijent, care-l lăsa să cadă liber, făcând-o să semene cu o salcie. Femeia avea un picior prins în gips, până mai sus de genunchi, era întinsă lejer pe canapea şi asculta cu un zâmbet distrat şi stoic.

  - Nu mai citi, Pavel, am obosit, răsună o voce. Vocea aceea i se păru schimbată lui Dan, el îşi ridică privirea de pe trupul femeii şi se întoarse spre cea care vorbise. O privi mult, încordat, cu un fel de disperare, în timp ce Pavel citea mai departe, în limba aceea străină. "Doamne Dumnezeule, tresări el, dar femeia asta e urâtă!" O analiză încet, cu uimire crescândă. "Ar trebui să-mi fie ruşine, dar e urâtă, domnule, se înfurie el, cum naiba n-am văzut asta până acum?" Îşi întoarse privirea spre Pavel. "E urâtă!", fu gata să-i spună, dar văzu că Pavel se îmbătase. Acum nu mai citea, recita în neştire, extatic sau strangulat şi stins, cu ochii la femeia aceea. Dan îşi căută cu nelinişte un loc pentru privire, ochii lui întâlniră din nou capul mic şi încruntat al Margăi, buzele ei tremurânde, capotul cunoscut, de nevastă. Ea îşi dădu seama că e privită, îl privi la rândul ei şi buzele îi tremurară mai tare. Trecu pe lângă Dan, reuşi chiar să-i zâmbească, şi ieşi din încăpere.

  Pavel se ridică de la măsuţă.

  - Gata, Gipsulică, zise el şi se apropie de femeia culcată. Îşi trecu apoi, lung, palma peste ghipsul acela de pe piciorul femeii, cu un zâmbet luminat, parcă în somn.

  - Gata...

  Dan şi-o închipui deodată pe cealaltă femeie întinsă sub gestul acela al mângâierii şi simţi că trebuie să plece de acolo imediat, altfel nu va putea uita asta niciodată. Se ridică repede, printr-o mişcare, fără să se sprijine de nimic, ca  bărbatul acela, şi ieşi.

  În antreu, o găsi pe Marga. Era chircită pe un taburet, cu mâinile pe genunchi, şi plângea. Plângea încet, ca un avion. Dan vru să-i spună ceva, dar se văzu deodată în oglindă, gras şi ridicol, cu micul pistol-brichetă în mână, în zumzetul acela de avion. Ieşi încet, al doilea.

 

Minus infinit

 

  Uşa se închise fără zgomot. Era o uşă veche şi grea, de metal şi Dan regretă că  fusese unsă. Scârţâitul ei îi dădea un simţământ de perenitate. „Pariez că au uns şi broasca”, se gândi. Aşa era. Răsuci cheia în ambele sensuri, de câteva ori, şi se indispuse de-a binelea. De fapt, încă din casă îl sâcâia ceva nedefinit, un fel de nemişcare ce părea că se statornicise în aer. Lumina zilei era prea albă. Ridică ochii şi văzu cerul acoperit în întregime de nori albi, lipsiţi de strălucire.

  Privi în lungul străzii şi nu zări pe nimeni. În schimb observă că ambele trotuare erau stropite metodic cu opturi de apă şi bine măturate. Ridică din umeri şi porni, călcând pe şirul de infinituri. În sfârşit, de după colţ se ivi un om. Venea în întâmpinarea lui  cu paşi mărunţi şi repezi, de bătrân. Era îmbrăcat într-un fulgarin foarte lung, spălăcit şi purta baston. Pe chipul lui se vedea de departe ceva negru. Când se apropie, Dan constată cu surprindere că omul arborase nişte ochelari de sudor.

  - Vă rog să-mi daţi voie să trec, spuse acesta oprindu-se la doi paşi în faţa lui.

  „E orb”, se gândi Dan şi se dădu la o parte. Privi apoi în urma lui, intrigat de modul cum găsise de cuviinţă să-şi acopere ochii. Soarele întârzia să răsară şi cerul dormea mai departe sub plapuma aceea albă. Dan îşi auzea paşii lovind ritmic în tăcerea din jur. După colţ, întâlni un bărbat corpolent, îmbrăcat în trening şi urmat îndeaproape de un câine mare şi foarte arogant. Bărbatul îi dădu bună ziua şi Dan răspunse, maşinal. Nu-l cunoştea. Peste câteva clipe, bărbatul trecu din nou pe lângă el, venind din urmă cu câinele. Întoarse capul spre Dan, îl privi cu nişte ochi rotunzi şi speriaţi, îşi înclină din nou fruntea în semn de salut, dar nu se opri până la capătul străzii, unde se întoarse şi porni din nou, cu mişăcri alerte, îndărăt. Când ajunse la câţiva paşi depărtare, Dan văzu limpede că omul plângea.

  – Însoţiţi-mă puţin, îl rugă acesta gâfâind, în timp ce trecea în viteză pe lângă el, nu pot să mă opresc din cauza câinelui. Îl vedeţi? spuse omul când Dan fu destul de aproape, arătând printr-un gest abia schiţat spre câine, - e dresat. Fiul meu... vocea i se frânse într-un sughiţ de plâns, fiul meu vrea să slăbesc şi javra asta nu mă lasă să intru-n casă. N-aţi putea să-l împuşcaţi, domnule?

  – Sunt dezolat, spuse Dan după ce aruncă o privire câinelui, care-şi dezveli colţii, dar mă grăbesc la serviciu.

  – Desigur, şopti omul, desigur...

  Se smiorcăi în batistă şi se întoarse să-şi continue rondul. Dan trecu pe trotuarul opus şi grăbi pasul. Se înfurie observând că mergea cu privirile plecate, încâlcite în opturile acelea geometrice, de teamă să nu întâlnească ochii omului de dincolo. La capătul  străzii, fu cât pe-aci să se ciocnească cu orbul, care răsărise cine ştie de unde. Cu acest prilej, băgă de seamă că individul nu era defel bătrân, cum i se păruse. Lăsa o asemenea impresie, pentru că avea un cap foarte mic şi creţuri în jurul gurii. Orbul ceru din nou să i se lase cale liberă.

  Pe strada următoare, la fel de bine stropită, Dan văzu un preot tânăr care sărea peste nişte piersici. Părea foarte preocupat de această treabă, căci le muta din loc în loc după un anume dichis, înainte de fiecare săritură. Dan privi o vreme simţind cum îi coboară sângele în tălpile picioarelor, apoi  îl întrebă cât e ora, pentru că ceasul lui electronic se descărcase subit.

  – Fiule, răspunse preotul, nu există timp: există numai vremuri.

  Deodată, din curtea alturată izbucniră voci şi un bătrân mărunt de statură ieşi cu spatele înainte pe poartă, lăsând pe trotuar două sticle de sifon goale.

  – Ba am să cânt, strigă bătrânul, am să cânt!

  În urma lui se insinuă o fetiţă de vreo zece ani, care legăna în mână o cravaşă.

  – Vezi să nu vină, râse ea.

  – Să vină, ţipă bătrânul tremurând de indignare. N-are decât să vină! Să-l văd eu cum are să dea într-un oboist! Domnule, se întoarse el spre Dan, eu am făcut carieră!

  – Ha, ha, se însufleţi fetiţa, acuş vine. Cu cravaşa asta are să te altoiască: na, na! Fetiţa începu să sară într-un picior, ţinând cravaşa în braţe, ca pe o păpuşă.

  La capătul străzii, nu la capătul unde-l lăsase Dan, ci în cel opus, apăruse orbul. Bătrânul înşfăcă sifoanele şi se îndepărtă în grabă, cu buzele tremurânde. Fetiţa reintră şi ea în curte, numai preotul continua, netulburat, să sară peste piersici. Orbul se apropia şi Dan trecu iarăşi strada. „Se vede că au înnebunit cu toţii, îşi spuse el, încep să mă plictisească”. Îşi înfundă pumnii strânşi în buzunarele raglanului şi se hotărî să nu se mai oprească pentru nimic în lume, dar văzu cu mirare că orbul trecuse, la rândul lui, strada şi-i venea din nou în întâmpinare. Când ajunse în faţa lui, orbul se opri şi spuse:

  – Vă rog să-mi daţi voie să trec, domnule.

– Dumneata nu eşti orb, observă Dan.

  – N-am spus că sunt orb, domnule, vă rugasem doar să-mi daţi voie să trec.

  Dan descoperi deodată, cu stupefacţie, că, prin lentilele ochelarilor acelora ciudaţi îl priveau doi ochi mici, care se zbăteau ca nişte insecte captive.

  – Aţi putea să treceţi pe alături, îi sugeră Dan aproape în şoaptă.

  Omul schiţă un fel de zâmbet.

  – Ştiţi, domnule, eu nu văd decât înainte, din cauza ochelarilor.

  Dan îl privi mai atent.

  – Da, e o explicaţie, spuse el şi izbuti să se clintească.

  – Vă mulţumesc, şuieră bizarul personaj.

  Dan dădu colţul şi se opri istovit, ştergându-şi fruntea cu batista. Era gol de gânduri şi i se făcuse sete. „Ceva mai încolo era un chioşc de răcoritoare”, îşi aminti el. Se dezlipi de zid şi porni înainte. Din faţă venea omul cu ochelari de sudor. Dan păli. „De data asta îi administrez o directă, îşi spuse, cred că-mi mai amintesc cum se face”. Îl aşteptă, asurzit de încordare. Stătură îndelung faţă-n faţă.

  – Dacă vreţi  neapărat  să treceţi,  gemu  Dan în cele din urmă, scoateţi-vă ochelarii.

  Omul zâmbi din nou, amuzat.

  – Încercaţi dumneavoastră, spuse.

  Dan făcu un pas înainte şi-i smulse de pe cap chipiul ponosit. Puse mâna pe ochelarii aceia şi deodată simţi că nu erau de metal. Ochelarii aceia creşteau direct din carne, protuberanţe enorme sub fruntea aproape inexistentă. Ţipă de parcă ar fi atins pielea unui şarpe şi o luă, îngrozit, la fugă. La primul colţ, îl aştepta omul cu ochelari de carne. Se întoarse, o luă pe altă stradă şi-l întâlni iarăşi, şi străzile se făceau din ce în ce mai scurte, şi de după toate colţurile apăreau fiinţele acelea cu ochelari şi cereau să li se facă loc să treacă. Îşi dădu seama că erau mulţi şi erau pretutindeni: nu mai avea unde să se-ascundă. Ba da! Mai era un loc. Îşi aminti deodată de casa lui Keteles, bătrânul tâmplar de  coşciuge. Acesta îşi pusese în gard, în loc de orice firmă, un sicriu aşezat în picioare. Numai el, Dan, mai ştia că sicriul acela e de fapt o uşă, o uşă-sicriu. „Acolo n-au să mă găsească, îşi repeta el alergând cu ultimele puteri, acolo n-au cum să mă găsească”. Ajunse. Pătrunse în sicriul acela îngălbenit de vreme şi sicriul acela ţipă.

 

Trenul de la ora 5

Deasupra marilor gări, pluteşte un aer de dezastru. Peroanele gem de oameni cumsecade, înstrăinaţi deodată, care foiesc într-o derută infernală sau mestecă minutele acelea cu gust de funingine dinaintea despărţirilor, când nimeni nu ştie ce să spună. Poate că izul de nelinişte provine tocmai din insulele acelea de tăcere penibilă, care seamănă cu laşitatea, sparte, la răstimpuri, de ţipătul locomotivelor, ţipăt scurt, de spaimă, care-ţi smulge carnea.

Întâmplarea a făcut să călătoresc, în ziua aceea, într-un vagon de clasa întâi, plin de copii. Iubesc copiii. Ei n-au milă de nimic şi, în trenuri, unde asistenţa le e asigurată, îşi permit să urle chiar şi cei între doi şi trei ani. Aceştia din urmă sunt de tot hazul, pentru că urlă metodic, într-o succesiune îngrijită de game şi în perfectă cunoştinţă de cauză, fixându-te tot timpul cu o ironie savantă în ochii lor mari, fără lacrimi.

În vagonul restaurant plutea un murmur vag, de cafenea vieneză. Mai purtam în gură gustul gării, pe care alcoolul nu izbutise să-l ardă, şi căzusem într-un fel de leşin conştient, o sfârşeală asemănătoare primelor clipe de după o narcoză. Atunci s-a aşezat în faţa mea la masă o femeie. Mi-a atras numaidecât atenţia pentru că era mulatră. Îşi lăsase părul, foarte negru, pe spate şi-l legase cu o eşarfă de catifea verde. Părul nu era coafat, nici măcar vârfurile nu-i erau tăiate, ceea ce îi dădea o alură nespus de firească, de parcă abia ar fi ieşit din apă. Avea buzele tipice ale rasei, care par întotdeauna de o senzualitate debordantă. Jerseul simplu, într-o nuanţă de verde mai caldă, îi arunca pe obrazul întunecat o luminozitate indecisă şi destul de stranie. Ochii ei erau, pesemne, schimbători, nu pot crede în culoarea aceea pe care am văzut-o eu, cu reflexe de alamă. Femeia  venise de la o altă masă, îşi adusese şi paharul, din care sorbea la răstimpuri, şi mă studia temeinic, cu o veselie nedisimulată.

– Eşti cam livid, zise, am să-ţi povestesc ceva.

– Da, mormăii, hotărât să nu mă las intimidat, cred că mi-ar face bine.

– Nu prea am timp, continuă ea, cobor peste o oră şi trebuie să-ţi explic ca lumea despre ce este vorba.

– O, zâmbii, n-am să vă întrerup.

– E ora 7, spuse ea.

„Începutul, remarcai eu în sinea mea, nu e tocmai rău. Puştiul acela din compartiment trebuie să fie fiul unui profesor de matematici. Unu cu sprâncene foarte groase şi împreunate”.

– Aşa am hotărât, reluă ea, să povestesc aceste lucruri cuiva azi, la ora 7.

Am observat că, ori de câte ori zâmbea, îşi împingea puţin bărbia înainte şi în sus, ca un copil. De fapt, şi râsul îi era neîncrezător parcă şi neterminat, ca al copiilor.

– Te-am  ales pe dumneata... După mine, ridică ea paharul, civilizaţia va începe cu dispariţia tramvaielor. Când urc în tramvai, mă simt întotdeauna de parcă aş avea o unghie ruptă.

„Va trebui să ascult”, mă gândii.

– Cunoşti oraşul N? E aşezat pe dealuri şi, când coboară tramvaiele se clatină ca nişte femei grase. O legănare din asta a tramvaiului m-a aruncat ieri în braţele unui om. Nu l-am văzut pentru că era înalt, dar l-am  recunoscut imediat, la prima atingere. De aceea am rămas acolo, tremurând, în braţele lui.

 Femeia se lăsă pe speteaza uzată a banchetei. Tăcu şi degetele ei se jucau cu paharul. Bău apoi, printr-un singur gest, foarte repede.

– Trebuie să ştii, continuă ea, că pe bărbatul acela l-am dorit întotdeauna, cu o sete care mă lăsa fără puteri. Sunt femeie, urmă ea încet, ştiu ce vorbesc. E cazul să mai bem ceva...

– Ca să înţelegi asta, reluă ea după ce ni se aduseră paharele grele, ca să înţelegi asta, am să-ţi povestesc cum ne-am despărţit, în liceu. A fost o dragoste din acelea în care părinţii nu îndrăznesc să se amestece şi atunci, deodată, devin binevoitori. Ne făceam vizite reciproc şi eram lăsaţi împreună cu o nepăsare ostentativă, care trebuia să ne izbăvească de cel rău. Aveam, acasă, o canapea acoperită cu pluş verde, unde ne sărutam, cu fericirea aceea înspăimântată a adolescenţei. Într-o dimineaţă, maică-mea m-a găsit mutată, cu plapumă cu tot, pe canapeaua aceea. Părinţii mei erau destul de deştepţi şi s-au mutat, foarte curând, în alt oraş. N-au aflat, însă, niciodată că eu mă mutasem acolo în somn, fără să ştiu, ca o lunatică.

Bău iar şi mă privi o clipă cu ochii ei absurzi, atentă.

– Să nu te îmbeţi, zise, mai am nevoie de dumneata. ...După ce am coborât din tramvai, nu ne-am spus prea multe. În oraşul acesta blestemat era o toamnă blândă, ca un amurg continuu. Eram pe un fel de şosea lungă, mărginită de plopi. Frunzele căzuseră ciudat, pe umbrele copacilor. Poate că ai mai văzut asta, frunze căzute exact pe dimensiunile umbrelor, de parcă toţi copacii s-ar fi pregătit să se culce.  Şi noi treceam printre ei cu grijă, ca nişte sfeşnice.

Trenul opri. Nu într-o gară, undeva în câmp, pentru că se auzeau foarte clar, ca nişte picături de apă, cuvintele schimbate de ceferişti, afară. La opriri – am observat de multă vreme asta – toate conversaţiile se întrerup, ca rămase fără sprijin. Femeia se opri şi ea, privind în jur nedumerită. Când reîncepu să vorbească, îşi lăsase capul puţin într-o parte şi câteva şuviţe de păr îi alunecară pe obraz.

– Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat să umbli vreodată aşa, în tăcere, cu greutatea pierdută. Ne luam numai din când în când, unul altuia, obrajii în palme, abia atingându-i, de parcă ar fi fost nişte ceruri.

Sorbi din nou, uşor intrigată.

– Am început s-o cam iau razna, râse ea, şi n-avem timp. Ascultă, zise, prinzându-mă din nou în cercurile de alamă ale ochilor, am ajuns într-un cimitir. Acolo era o cruce de piatră, destul de mare, pe care scria: „Jean von...”. Urmau un nume nemţesc foarte lung, nişte date şi fotografia unui tânăr grav, cu ochelari. În spatele crucii, pe lespede, familia îndurerată pusese să se taie în piatră următorul text: „Căsuţa lui Jănică”... Ce zici de chestia asta?

Am deschis ochii.

– Mda..., făcu ea, dezamăgită parcă de privirea mea, să continuăm. N-am să-ţi mai vorbesc despre ziua aceea, eşti destul de mare ca să înţelegi şi singur. Noaptea, am ajuns într-un fel de crâşmă, destul de curată, aşezată într-o subterană şi plină de studenţi. Erau vreo 15, cineva le interzisese să cânte şi atunci n-au mai cântat, au început să bată din palme nişte ritmuri drăceşti şi erau transfiguraţi, ca de o religie. Atunci am început să vorbim despre noaptea următoare. Tot timpul a fost limpede că vom fi împreună în acea  noapte. De aceea am discutat toată ziua numai fleacuri, păstrând gândurile pentru clipele acelea de după dragoste. Clasic, nu?

Femeia îşi goli paharul.

– Am convenit să ne întâlnim azi la ora 7, zise ea şi mă privi din nou. Am dormit mult. Când m-am trezit, adăugă ea şi-şi aruncă pe spate şuviţele acelea risipite, am simţit deodată că s-a făcut ziuă.

– Cât călătoreşti? mă întrebă ea şi se opri în poziţia aceea, cu capul pe spate şi buzele întredeschise, coborând pleoapele.

Am observat că era foarte palidă. Obrazul ei întunecat părea, din pricina asta, cenuşiu. Am îngăimat ceva din care trebuia să reiasă c o să călătoresc mult.

– Da, şopti ea, poate te gândeşti la asta. Să ştii, urmă, că n-am avut nici o clipă de ezitare. Am urcat în trenul ăsta nenorocit, la ora 5, aproape fără să ştiu, ca atunci, în adolescenţă. Somn uşor, mai zise ea, intrăm în gară.

Îşi deschise poşeta şi lăsă pe masa aceea nişe bani. Apoi coborî repede, fără să mă privească, înainte ca eu să fi putut schiţa vreo mişcare. Am ieşit, totuşi, pe scara vagonului. Ploua. N-am stat prea mult, m-am întors în compartiment, pentru că ploua stins şi lasciv, or eu aş fi vrut ceva care să mă plesnească peste faţă. Copilul urla cu vitalitatea orbitoare a naturii.

 

Fereastra dinspre lume

Ramura stăruia să pătrundă în odaie. Vântul lovea pomul şi ea se arcuia pe geam cu mugurii sparţi, la răstimpuri lungi şi fără violenţă, într-un fel de uitare. Petale desprinse din corolele încă firave se lipiseră de sticla rece şi rămăseseră acolo, stranii puncte de reper pe o hartă imaginară. Dan le privise îndelung, şi acum, ori de câte ori închidea ochii, ele îi răsăreau sub pleoape, multiplicate de durerea pupilelor. „Am să sparg fereastra, se gândi, într-o bună zi am s-o sparg...”

Înfruntă din nou lumina crudă a zorilor. Îi plăcea să-şi obosească astfel ochii, ţinându-i larg deschişi până începeau să-l usture, ca să se bucure apoi, închizându-i, de durerea lor mângâiată. Îşi coborî pleoapele încet, ca peste o rană, şi rămase nemişcat, ascultând parcă acel mic supliciu. Ar fi vrut să rămână acolo, căzut între obiecte, între formele lor sigure. Îşi roti privirea prin încăpere şi fiecare contur i se păru solemn şi criptic. O demnitate de castă părea să înfăşoare lucrurile şi el râse, tare şi rar.

Era timpul să înceteze. Îi răsări în minte chipul zdrenţuit al bătrânului, capul lui surd şi mic, cu trăsăturile căzând una peste alta ca nişte olane. O fizionomie plămădită pe de-a-ntregul din riduri. Până şi cearcănele dimprejurul ochilor, adânci şi rotunde, ca de maimuţă, erau încreţite într-un desen minuscul şi care părea totdeauna ud.

Era mai cu seamă un lucru cu care nu izbutise să se obişnuiască: bătrânul creştea. Gâtlejul lui subţire îşi schimba necontenit dimensiunile, înălţându-se pe trupul puţin la fiecare cuvânt, cu o ciudată indignare de găină. Şi bătrânul găsea totdeauna un motiv de indignare. Marota lui erau prefeţele unei colecţii literare pentru liceeni, pe care le făcea praf cu o voluptate sublimă. Avea toate acele cărţi în ediţii impozante, legate în piele, dar le cumpăra din nou, numai de dragul de a spulbera cele câteva pagini de început, smerit didactice.

Dan nu-i mai asculta de mult bombănelile, îi plăcea, însă, să le audă, ca pe o muzică ştiută, şi să-i contemple, blând uimit, agitaţia gratuită a liniilor pe chip. Înmărmurea în faţa lui cu bărbia în palme, privindu-l fără să clipească, aşa cum privise petalele acelea, minute în şir. Bătrânul lua asta drept atenţie şi protesta înainte, gesticulând prolific, până obosea. Dan încercase într-o vreme să salveze ceasurile petrecute acolo. Renunţase. A doua zi după ce el, uneori, lipsea, bătrânul îl  privea de parcă  i-ar fi stat în lumină sau ar fi acoperit cine ştie ce obiect important, aflat undeva în spatele lui. Era, în astfel de clipe, şi foarte nesigur în mişcări, muta de colo-colo felurite lucruri, pe care le critica aspru, şi punea întrebări absolut neghioabe, însoţite de zâmbete reci, de amfitrion. Dan îl văzu şi acum aşteptând, gata îmbrăcat, la măsuţa pătrată, plimbându-şi capul straniu de sus în jos, ca pe un periscop zănatic, şi se hotărî. Promisese că-l conduce la gară.

Bătrânul profesor era singur. Ocupa o cameră uriaşă, care fusese, pesemne, cândva, salon, împărţită în două printr-un paravan. Era o încăpere sumbră, luminat artificial pe tot timpul zilei. Bătrânul spunea, zâmbind, că e legat de lume printr-o singură fereastră Într-adevăr, odaia avea o singură fereastră, care oferea lumină cu multă zgârcenie, pentru că dădea într-unul dintre balcoanele ovale ce împresurau curtea interioară, tipic pentru casele din centrul vechi al oraşului. În schimb, oferea priveliştea acelei curţi bolnave. Îmbrăcându-se, Dan o vedea aievea. Dimineaţa, trupuri calde încă de noapte făceau coadă la cele două toalete din capetele balconului. Chipuri îngândurate, ferindu-şi privirile, câte un picior tremurând uşor de nerăbdare sau lovind ritmic în balustrada metalică. Peste zi, liniştea râsetelor scurte sau vocalele certurilor eşuând în pereţii mucezi. Dan era sigur că, de când se stinsese fiică-sa – o fată ocolită de noroc şi care, spre sfârşitul zilelor, căzuse într-o patima irepresibilă pentru invenţii, făcând experienţe zadarnice de chimie îndărătul paravanului de lemn – bătrânul stătea ore întregi la fereastra aceea, urmărind, ca printr-un hublou, viaţa de dincolo. Acolo trebuia să fie şi acum, aşteptând, gata îmbrăcat, la măsuţa pătrată.

Lui Dan i se întâmpla rar să se trezească atât de devreme şi fu uimit de încremenirea cerului. Calota imensă, fără spărturi, de culoarea zincului, aştepta parcă o explozie, un semn ca să ia o formă. Văzduhul era gol, se auzea numai uruitul îndepărtat al unor manevre feroviare, rar, ca răsuflarea unui monstru.

Pe strada bătrânului mai ardeau luminile în vitrine şi ele păreau că o încălzesc, dându-i un aer ciudat, festiv. De fapt, pentru bătrân era sărbătoare. Dan zâmbi amintindu-şi cum răscoliseră oraşul pentru pardesiul acela nou, şi, mai cu seamă, cât umblaseră după o stofă la fel, ca să îmbrace cu ea nasturii.

Pătrunse în holul întunecat care preceda scările, de fapt un culoar îngust, cu pereţii pătaţi de mingi. Urcă primele trepte şi se opri. „Trebuie să fie o pisică, îşi spuse, o pisică mare”. Coborî, fără prea mult entuziasm. Sub scări, librăria de alături depozita tot felul de cutii goale. De la  o vreme, nu le mai lua nimeni şi ele se îngrămădeau acolo, multe, în aşteptarea lucrătorilor de la salubritate. De data asta, cineva le găsise, pare-se o întrebuinţare. Dan privi o vreme casa aceea de carton. Părea un ciudat joc de cuburi. Cutiile nu fuseseră aşezate după mărime, pereţii erau scobiţi de spaţii asimetrice, aidoma clădirilor extravagante din revistele de arhitectură. Trei benzi lungi de hârtie, legate de barele forjate ale balustradei, închideau intrarea, închipuind o uşă simbolică. Dan auzise de aici un zgomot şi se decise să intre.

Înăuntru era întuneric. Zidul de carton oprea şi fărâma de lumină ce răzbătea, de obicei, sub scară. Aprinse un chibrit: în fundul acelei însăilări de mucava trona un fel de pat, clădit din cutii mari şi acoperit grijuliu cu hârtie de împachetat. Deasupra lor zăcea o formă vie. Aceasta nu se clinti, şi Dan rămase de asemeni nemişcat, ajuns de o spaimă copilărească. Era o fată acolo, pe patul acela, într-o cămaşă lungă de noapte. Fu impresionat nu atât de absurdul întâmplării şi de frumuseţea fetei, cât de zâmbetul ei. Ai fi zis că-l aştepta, căci îşi confecţionase surâsul acela provocator, învăţat din cine ştie ce magazine ilustrate. De altfel, şi genunchii ei păreau dezgoliţi cu o anume ştiinţă. Chibritul se stinse. În aceeaşi clipă, de sus prinseră a răsuna voci întretăiate. Paşi grei coborau în grabă. N-avea chef de scene. Înjură în sinea lui şi ieşi orbecăind.

Pe scări se izbi de un cetăţean îmbrăcat sumar şi foarte agitat. Acesta îl îndepărtă fără menajamente din drum şi coborî mai departe, tropăind. „Au matineu azi”, îşi spuse Dan. Sui apoi, agale. Chiar pe palierul din faţa camerei bătrânului era o bucătărie comună, foarte mare. De acolo izbucneau strigătele acelea, însoţite acum de plânsete prelungi. Dan se opri cu un etaj mai jos şi privi pe fereastră. Uşile se trânteau la toate apartamentele şi balcoanele începură să se umple de dungile pijamalelor. Se înjura în mai multe limbi europene. Doi locatari de la etajul superior admirau împreună spectacolul şi, fără a da semne că ar vrea să coboare, încurajau prin strigăte pe unul sau pe altul, ca la o corida. Cel mai tânăr dintre ei, foarte gras, râdea fluturându-şi poalele pijamalei, celălalt se plesnea peste umeri cu braţele încrucişate, nu atât de veselie, cât de frig. Un individ în negru predica grav. Duşmanii eterni începuseră să se certe peste curte fără a şti despre ce era vorba. Între timp, porniră să urle şi sirenele oraşului, chemând oamenii la lucru. Trei câini, care ieşiseră pe balcon cu nişte babe, lătrau cu gâtlejurile întinse. Copii somnoroşi încasau palme. „Noroc că am cheia, îşi spuse Dan urcând mai departe, altfel aş putea să sun până diseară”. Bătrânul auzea prost şi îi dăduse o cheie.

Dintotdeauna îl intrigase curăţenia din casa aceea. Nu-şi putea imagina cum un om cu mişcările dezordonate ale bătrânului izbutea să ducă la bun sfârşit o asemenea treabă, care cerea stăpânire de sine şi metodă. În prima despărţitură  a camerei nu era nimeni. Mobilele fuseseră acoperite cu huse albe, bine călcate. „N-aş fi făcut asta pentru nişte amărâte de trei zile”, îşi spuse Dan. Odaia era tristă.

Trecu dincolo. Chipul bătrânului avea o expresie neaşteptată, gânditoare şi , totodată, foarte luminoasă. Era îmbrăcat cu costumul acela impecabil şi se vedea că se simte bine în cămaşa imaculată, apretată excesiv. Şedea în fotoliu, la fereastra dinspre lume, fără să privească într-acolo, sorbind coniac dintr-un pahar înalt, galben, încrustat cu motive florale. Nu se ridică în întâmpinarea lui, îl privi numai cu un fel de mirare. De obicei, la sosirea lui, bătrânul exploda numaidecât într-o frază sintetică, îndelung elaborată. De data asta, nu spuse nimic, îl privea numai cu mirarea aceea caraghioasă. Se priviră multă vreme, cercetător. Bătrânul nu dădea nici un semn de grabă. „Totuşi, nu pare să fi băut prea mult, gândi Dan aşezându-se senin pe una dintre valize, sticla e aproape plină". Afară strigătele conteniseră brusc. Se lăsase chiar o mare tăcere, de parcă întreaga curte şi-ar fi ţinut răsuflarea. Toate pijamalele se strânseseră în faţa bucătăriei aceleia, care avea o ieşire şi spre balcon. Oamenii se cocoţau pe vârfuri şi se înghionteau în tăcere, urmărind cu atenţie ceva sau pe cineva dincolo de uşă. Dan începu să se înfurie. „Am să aştept, totuşi”, se  gândi.

Între timp, bătrânul scoase din dulap un alt pahar înalt, strălucind de curăţenie, şi-l umplu, numai pe jumătate. Ţinea mult la asta, spunea că paharul umplut astfel e semn de civilizaţie. Îl privi cu aceeaşi mirare, bătu de câteva ori cu degetele de la mâna dreaptă în masă, extrase din frigider un cub de gheaţă, îl lăsă să alunece pe marginea paharului şi se aşeză apoi uşurat, invitându-şi oaspetele să se apropie.

„Înţeleg că v-aţi răzgândit”, spuse Dan ciocnind.

Nu se produse nici măcar acel du-te-vino al capului, care însoţea de obicei orice reacţie a celui de alături. Bătrânul îl privi numai în felul acela ciudat, şi Dan îşi dădu deodată seama că, de fapt, nu se uitase niciodată în ochii lui. Erau albaştri, uşor bulbucaţi şi exoftalmici, iar acum păreau împăienjeniţi de un cenuşiu mat şi pătrunşi de o gravitate surprinzătoare. În general, bătrânul avea aerul unui actor abia ieşit din scenă după un rol epuizant şi care se privea acum în oglindă, eliberat şi puţin trist, contemplându-şi faţa cea adevărată. Închise în sfârşit ochii şi rămase astfel multă vreme, încât dacă n-ar fi răsucit abia vizibil paharul între degete, ai fi zis că doarme. Nu ridică pleoapele nici măcar când cineva bătu, destul de puternic, în uşa de la intrare. Bătrânul îl rugă pe Dan să deschidă.

Intră un individ înalt şi pistruiat, care, după ce aruncă o privire peste husele care acopereau mobila, întrebă dacă nu cumva auziseră în timpul nopţii zgomote suspecte.

– Domnul profesor nu prea aude, răspunse Dan.

Celălalt văzu sticla, paharele şi pe bătrân dormitând în fotoliu.

– Petrecere bună, spuse şi ieşi cu paşi foarte stricţi.

Dan se enervă, pentru că simţise în cuvintele lui un reproş. Îşi aminti de fata de sub scări şi de întregul spectacol şi le povesti în detaliu, cu destulă răutate. Bătrânul ascultă fără să-şi schimbe atitudinea, numai capul îi alunecase puţin într-o parte şi părea cuprins de un fel de tremur. Dan se apropie îngrijorat, lăsând paharul pe masă, şi deodată înţelese: bătrânul râdea. Râdea fără zgomot, cu tot trupul şi mai cu seamă cu zbârciturile de pe chip, care-şi schimbau mereu locul, într-un dans grotesc, de reptile.

– Fata de jos, spuse bătrânul printre lacrimi, are un ceas rusesc... Unul atât de mare (bătrânul îi arătă prin gesturi cât era ceasul de mare) şi cu cadranul fosforescent. Am să-ţi spun, continuă el, am să-ţi spun ce face cu ceasul. . .

Bătrânul izbucni iarăşi în râs, se înecă şi tuşi îndelung. Îi povesti apoi că ornicul cu pricina era o moştenire. Tatăl fetei murise cu câţiva ani în urmă, iar mama ei, o femeie foarte grasă, trăia cu un şofer, şi el foarte gras, şi cu fata, într-o singură cameră, vizavi de fereastra bătrânului, aşa că acesta îl văzuse de nenumărate ori pe şofer, numai în cămaşă, chemând fata la el ca pe o găinuşă, şi fata era  de-acum destul de mare, avea şaisprezece ani şi era liceancă, şi bătrânul o întrebase într-o zi ce face ea noaptea, când cei doi beţivi (adică şoferul şi mama fetei, care erau, amândoi, beţivi) se ocupă cu anumite lucruri. Fata răspunsese că, de, ce să facă, se uită la ceasul acela rusesc şi mare, cu cadranul fosforescent, ca să vadă începutul şi sfârşitul. Mama fetei era geloasă şi o bătea, şoferul era furios că fata fugea de el, şi o bătea, şi fata se refugia în toiul nopţii pe la vecini, şi atunci şoferul se înfăţişa  la uşa acestora, suduind şi zgâlţâind clanţele.

Dan încerca să se ferească din calea cuvintelor acelora, care se năpusteau asupră-i ca o mulţime bezmetică, gata să-l zdrobească în joacă şi fără a privi îndărăt, dar nu izbutea, vedea curăţenia ciudată din odaie, îl vedea pe bătrân cu cărţile acelea ieftine şi prea citite în mână, apoi îi vedea trupul scheletic tremurând în spatele uşii ce se zguduia lovită în miez de noapte, şi-l auzea repetând că e legat de lume printr-o singură fereastră, printr-o singură fereastră, şi în tot acest timp revedea ramura de acasă, care stăruia să pătrundă în odaie. În dimineaţa aceea, auzi el mai departe, tipul se întorsese din cursă pe la patru şi se legase, pesemne, de fată, care începuse să alerge prin odaie, şi el o urmărea cu o sucitoare, una din acelea cu care se întinde aluatul, şi nu izbutea s-o lovească, şi deodată în rama uşii apăruse bătrânul, îmbrăcat de sărbătoare, cu costumul cel nou scos dintre foi albastre, şi fata o zbughise pe uşă afară, şi bătrânul declarase zâmbind că azi împlineşte cincizeci de ani de la bacalaureat şi că nu vrea să vadă în jur supărare, aşa că ce-ar fi să bea un pahar de coniac împreună şi să se împace, că doar erau vecini, ce naiba. Paharele înalte şi pline, aduse de bătrân, erau alături, în bucătăria cea mare, şi tipul îl băuse pe al lui dintr-o sorbitură, căci avea acest obicei, şi bătrânul ştia, şi apoi deodată îngheţase şi se prăvălise pe duşumea cu gura căscată, ca un peşte enorm, fără să poată ţipa, exact ca un peşte, şi bătrânul îl privise liniştit, bând coniac, până când celălalt începuse să se zvârcolească, apoi îşi luase paharele şi plecase, după ce, bineînţeles, îl clătise pe acela în care fusese acid sulfuric.

 

Rugăciunea

 

  Melodia se răsucea scălâmb, ca o jucărie stricată. Din când în când, un instrument oarecare căsca lung. Apoi, din nou degringolada sunetelor. Dan se înverşuna să întâlnească privirile femeii de alături. Ea stătea, însă, nemişcată, întoarsă cu spatele, răsucind în palme casetofonul acela minuscul. Dan renunţă în cele din urmă. Îşi dăduse seama că, oricum, n-ar fi izbutit să vadă mare lucru. Se întunecase, şi coridorul spitalului căzuse într-un fel de leşin cromatic, pe care melodia aceea îl făcea şI mai obositor. Asistenta apăru, în sfârşit, şi se opri dinaintea lui. Era limpede. Îi mulţumi printr-un gest şi se îndreptă spre cuier, să-şi îmbrace paltonul. „Trebuie să mă apăr, gândi, trebuie să mă apăr”. Undeva, în adânc, ştia că defensiva asta nu era decât cea mai curată laşitate. Continua, totuşi, să-şi apere nervii cu o maternitate de cloşcă.

  Femeia plecase. Dan se aşeză din nou, aşa îmbrăcat cum era, în fotoliu, şi se întrebă ce-l adusese, de fapt, aici. Nu-i plăcea Ben. Inteligenţa lui, care fascinase camera aceea de cămin, i se păruse, din capul locului, fără miez şi sfârşise prin a-l tracasa, ca şi chefurile lui, care degenerau, fără excepţie, în spectacolul acela absurd, aşteptat cu o stranie desfătare.

  Când intra în dormitor, Ben nu părea beat. Era chiar frumos, cu ţigara scumpă în mâna stângă şi cu dreapta în buzunarul paltonului neobişnuit, portocaliu, încheiat jos la un singur nasture, cu fularul aruncat peste umăr, la întâmplare, şi cu surâsul lui regal. Se dezbrăca fără să arunce ţigara, cu atenţie, chiar cu încordare, strâmbându-se din cauza fumului care-i pătrundea în ochi. Apoi zâmbetul îi revenea, înfrumnuseţat, de parcă ar fi izbutit să ducă la bun sfârşit o întreprindere din cale afară de anevoioasă şi foarte gingaşă. Îşi plima zâmbetul prin faţa fiecăruia, ca un părinte care, înainte de a se culca, mai aruncă o privire asupra copiilor, acoperind, îndreptând şi netezind. În cele din urmă, se strecura, la fel de grijului, în aşternut şi rămânea acolo, cu faţa în sus, zâmbind, până adormea. Cobora în somn ca într-o moarte. Capul îi cădea brusc spre dreapta şi, din clipa aceea, devenea urât. Dan, care dormea în patul de alături, era uimit de schimbarea barbară ce intervenea în trăsăturile lui. Chipul i se micşora dintr-o dată, sprâncenele coborau, desenând zeci de riduri în jurul ochilor, orbiţi parcă de o lumină insuportabilă.

  Spectacolul începea, însă, mai târziu, când Ben luneca deodată din pat, fără zgomot, şi-şi începea „rugăciunea”. Atunci camera se însufleţea. Urmărind ce se întâmpla, Dan se convinsese, o dată în plus, că oamenii evadaţi din serie nu sunt compătimiţi niciodată. Proştii se socot răzbunaţi în asemenea împrejurări, de parcă ar primi cine ştie ce compensaţie. Îl dezgustau chipurile acelea de copii care, ziua, îl ascultau pe Ben ca vrăjite, cu o slugărnicie involuntară, iar acum se sfârşeau de râs, încurajându-l pe acest nenorocit, prădat de cine ştie ce vis.

  Ceea ce făcea Ben era din cale afară de ciudat. După ce cobora din pat, privea o clipă geamul cu o expresie rătăcită, apoi se încleşta brusc de mânerul ferestrei şi rămânea acolo, ca spânzurat de mâini. După o vreme, începea „rugăciunea” propriu-zisă, pe care băieţii o încurajau în şoaptă, ca să nu-l trezească. „Hei... hop!” şoptea camera, şi Ben se ridica în mâini cu teamă, lovea uşor cu fruntea în geam, rămânea un moment cu ea lipită de sticlă, apoi cădea îndărăt, istovit, şi o lua de la capăt, de zeci de ori, rar, în râsetele şoptite ale încăperii, până se oprea agăţat de fereastră, în nemişcare. Dan încercase o dată să-i descleşteze mâinile de pe mâinile de pe mânerul acela. „Nu, strigase Ben îngrozit, nu vreau, nu vreau!” Urla şi strângea cu atâta disperare bucata aceea de metal, încât Dan renunţase, înjurând. Nu mai încercase să intervină, pentru că Ben se prăbuşea în cele din urmă singur pe podea, ca un fruct copt. Băieţii îl ridicau şi-l aşezau pe pat. Comedia sfârşea. A doua zi, Ben primea, cu aerul cel mai demn din lume, felicitări, îşi pipăia muşchii, să vadă, chipurile, dacă s-au mai întărit şi, la prima beţie, care venea foarte curând, o lua de la capăt.

  Cu o seară în urmă, avuseseră din nou spectcol. Totul decursese ca de obicei, până când geamul, atât de încercat, lovit, pesemne, mai puternic de fruntea lui Ben, se spărsese. Râsetele izbucniseră nestăvilite, mai cu seamă când se văzuse că nu era rănit. Dan nu putea uita uimirea victorioasă care lucise în ochii lui Ben în clipa aceea. În cea următoare, înainte ca cineva să fi putut schiţa vreun gest, Ben îşi luase avânt şi zburase prin celălalt geam, în gol. Camera era la etajul al treilea. „Simplu, îşi spuse Dan, nespus de simplu”.

  Se ridică din fotoliu şi coborî încet scările.

  Afară ningea cu fulgi tăioşi ca nişte solzi. Altădată i-ar fi plăcut agresiunea usturătoare a zăpezii, dar acum îşi înfundă capul în guler. Auzi în spate o melodie şi-i veni în minte femeia aceea neroadă. Înjură şi grăbi pasul.

  – Domnule! se auzi deodată strigat.

  Se întoarse. Era ea. O recunoscu.

  – Aş vrea să vă însoţesc câţiva paşi, spuse femeia.

  Dan încercă din nou să-i întâlnească ochii, dar nu izbuti. Femeia clipea des, din pricina zăpezii.

  – Mi s-a spus că aţi fost colegi de cameră, urmă ea, parcă de departe.

  Dan tăcu o clipă.

  – Îi sunteţi rudă, domnişoară? întrebă apoi.

  – Oarecum, răspunse femeia. A fost soţul meu.

  – Doamnă, spuse Dan foarte încet, nu-mi cereţi să vă povestesc.

  Merseră alturi. Femeia nu găsi cu cale să închidă casetofonul. Îl ţinea în palmele înmănuişate ca pe o biblie. Dan se hotărî să sfârşească şi se opri.

  – Doamnă, spuse, uneori obişnuiesc să mă îmbăt.

– Primesc cu plăcere, răspunse femeia. Poate găsim nişte vin fiert.

  Dan simţi că îI  plesneşte ceva înăuntru. „Doamne, gândi, trebuie să-i văd ochii”.

  - Ultima dată l-am văzut tot într-un spital, spuse femeia.

  Când se întoarse cu cănile aburinde, Dan întrebă despre ce boală fusese vorba. Întrebă pe un ton egal, de chestionar, cu gândul aiurea.

  - Avea mâinile degerate, răspunse femeia. Călătorise pe scările unui vagon. Ştiţi, spuse ea deodată, încercând, la rândul ei, să-i prindă privirea, ne-am despărţit.

  Dan bău.

  - N-aveam cum prevedea ce o să se întâmple, urmă femeia. Am plecat cu primul tren. Era un expres internaţional, şi el l-a prins în ultima clipă, din mers. Era numai în pulover şi fără mănuşi. Poate ştiţi, la vagoanele astea uşile sunt întotdeauna închise. A fost groaznic... Era noapte şi iarnă, trenul oprea abia peste un ceas, într-o gară mai mare. Din întâmplare, l-am descoperit chiar eu. Ieşisem la toaletă. Am tras semnalul de alarmă, şi câţiva oameni au coborât să-l aducă înăuntru. Îşi pierduse cunoştinţa. Avea mâinile încleştate pe clanţă şi fruntea plină de sânge închegat. Încercase, pesemne, să spargă cu ea geamul. Dar, pentru Dumnezeu, ce aveţi? Sunteţi foarte palid.

 

Strada Zero

 

  Simţurile i se trezeau pe rând, într-o ciudată ordine. Era ca şi cum cineva i-ar fi suflat în artere un gaz răcoros, răpindu-i greutatea. Ochii îi înotau uşori sub pleoape, ca după un plâns îndelung, numai buzele şi le simţea umede şi reci. Apoi zgomotele dimprejur îi explodară în auz şi deodată îşi aminti totul. Îi era nespus de ruşine să ridice pleoapele, ca după o beţie. „Am ţipat, gândi, am ţipat ca o fecioară violată...” Căută între glasuri vocea aceea metalică şi n-o regăsi. „Au plecat, îşi spuse, trebuia să-mi închipui”. Îşi strânse buzele şi deodată se îndreptă. Privirea i se aşeză, grea, pe încăpere. Cei doi ţărani de la masa din fund se uitau pe fereastră, unde se vedea, foarte aproape, dosul ridicat al unei femei care sădea varză. Baba plângea lângă pahar şi plânsul ei semăna cu un muget blând.

  Un bărbat trecu încet pe alături. Brusc,  se întoarse, o apucă de nări şi, răsucindu-i capul într-o parte şi în alta o sudui încet, cu un fel de dragoste.

  - Vezi, mă, Vijelule, strigă el către un altul care rămăsese la tejghea, ea are pensie, tu ai...

  Femeia dădea din mâini de parcă s-ar fi apărat de nişte crengi.

  Sus, afară, cerul de aluminiu.

  „Nu s-a întâmplat nimic, se gândi, nimic...” Încercă să râdă, dar i se mişcară numai buzele şi râsul ieşi fix, ca într-o fotografie.

  ... Intra în cârciuma aceea des. Îi plăcea numele străzii: „Zero”. Intra şi rămânea, uneori, ceasuri întregi lângă paharul abia atins, ca un călător între două trenuri. Se simţea de mult între două trenuri. În taină, ştia, de fapt, că trenul al doilea nu există, dar trebuia să le spună într-un fel ceţurilor acelora care-i rătăceau prin suflet şi le spunea aşteptare. Azi se instalase din nou la locul ştiut. Băuse încet, răsucind paharul între degete şi mutându-şi privirile de la un om la altul, ca pe o muscă. Baba cu pensie nu se îmbătase încă şi cânta un marş cu cai. Un individ bondoc, cu privirea lunecoasă, şoptea ceva lung unei femei care stătea tot timpul cu capul aplecat, ca sub o sabie. La masa din dreapta, dormea un bărbat cu faţa pătrată, de zeu african. Pe maxilarele lui, parcă nefinisate, barba crescuse anapoda, în tufe rare. Dormea liniştit, părea că nici nu respiră. Mâinile îi atârnau pe lângă tors până sub scaun. Îl părăsise şi se întorsese spre partea cealaltă a odăii. Aici dormea un altul, în aceeaşi poziţie incomodă. Avusese chiar, un moment, impresia caraghioasă că cei doi semănau. Îi privise pe rând, amuzat de simetrie.

  Aşteptase apoi îndelung, cu fruntea între palme, starea aceea de nemişcare intimă, care-l absorbea aici pe furiş.

  O aşteptase, dar ea nu venea. Avea senzaţia nedesluşită că în jur se întâmplă ceva important. Îşi ridicase privirea. Lângă bărbatul din stânga apăruse o femeie. O vedea numai din profil, dar el ştiuse numaidecât că avea ochi albaştri. Aerul acela cuminte, din partea de sus a feţei, nu-l înşela niciodată. Stătea în picioare, fără să încerce să-şi trezească bărbatul, şi, îndeobşte, fără să dea cel mai mic semn de nerăbdare sau de stinghereală. Era, totuşi, ceva neobişnuit de trist în neclintirea ei, un fel de epuizare, ca într-o casă cu mulţi morţi. O privise multă vreme, în speranţa că ea va întoarce capul. Dăduse greş.

  – Aici toţi se îmbată foarte repede, spusese în cele din urmă.

  Ea zâmbise timid, de departe.

  - Domnul meu, răspunsese vocea ei moale, adoarme, uneori, pe neaşteptate.

  Era în privirea cu care-l învăluia pe bărbatul acela ceva de om care se roagă.

  Căzuse o linişte ameţită. Amuţise şi baba, se auzeau numai şoaptele unsuroase al bondocului. Secundele mureau greu. Deodată ea tresărise. Ochii i se măriseră, violent.

  Bărbatul dădea semne de viaţă. Capul i se răsucea, încordat, de parcă ar fi încercat să se smulgă dintr-o funie. Se vedea că are dinţii încleştaţi şi îl cuprinsese un tremur lung.

  – Maşina... şoptise el deodată, stins, maşina...

  Femeia se îndepărtase imediat, păşind uşor, pe vârfuri. O urmase, uimit, cu privirea până la ieşire, apoi se întorsese spre bărbatul acela care părea că se luptă încă, prin somn, cu cineva. Apoi tremurul încetase brusc, şi omul, fără să deschidă ochii, începuse să-şi izbească, scurt şi ritmic, maxilarele cu podul palmelor.

  - Imbecilul, şoptea între timp, im-be-cilul! Cum naiba poate trăi cineva cu asemenea fălci? E gol... mă auzi, Tina? Şi ăsta...

  - Doamna a plecat după maşină, spusese el blând.

  Bărbatul deschisese deodată ochii. Erau negri, foarte mari şi păreau că fac parte dintr-un alt chip, mai prelung şi mai palid.

  - Tu cine eşti, momâie? îl reprimase el încet. Toţi sunteţi goi, ăsta-i adevărul, pe dinăuntru sunteţi mai goi ca vidul. Îl vezi, urmase el tremurând şi întorcându-se spre individul care dormea liniştit la cealaltă masă - îl vezi? Mi-am mutat fălcile - aici bărbatul scrâşnise - mi-a crescut şi barba asta ticăloasă. Uite ce labe! exclamase el înşfăcând aerul cu palma stângă, monstruoasă. Speram... De o săptămână încerc să-l prind... Ei bine, şuierase el cu ură, e gol!.. gol!.. gol!..

  Căzuse în cele din urmă pe spătarul scaunului, istovit, respirând lacom.

  El încercase să-şi păstreze calmul. „Destul de bine jucat”, îşi spusese. „O fi actor, tipul”.

  Examinase apoi, cu nepăsare, obiectul acelei retorici. Zâmbetul lui mâhnit, care-i înlocuia de o vreme gândurile, se zdrenţuise. Nu pentru că individul îşi revenea şi el, zgomotos, în simţiri. Asemănarea. Asemănarea aceea, care i se păruse a ţine de simetrie şi de atitudine, era reală. Mult prea reală. Smocurile de barbă. Maxilarele. Labele atârnând până sub scaun.

  Îşi rotise capul încet, trecându-şi buzele peste îndoitura arătătorului, ca pentru a le opri tremurul.

  Replica dispăruse. Îl întâmpinase un alt chip, prelung şi palid. Maxilarele se reconturaseră, obrajii erau netezi şi supţi. Labele deveniseră mâini. Rămăseseră doar ochii aceia mari, acum acoperiţi de pleoape.

  Când ochii aceia se deschiseseră, el îşi dăduse seama că omul va pătrunde acolo, în ceaţă, şi ceva plesnise înăuntrul lui, enorm.

  - Nu! ţipase, simţind că aerul se răreşte deodată împrejur, nu! Nu...

 

Begonia

 

  „Dragul meu, răspund târziu, pentru că a trebuit să-mi duc la Bucureşti astenia. Mi s-au indicat spectacole, muzee, bărbaţi  şi parcuri. Misce fiat fericire...

  Mi-ai dăruit, în facultate, o vază care ziceai că-mi seamănă. La noi în sat, vasele şi sticlele de lampă sparte nu se aruncă. Oamenii le agaţă în garduri şi ele stau acolo, în bătaia soarelui, deşi nu mai există. Trecând la subiect, o floare poate fi otrăvită în felul următor:

  1. Băbeşte:

                     a) urină, zilnic câte puţin;

                     b) leşie de rufe, zilnic câte puţin;

                     c) zeamă de ţigări fumate, foarte concentrată.

  2. Dacă vrei să uzezi de ştiinţă, e nevoie de o soluţie  cu un PH foarte alcalin sau foarte acid, sau de o soluţie hipertonică de: Papaverină (PH acid); Sulfathiazol (PH alcalin); Calciu gluconic; Vitamina C; Glucoză (hipertonică);  Zahăr invertit. Cel mai bine e să faci o soluţie de Sulfathiazol fiole, cu 2-3 cm³ de hidroxid de sodiu. Dacă vrei să moară încet, aşa cum spui, ar ajunge vreo 10 cm³  zilnic, timp de 5 zile.

  Floarea în cauză pare a fi o Begonia (frunze lucioase, cărnoase, cu nuanţe de roşu care variază după lumină). E o floare care cere multă apă, şi apa  s-ar putea să-ţi dilueze soluţia. Aşa că aceasta trebuie injectată înainte de a se uda floarea. Ai grijă să n-o injectezi lângă rădăcină, ci pe marginile ghiveciului, unde sunt răspândite firişoarele terminale ale rădăcinii, şi cât mai adânc.

  O floare moare astfel: întâi frunzele se înmoaie şi atârnă ca nişte zdrenţe. Apoi se fac palide, îngălbenesc, eventual apar nişte pete. În cele din urmă cad, pe rând. Peţiolul rămâne pe tulpină. Dacă tulpina e ierboasă, se înmoaie şi ea şi atârnă la fel. Dacă e asemănătoare cu a arbuştilor, se usucă. Rădăcinile putrezesc. Pa.”                          

 

Cap liber

 

  Omeg scruta arena.

  Aducea cu o zeitate întunecată - singur acolo, pe imensa terasă de marmură lăcuită de ploaie, gardat de cele patru coloane cu sfeşnice tentaculare pe capiteluri şi de aripile clădirii masive, ce părea că absoarbe marele bulevard din depărtare. Dinaintea lui, la poalele treptelor prelungi cât faţada marelui building, bazinul sec, spart de corolele de piatră ale artezienelor, de mult zadarnice. Împrejurul bazinului, ca şi sub aripile clădirii, întinderi de iarbă  îngrădite cu borduri de beton. Oamenilor le place iarba îngrădită. Apoi piaţeta pavată, iar dincolo de ea, până în buza bulevardului, nesfârşita pajişte îngropată, mărginită de taluzuri - ţara haitei.

  Omeg nu se socotea din haită. Cândva fusese şi el părăsit, dar nu era din haită. Venea aici numai pentru privelişte.

  Dimineaţa, spre marea clădire se revărsa o mulţime de oameni, aşteptată de o mulţime de câini. Unii oameni se opreau şi azvârleau în tufişuri, sau de-a dreptul în gurile hămesite, oase sau bucăţi de carne. Şi Omeg contempla specia.

  Când răsărea el, pe marea pajişte se aşternea tăcerea. Hârjoana înceta şi Omeg se simţea prins într-o reţea de priviri reci, temătoare. Asta cu toate că nu se legase niciodată de nimeni, dacă lăsăm la o parte un zăvod spălăcit pe nume Cărare, cu flocii lungi, răsfrânţi, care, după ce că se prăsise urât, cu colţii la vedere, se arătase şi rău de gură şi pe care el îl liniştise, înşfăcându-l de ceafă ca pe o mâţă şi purtându-l aşa, nepăsător la schelălăitul şi  zvârcolirile lui, prin faţa haitei, până simţise că, dacă nu-i dă drumul, o să rămână cu carnea lui puturoasă între fălci. Altminteri, Omeg detesta violenţa.

 

  ŞI totuşi, acum venise să se bată.

  Cu o seară în urmă, fusese de două ori umilit. Întâi - şi asta nu şi-o putea ierta - pentru că lipsise de lângă stăpân la primejdie. Târziu, Omul adusese ca de obicei, Vasul, după care plecase, tot ca de obicei. Omeg îl petrecuse câţiva paşi, dar curând se reîntorsese spre cuşcă. ÎI era foame, şi apoi ştia că stăpânul plecase de-a binelea, n-avea să revină decât a doua zi. Ura foamea aceea care-l împiedicase să audă nevăzutul. Când, ajuns de o nelinişte surdă, părăsise Vasul şi ieşise înfrigurat din curte, nu mai avusese timp să intervină. În câteva clipe, totul se sfârşise.

  Patru umbre îl aşteptaseră pe Om în beznă şi-l împresuraseră.

  Lansându-se fulgerător într-acolo, Omeg lătrase cu disperare, ca să le atragă atenţia asupră-i. Era departe şi se temea că n-o să ajungă înainte de a fi prea târziu. Aşa se şi întâmplase, ajunsese prea târziu, dar nu din pricina iuţelii de mână a namilelor acelora sumbre. Omeg nu mai văzuse aşa ceva. Omul se înălţase deodatăă în văzduh, pornit de pe loc, întocmai ca o pasăre, şi, lovind cu tălpile, culcase la pământ umbrele acelea.

  De atunci, pe Omeg îl stăpânea o aţâţare neadormită: răfuiala căreia îi fusese martor deşteptase în el duhul luptei. Îşi simţea muşchii fremătând, chinuiţi parcă de propria lor forţă. Se vedea înălţându-se şi el ca o pasăre, în rând cu Omul, temut şi învingător.

 

  Şi acum scruta arena.

  Când venise, pe marea pajişte nu era decât vântul, care părea că ridică din ierburi pânze de apă. Trecerea lui zădărâse câinii, adăpostiţi până atunci prin jnepenişuri şi pe sub boscheţi, făcându-i să-şi părăsească ascunzişurile şi să umple întinderile spălate de ploaie. Omeg, tronând pe marea terasă, îi cântărea.

  Ossomodo.. Năstruşnică vietate. Omeg îl respecta. Nu pentru părul lui roşcat şi întotdeauna strălucitor ori pentru pieptul lat, de leu. Pentru cu totul altceva. Ossomodo nu-şi făcea toaleta cu vreuna din labele dindărăt ori tăvălindu-se în prostie prin ierburi. El descoperise rondurile de flori. Acestea erau împresurate de mici garduri vii, cu crenguţele mereu tunse şi de aceea ţepoase. Ossomodo îşi lipea trupul de ele şi le înconjura alergând - întâi într-un sens, apoi în celălalt, - ca un căluţ dresat de un jocheu nevăzut. Simplu şi eficace. Nu, nu se va atinge de Ossomodo.

  Poate Drulă. Da, Drulă ar fi meritat o chelfăneală, numai că era foarte ocupat. Îşi găsise un pietroi cât toate zilele, care-i era şi prieten, şi duşman. Cel mai adesea îl aflai dormind în soare cu botul pe piatra aceea lustruită. Asta până când se sătura de somn. Atunci se sălta deodată, cât era de huidumă, pe cele patru labe şi-şi lătra răguşit perna de adineauri, răsucindu-se împrejurul ei de parcă ar fi ascuns cine ştie ce vânat. Amuţea la fel de subit, aplecat pe labele dinainte, aşteptând, pesemne, o reacţie din partea acelui lucru neînsufleţit. Cum ea nu se producea, Drulă slobozea un lătrat şi mai furios, apoi prindea să împingă pietroiul dintr-o parte în alta, când cu labele, când cu botul, mârâind, de fapt hârâind, până la istovire. În cele din urmă, îşi reaşeza, scâncind, botul pe cremenea netulburată şi adormea la loc. Drulă... Nu.

  Ce-ar fi s-o smotocească puţin pe Bella? Îl umplea scârba ori de câte ori o vedea cum se gudură pe lângă nimeni. Chiar aşa:  pe lângă nimeni. Trăia gudurându-se. Altminteri, suplă, javra, şi frumoasă, cu părul ei scurt, moale şi nemaivăzut - maro cu dungi negre, subţiri. O ştia încolăcită sub bradul acela cu vârful uscat, părăsit de zbateri, dar uită de ea.

  La capătul celălalt al aleii ce întâlnea bulevardul, începuse hărmălaia. Omeg privi spectacolul cu lacomă înfiorare. Şi el ura maşinile - uneori mai visa şi acum camionul acela, semănând cu o cuşcă mare, pe roţi, care purta spre nu ştiu unde Casa şi Curtea, şi pe care el îl urmărise îndelung, orbit de spaimă şi colb - dar Rot întărâta moartea. Aştepta marile maşini - celelalte nu-l interesau - pitit în boscheţi, la marginea pajiştii îngropate, şi, când acestea năvăleau huruind pe alee, izbucnea deodată din ascunziş şi se năpustea zăbăuc asupra roţilor în mişcare, urmărindu-le până când, lovit la fiecare asemenea nesăbuinţă, se prefăcea el însuşi într-un fel de roată, rostogolindu-se, ca şi  acum, pe caldarâm. Crâncen, Rot.

  Omeg era gata să renunţe, când ochii îi căzură deodată pe crângul din dreapta marii pajişti, un crâng ciudat, alcătuit din arbori aproape fără trunchiuri, cu coroane albe şi viorii, şi galbene, şi de un verde orbitor.

  Acolo se va duce.

  Nimeni din haită nu trecea dincolo de gardul viu, zigzagat, unde domneau cei patru suri. Era greu de înţeles cum se pripăşiseră aici aceste dihănii, plămădite, ai fi zis, una după asemănarea celeilalte şi consumând o singurătate colectivă, întreruptă numai la ora carităţii, când se aliniau haitei înfometate. Apoi se retrăgeau numaidecât îndărătul zigzagului aceluia din frunzare, ca nişte păzitori, de nimeni puşi, ai crângului.

  Omeg nu suferea trufia. Şi apoi, nimeni n-avea dreptul să se facă stăpân pe vreo parte din aceste pajişti, unde - încet - libertatea vindeca părăsirea.

  Haita îngheţă când trupul lui se destinse, străbătând ca un fulger negru distanţa dintre terasă şi îngrăditura aceea fremătătoare. Zeci de ochi îl urmăriră în timp ce se înălţa pentru salt şi văzură cum saltul acela se frânse la jumătate, exact deasupra gardului viu, încă netuns.

  Nici o luptă nu avu loc. Omeg se prăbuşi pe arbuştii aceia şi se zdreli dureros, dar nu-i păsa de asta. Nu-i păsa nici de stupoarea haitei, care prinsese a se foi pe pajişte. Undeva, la capătul aleii, el văzuse ceva, ceva ce nu putea fi adevărat şi totuşi refuza să dispară. Se îndreptă într-acolo şi, pe măsură ce se apropia, simţea că se micşorează, de parcă puterea ce-o resimţise adineauri ca pe o teroare în trup l-ar fi părăsit prin paşii aceia împleticiţi şi neîncrezători.

  Nu mai încăpea nici o îndoială : era Cap liber. Îl cunoştea prea bine ca să se poată înşela. Înainte de marea rătăcire, îl văzuse zi de zi în curtea de pe cealaltă parte a străzii. Cap liber nu putea fi uitat: era legat în lanţ şi, jinduind, pesemne, libertatea de afară, îşi scotea capul printre gratiile înalte ale gardului, stând mai tot timpul acolo, cu trupul în curte şi capul în stradă. De aceea Omeg îl şi botezase, în sinea lui, Cap liber. Mai avea şi acum în faţa ochilor gratiile acelea cu vopseaua roasă, în partea de jos, de gâtlejul animalului nesupus.

  Oamenilor le place iarba îngrădită. Paşi grăbiţi o călcaseră la capătul aleii, alcătuind o potecă oblică, bătătorită, apoi cineva săpase poteca aceea, ridicând de-a curmezişul ei un gard de ochii lumii, din stinghii, pe care le-ai fi putut frânge printr-o lovitură cu laba. Printre două din aceste stinghii îl privea acum Cap liber. În faţa lui era  libertatea, împrejurul lui era libertatea, dar el îl privea de acolo, tăcut, cu capul în gard.

  Omeg îl privi şi el o vreme, tăcut, apoi se întoarse şi porni încet spre casă.

  Reîncepuse ploaia. Bălţi proaspete sclipeau hâd.