Lunecoasele umbre
Ca-ntr-un vis hăituiam lunecoasele umbre
lunecoasele umbre trenând taciturn
însoţit de vibraţia treptelor sumbre
treptelor sumbre ce suiau către turn.
Şi cu fiece pas depărtarea gângavă
depărtarea gângavă se-mbrăca în contur
zvonuri stranii, iscate din lut şi din slavă
din lut şi din slavă creşteau împrejur.
Şi cu fiece pas se-nteţea strălucirea
strălucirea-mpăcată a marilor culmi
sclipăt ultim, duios dezmierdându-mi privirea
dezmierdându-mi privirea bolnavă, de fum.
Jos, la poalele scării, era ceas de-nnoptare
era ceas de-nnoptare, târziu, pe Pământ
şi doar pentru mine ardea-n depărtare
murea-n depărtare astrul zilei preasfânt.
Învăţasem să prind lunecoasele umbre
lunecoasele umbre trenând taciturn
însoţit de vibraţia treptelor sumbre
treptelor sumbre ce suiau către turn.
Cântec fără cuvinte
Lăcrămioare. Lemn-dulce. Legământ de logodnă.
Linele lebede. Lan de lumină.
Lăstăriş în floare. Lunci îmbătătoare.
Slobodul râu lărmuind în surdină.
Vlaga zilei se stinge. Asfinţitul se-ncinge.
De şopot şi ropot păduri se-nfioară.
Cu-o nouă splendoare îşi dăruie fiii
senina şi sfânta, şi sloboda ţară.
Viola vrăjită a vântului veşted.
Nestatornica lună dând aripi simţirii.
Smintită bucurie. Tristeţe ne-nţeleasă.
Clipa imposibilului. Clipa fericirii.
Calea Lactee
Discul pal al lunii pe boltă nu scânteie.
Îndulceşte noaptea doar Calea Lactee.
Supt, cu barba albă frântă-n piept, de-azi toamnă
doarme dus birjarul. Caii-abia se-ndeamnă.
Numai sus, pe cerul nedeprins cu somnul
stelele, smerite, cântă-n cor pe Domnul.
„O, Doamne!” – se trezeşte birjarul şi se-nchină.
Cască. Iar îl fură a somnului dulbină,
iar îi cade barba-n piept, ca pentru rugă.
Scârţâie zăpada. Şi drumu-a prins să fugă.
Eu sunt vântul volnic
Eu sunt vântul volnic, cel ce veşnic vuie
vrajbă pentru valuri, pentru sălcii vlagă,
vag printre vlăstare vaietul meu suie
ierburi vălureşte, peste spice-aleargă.
Primăvara, vesel vestitor al verii
mângâi lăcrămioare – leagăne de vise.
Ca vrăjite-ascultă zările tăcerii
vocea-mi voalată, prosternându-mi-se.
Infidel iubirii, izvodesc cicloane
crud învolbur norii, vremuiesc pe mare
în viroage vaier lung ivesc din stane
tunete trufaşe smulg din hibernare.
Dar apoi zefir sunt iar, mereu ferice
zână altei zâne dând o sărutare.
Printre pomi mă zbengui, lunec peste spice
şi din libertate vă aduc uitare.
Mi-e dragă umbra vâslei
Mi-e dragă umbra vâslei scrisă-n ape
îmi place de păcat să fiu aproape
şi, făr-a-l săvârşi, din prag de templu,
primejdia mocnită s-o contemplu.
În vis am pârjolit zeci de oraşe!
Trăiesc nimbat de flăcări uriaşe!
Frate ce-n foc ai scăldat ale Romei coline:
Aprindem ca tine – şi ardem ca tine!
Ploaia
Căzuse-n somn odaia
Dar nu puteam s-adorm.
Plângea prin streşini ploaia
Molâu şi uniform.
Secundele răscoapte
Cădeau ca dintr-un ram.
Mă căutam în noapte
Şi nu mă regăseam.
Mă înghiţise marea
Tăcerii fără hat.
Îmi aşteptam pierzarea
Trădat, rănit, uitat.
Şoptind că dus mi-e veacul
Un prăpădit de car
Îşi depăna tic-tacul
Voios ca un gropar.
Şi pentru ca defunctul
Senin să treacă-n lut
Bătea în grindă punctul
Eternul început.
În mintea mea pustie
Travaliul lui sonor
Creştea în melodie:
„O, mori!”, „O, mori!”, „O, mori!”
Muc stins de lumânare
În pragul unui hram
Cu stranie-ntristare
Prohodul mi-ascultam.
Nedesluşite şoapte
Nu mă lăsau s-adorm.
Ploua, ploua în noapte
Molâu şi uniform.
Ignor înţelepciunea
Ignor înţelepciunea, reflecţiile-acide.
În stihurile mele roiesc efemeride
Şi fiecare-ascunde o lume ce scânteie
În veşnic schimbătoare culori de curcubeie.
Zât, înţelepţilor. Iată
Sunt numai un nour pe bolta curată
Umil şi nevrednic de-al vostru blestem.
Chem doar visătorii. Pe voi – nu vă chem.
Poetul
Poetul e stăpân deplin pe limbă
Şi-i pe de-a-ntregul stăpânit de limbă.
Planete, semne şi întortocheate
Parabole... Între un nu şi-un da
El, azvârlindu-se din turn, ciudate
Curburi cu trupul lui va desena.
Drum al cometelor... Veriga lipsă
Din lanţul faptelor îi este far.
Demn disperaţi: el intră în eclipsă
Neprevestit de nici un calendar.
El măsluieşte cărţile degrabă
Şi la cântar înşeală elegant
E omul ce necontenit întreabă
E cel care-l întunecă pe Kant
Copacul ce-n Bastilia e verde
Ferice-n cripta lui de nepătruns
E cel a cărui urmă-n veci se pierde –
Un tren-fantomă-n veci de neajuns...
Am să te smulg
Am să te smulg tuturor cerurilor şi oricărui
pământ
Pentru că mi-e leagăn pădurea şi pădurea
mormânt
Pentru că stau cu un singur picior pe această
planetă
Pentru că aidoma mie nu te poate cânta nici o
altă poetă.
Am să te smulg oricărui timp şi nopţii ce cade
Oricărei flamuri de aur şi oricărei spade
Voi azvârli cheile, pe câinii din cerdac am să mă
mânii
Căci în noaptea pământului mai credincioasă
sunt decât câinii.
Am să te smulg de lângă orice femeie, de lângă
cea adorată
Nu vei fi niciodată logodnic, soţie nu voi fi
niciodată
Şi, de va fi nevoie, – taci! – te voi smulge poate
Şi celui cărui Iacob i se ruga în noapte.
Dar până când lumină de seu la căpătâi
N-am să-ţi aprind – o, blestem! – al meu ai să
rămâi
Cu-aripile-aţintite-n eter, a zbor vibrând
Căci lumea îţi e leagăn şi lumea ţi-e mormânt.
Aş vrea să trăiesc cu tine
Aş vrea să trăiesc cu tine
Într-un mic orăşel
Cu veşnice amurguri
Şi clopote veşnice
Într-un han de ţară mărunt
Cu un ceas străvechi, ticăind subţire
Ca nişte picături de
Timp
Şi uneori, sera, dintr-o mansardă
Un flaut
Şi însuşi flautistul în geam.
Şi lalele, lalele mari în ferestre.
*
În mijlocul odăii, o sobă uriaşă de teracotă
Şi pe fiecare placă un tablou:
Un trandafir, o inimă, o corabie
Şi, în singurul geam al odăii
Zăpadă, zăpadă, zăpadă.
Tu să stai întins, aşa cum te iubesc, leneş
Nepăsător şi distrat.
Din când în când, ţipătul strident al chibritului.
Ţigara arde şi se stinge
Şi tremură îndelung la capătul ei –
Coloană mică, cenuşie – scrumul.
Ţi-e lene să-l scuturi
Şi ţigara zboară, întreagă, pe foc.
La fereastra mea înaltă
La fereastra mea înaltă
Chipul cerului străluce.
Pe perete, la mansardă
Soarele a scris o cruce.
Umbra ramei nu tresare.
Pace. Veşnice tăceri.
Şi deodată mi se pare
Că-s înmormântată-n cer.
Eu am grăit
Eu am grăit, cineva a auzit
A şoptit altuia, al treilea a înţeles
Al patrulea şi-a luat toiagul de stejar
Şi a plecat în noapte să înfăptuiască.
În lume s-a născut despre asta un cântec
Şi cu cântecul acela pe buze
Întâmpin moartea.
Cresc stihuri
Cresc stihuri cum ard stele sau cresc roze
Minuni în casă fără crezământ.
La nimbul meu şi la apoteoze
Doar un răspuns aveţi: – De unde sunt?
– Dormim – şi-ntr-un miracol cresc narcise
Din lespezi pentru voi neroditoare.
Poetului, în somn, îi sunt deschise
Formula florii, legile stelare...
Doar eu îmi presar ca argintul lumina
Doar eu îmi presar ca argintul lumina!
Tu eşti din piatră, tu din argilă
Eu sunt Schimbarea – mă cheamă Marina –
Sunt spumă de mare fragilă.
Doar celui din carne sau celui din tină
Îi trebuie groapă şi lespezi.
Eu, fiică a mării, în zbor pier, senină
În ţăndări uşoare şi repezi.
Prin oricare suflet, prin oricare mreajă
Voinţa mea-şi află scăpare.
Cârlionţii mei nestatornici nu-i vrajă
Să mi-ii prefacă în sare.
Şi când cu genunchii de piatră mă spulberi
Renasc dintr-un val în mişcare.
Trăiască, deci, spuma, înaltele pulberi
Din spuma fragilă de mare!
Din ciclul „Masa de scris”
*
Masa mea credincioasă de scris
Îţi mulţumesc că m-ai urmat decis
Pe toate drumurile lumii-n goană
Că mai ocrotit ca pe o rană.
Catârul meu de scris şi de povară!
Îţi mulţumesc că-oricât te apăsară
Noianul greu al viselor şi dorul
O clipă nu ţi-a tremurat piciorul.
Tu, oglinda mea neiertătoare!
Îţi mulţumesc c-ai stat fără-ncetare
Ispitelor zadarnice hotar
Duşmancă bucuriei fără har
Că elefantului obidei grele
Şi leului cumplit al urii mele
Tu contragreutate de stejar
Le-ai fost oricând pe marele cântar.
Prosternu-mă şi mulţumescu-ţi ţie
Criptă de lemn în care zac de vie
Că ai crescut mai largă şi înaltă
Cu visurile mele laolaltă.
Că ai crescut nesocotind măsur
Până-ntr-atât că, deschizându-ţi gura
Şi din contur ieaşind nemăsurat
În tine ca-ntr-un lac m-am înecat!
Că mă găsea de tine prinsă-n cuie
Lumina dimineţii albăstruie
Că precum şahul roabele fugare
Tu m-ai ajuns şi m-ai adus în fiare
Pe scaun, îndărăt. Îţi mulţumesc
Că m-ai răpit oricărui gând lumesc
Cum vrăjitorul c-un cuvânt ce-l spune
Răpeşte somnambula şi-o supune
Tu cicatricele atâtor lupte
În stanţe arzătoare şi abrupte
Le-ai prefăcut, şi ai ajuns prin ele
Sânge şi soclu al vieţii mele!
Oprind al bârfelor şuvoi murdar
Liman mi-ai fost, mi-ai fost preasfânt altar
Şi far mi-iai fost, aprins în drumul meu
Asemeni stâlpului de foc iudeu.
Fie, deci, binecuvântată
Cu fruntea şi genunchii încercată
Muchia ta, înaintând mereu
Statornic ferăstrău în pieptul meu!
*
Îţi mulţumesc, o, masa mea,-n genunchi
Că, din tulpina ta tăindu-mi trunchi
Să dăinuim alături, în picioare
Tulpină ai rămas, înfloritoare
Cu jocul frunzei, cântător şi blând
Cu scoarţa vie, aspru fremătând
Cu lacrimi de răşină, mari şi-ncete
Cu rădăcina-n inima planetei.
Dor de ţară
Dor de ţară!... Răsuflată
Şi veşnică deşertăciune!
Nu-mi pasă unde sunt uitată
Nu-mi pasă unde mă răpune
Singurătatea. Prin ce tină
Mă târâi din a pieţii larmă
Spre-o casă care mi-e străină
Ca un spital sau o cazarmă
Nu-mi pasă în ce cuşcă-anume
Tresare coama mea de leu
Din ce simandicoasă lume
Gonită mă întorc mereu
În pacea intimă, deplină.
Urs alb, răpit te mult de-acasă
Nu-mi pasă unde sunt străină
Unde mă umilesc nu-mi pasă.
Cu dulci chemările-i de lapte
Nici limba nu mă mai înşală.
Nu-mi pasă ce opacitate
Aveţi – străină sau natală –
(Bucheri ce-n bârfe-şi fac siesta
Gazetofagi cu crezământ!...)
Limba-i a veacului acesta
Iar eu – a veacurilor sunt!
Ca unui trunchi rămas departe
De-alei şi putred de uitare
În veci egale îmi sunt toate!
Dar cel mai fără sens îmi pare
Trecutul vostru plin de sine.
El, ca un vraci cu mâini uşure-a
Luat orice-nsemne de pe mine:
Eu sunt un suflet de aiurea!
Nici detectivul cel mai mare
Din stirpea poliţienească
Vreo aluniţă din născare
În suflet n-o să-mi dibuiască.
În veci egale îmi sunt toate
Şi singură-mi durez urcuşul:
Dar, dacă, pe neaşteptate
Răsare-n calea mea scoruşul...
Bocet pentru două poeme nescrise
Amin.
Am ucis un poem. L-am ucis nescriindu-l.
La Charon!
Să nu zăbovim, camarazi:
înhumarea – azi.
La groapă! Intrarea
străinilor –
liberă!
Azi –
înhumarea.
Pe catafalcul negru al Universului
– doi amanţi seceraţi,
zac două poeme – alb binoclu de teatru.
Două destine-mpletite răpuse –
nesupusele mele poeme
nespuse!
Plângeţi,
voi, oameni,
voi, fiare,
voi, ape natale de diamant
şi voi, tei nocturni –
palme-ntinse spre-un ceresc chiromant,
voi, drumuri ucise de jale,
destul v-aţi târât prin asfalt! –
sculaţi peste urbea cernită
ca plete de fum delirant!
Ţipând, vă deschideţi coşciuge –
ciudate bricege-ale unui gigant
o, plângeţi, Cervantes, Boris Leonidovici,
Bramante,
voi le-aţi fi îndrăgit negreşit:
ci doar scrum sunt şi ele de-acum....
Ridicaţi-vă şi dumneavoastră,
tovarăşe Gamzatov,
membru al Prezidiului Sovietului Suprem,
a pierit un poem –
e o pierdere definitivă
şi nu mai puţin însemnată decât
un discurs la o dată festivă!
Jeliţi!
O, cât ai dorit să-ţi vezi fiul umblând,
să-l auzi cum te cheamă –
ridică-te, mamă!
Jeliţi,
la Paris,
în adânc de Siberii şi-n târguri uitate
morţii ce i-am ucis nenăscându-i –
secretele noastre asasinate!
Ridică-te
Landau, ucis într-un şters laborant
Copernic, ratat într-un Landau galant,
scoală!
De ce plângi, dizeuză amară
pe fundele albe din şcoală?...
Scoală!
Sculaţi
jeliţi după vechile datini
din copii de eroi răsăriră eroi, însă anti –
sculaţi!
(Nu vorbesc de castraţi ori de sinucigaşi,
de cei laş evadaţi
de pe sfântul făgaş.)
Sculaţi!
Pieriră poemele. O veselă panică
a pus pe amici stăpânire:
„Veşnica pomenire!”
Excelenţă, un mus vă visaţi pe Atlantic
tăind ale apei safire
veşnica pomenire,
nejucatul tău Hamlet, maestre Livanov,
rămase-amăgire
veşnica pomenire!
unde ţi-e prinţul, băbuţă,
marele nopţilor mire?...
Veşnica pomenire!
Ca flăcări sculaţi,
voi, iluştri rataţi,
din intimele lumi-cimitire
veşnica pomenire!...
Amin.
Un minut de tăcere. Un minut cât un an
care trece şi tace.
Alt soroc aşteptând, o sfârşiră cu toţii-n găoace.
Azi – tăcut, mâine – mut
– implacabila lor devenire:
veşnica pomenire.
Memoriei noastre – mamut dispărut din istorie –
eternă memorie.
Amin.
Iar celui ce, demn în restrişte
îşi apără flacăra gravă –
veşnică slavă!
Veşnică slavă!
Dans transuralic
Scrâmtâmnâm... Un dans ameţitor?
Strigăt înăbuşit de ajutor?
Scrâşnet de lanţ târât pe caldarâm?
Pseudonim al soartei? Scrâmtâmnâm.
Scrâmtâmnâm e, poate, chiar scânteia
ce ne-a purtat în doi spre alt tărâm.
Oare ce gând va fi-mbrăcat femeia
în geamătu-i extatic? Scrâmtâmnâm.
Scrâmtâmnâm – ce etimon prolific!
În liftul raţiunii urcăm să coborâm.
Planificăm tenace, ştiinţific
dar uităm ades de scrâmtâmnâm.
— Bonjur! Cum o mai duceţi?
— Scrâmtâmnâm...
— Scrâmtâmnâm! Vom face tot ce e posibil!
Scrâmtâmnâm nu-ncape în silabică:
de-aceea-i Lermontov intraductibil.
Dansaţi şi beţi! De ce să ne-amărâm?
Şagadam, magadam, scrâmtâmnâm!
Dar nu uitaţi: pieri bătrânul Râm
nepricepând rumoarea Scrâmtâmnâm.
Din poemul OZA
*
Dar, poate, suntem, totuşi, firi prea sentimentale?
Ni se vor smulge sufletele,
ca nişte amigdale?
Cum râul la baraje de păstrăvi e pustiu
pieri-va şi troheul, flautistul argintiu?
S-a demodat iubirea – patriarhal cămin?
Amin?
Atunci de ce – scorbutici spre ierbile râvnite
ne cheamă Poezia în şiruri nesfârşite
spre Lujniki, în inimi iscând stelar ecou?...
Roboţii
roboţii
roboţii
mă bruiază din nou.
Vin hoarde de-automate
cu fise înarmate
să bea suc de tomate
din alte automate.
N-avem când să gândim, n-avem când!
La birou, ca vagonetele
pendulăm între bruto şi neto –
n-avem când să fim vii, n-avem când!
Îmi povestea poetul, bun amic
cum l-a călcat mai ieri o cameristă.
Dimineaţa, i se plânse tristă
că o noapte nu şi-au spus nimic.
Îngeraşule, ce vei fi vrând
în candoarea ta provincială?
Cântece, poveşti, pălăvrăgeală?
N-avem când, n-avem când, n-avem când!
Ce se zbate-acolo-n piept ca-n funii
partizana la vrăjmaş captivă?
Inimă, şoma-vom deopotrivă:
a-nceput robotizarea lumii!
Brr!
Naşte-mă, mamă, îndărăt!
Îndărăt – la izvoare se întoarseră fluviile.
Îndărăt – o porniră în marche-arričre motocicletele
de la finiş spre start.
Baobabii se topeau văzând cu ochii, redevenind
puieţi pirpirii – îndărăt!
Glontele, retrăgându-se din inima lui
Maiakovski
prin spărtura arsă din cămaşă, dispăru în ţeava mauserului 4-03986, iar acesta,
ca un melc în cochilie,
se strecură în sertarul biroului...
Tatăl tău, istoricul, vorbeşte de vârsta inversă
a umanităţii, curgând de la bătrâneţe spre
tinereţe.
Evul Mediu, bunăoară. Bătrâneţea. Zidurile zbârcite
ale Inchiziţiei.
Apoi Renaşterea – vara târzie a omenirii
ca o femeie frumoasă, atotştiutoare,
chefuind între fructe şi trupuri coapte.
Nu mai stăruim asupra nădejdilor, trădărilor,
aventurilor din secolul al XVIII-lea
şi nici asupra meditativei gestaţii
din veacul al XIX-lea.
Zarea secolului XX
– nebunescul ritm al Revoluţiei!
Comandanţi de armată la 18 ani.
„Noi, prima iubire-a pământului...”
„Mă gândesc la viitor, adaugă el, – împlinitorul
tuturor viselor. Tehnica, în mâini bune
e blândă. Să ne temem de tehnică?
Înapoi, în peşteri?...”
E cărunt şi rumen. Copiii îi surâd şi
câinii.
Crâng
Nu atinge omul, creangă
focul nu i-l răscoli:
alba sufletului langă
tot îl muşcă din vecii...
Păsări – spade aripate –
e vânatul încă-oprit:
cercul vostru de ce cade
tot mai jos, mai ne-auzit?...
Ne-nvăţată lighioană
sufletul, acuşi-acuşi
i-o cădea în vreo capcană:
izbăviţi-l, jderi şi urşi...
Braconier, trecutu-şi varsă
veninu-n vin nevinovat:
tu, slobod crâng, pe biata-i casă
pizmaş nu fi, că e păcat...
Oază de umbră în amiază
cu lungi cârlionţi duios-avizi
veghează
din dragoste să nu-l ucizi.
Şi-l miluieşte în duminici
cu fructe şi ciuperci din plin:
ascunde-l tainic, să-l cuminici
cu dulce-al liniştii venin...
Cuplet
Astăzi iar sărbătorim
poemimi, poemimi.
(Mame – rime, taţii – mimi
ne prăsirăm poemimi).
Trist ar fi
de n-ar şti nime
care-i şpi-
lul poemimei.
Fără grime
şi grimase:
şanse – mini
inimi – maxi.
Pune-mi scara, surpă-mi scara
dar bruscheţea mă deprimă.
Săvârşim, aşadar suntem
poemimă, poemimă.
Facem sluj, schimbăm asiduu
poza ultimă cu prima
doar într-un târziu pricepem
c-am rămas cu poemima.
Pianino, pianino
trist auzul ni-l mângâie.
Poemima, poemima
ţine visul sub călcâie.
Fenta pare inocentă
dacă eşti deprins cu scrima.
Ori şarjezi, ori îţi rişti pielea:
nu te iartă poemima.
La moartea lui Vâsoţki
Aşadar, te-ai topit ca o şoaptă
pământul te soarbe încet
Istoria nu se deşteaptă
dintr-un strigăt frânt de poet.
Te petrec lumânări funerare
şi plouă pe-aleea cu plopi:
pentru fiecare strop – o lumânare
pentru fiecare lumânare – câte-un strop...
Nu căuta*
Nu căuta căderii şi dragostei temei
gloată barbară şi mioapă:
marii poeţi şi marile femei
din ştreangul minţii voastre scapă.
Când l-au zidit în cripta goală
rămase-acasă Nathalie.
Natalia – orizontală –
zbura cu el în veşnicii...
Autoportret
E sterp ca un ciot. Buhăit şi neras.
Sofaua de trei zile mi-o scârţâie sub nas.
Cu umbra-i de tuci îmi pătează odaia
şi buzele – enorme – îi ard ca vâlvătaia.
„–Sal’tare, horcăie, poeziei ruseşti!
Să-ţi ofer revolverul? Sau, poate, o lamă?
Ca geniu, ar fi cazul mai cinic să priveşti
spre haos... Ori ni-i teamă
şi-o scurtă-autocritică stoarce-vom iar
cum faci o ţigară dintr-un ziar?”
A cutezat să te-atingă, măgarul!
Şi-acuma – poftim! – îmi încearcă fularul!
Tutunul meu nu-i place, de fum clipeşte des...
Piei, drace!
S.O.S.!
De-aş fi
De-aş fi eu o procesiune
aş lua din fiece lăcaş
câte o ramă goală
şi-aş preumbla-o prin oraş.
Şi-ar smulge blânde lacrimi
căzând în acea ramă
ba câte-un sfânt mesteacăn
ba câte-o panoramă.
Sau, poate, o femeie
de-un ultim dor înfrântă
întârziind la slujbă
şi neştiind că-i sfântă.
Şi-ar crede dreapta străzii
că-i sacră partea stângă
care, în ramă de-aur,
n-ar conteni să plângă.
Din “Schiţă de poem”
Deschisu-s-au rănile –
nici o scăpare –
şi încă
ceva ce
mocneşte şi doare
în taină adâncă.
Piere iubirea,
s-aţii n-ai curajul
a ei cărăruie;
ca râul în glie
dispare mirajul
– uite-l şi nu e.
Limpezi licori
verzi ca marea
şi negre, şi-albastre
trecu una în alta
eternă migrare
fiinţele noastre.
Eu fi-voi verde,
tu fi-vei neagră,
fără oprire
lumile noastre
aleargă-n perpetuă
intervertire.
Ce chip lua-vom,
din care spaţii
interstelare?
Nici o scăpare –
prieteni, salvaţi-o! –
nici o scăpare.
Casele curg
şi şoselele-n trombă,
o cocă-i cetatea
urechile cuiva
curgând ca o trompă
şi-aşa mai departe
din rău în mai rău...
Totul curge. Totul se transformă.
Lucrurile se uzurpă bezmetice.
Pătratele degenerează-n elipse.
Vergelele nichelate o iau razna
din spetezele paturilor,
curgând ca nişte macaroane răsfierte.
Ca nişte covrigi sau – poate – eghileţi
atârnă zăbrelele temniţelor.
Rumenul sculptor englez
Henry Moore
măsura otova masa de biliard
a gazoanelor lui bine tunse.
Strălucitoare bile, sculpturile
ba se tumefiau ca nişte abcese,
ba luau conturul distins
al articulaţiilor coxo-femurale.
„Opriţi-vă! – urla Moore – sunteţi sublime!”
Dar ele nu-l ascultau.
Pe străzi, un cârd de zâmbete plutea.
Pe arena mondială gâfâiau, încleştaţi,
doi luptători.
Unul negru, altul oranj.
Piepturile li se contopiseră.
Încremeniţi, aduceau, din profil
cu un patent pus să stea în picioare.
Da-ar, oroare!
Terifianţi pigmenţi negri
prinseră a invada spinarea oranj.
Începuse osmoza.
Agil, oranjul izbuti până la urmă
să-i răsucească celuilalt urechea,
dar tot el urlă de durere –
era propria lui ureche.
Trecuse la adversar.
Castelul din Mţheta
luneca
pe obrazul zbârcit al podişului
ca o lacrimă de jale
pentru umanitate.
Bukaşkin, scăpat de la zdup,
o luase puşcă spre Contabilitate,
fără a –i da, însă, de urmă,
căci dânsa,
restructurându-se, lua forme noi.
Acasă nu găsi chibrituri.
Coborî un etaj.
Să împrumute.
În pat străin se lăfăia madam Bukaşkina.
„– Cum nimerişi aici, soro?”
„– Omoară-mă, dacă ştiu:
pesemne, m-oi fi prelins prin tavan.”
Şi trebuie că ăsta era adevărul
căci pe pielea ei flască
precum asfaltul într-un iulie torid
îşi lăsaseră amprenta cinci degete,
dintre care unul cu inel,
şi – inexplicabil – o talpă.
Curcubeul
agăţat pe cer de nişte cuie oculte
spânzura radiind
ca sarturile de pe Podul Crimeii.
Căpetenia tribului Igogo-jo
căuta noi forme de trecere de la
feudalism la capitalism.
Totul luneca la vale spre acelaşi nivel
– al mării.
Sculptorul
modela
frenetic
zăvorând lucrurile în linii ideale
numai de el înţelese
dar, abia scăpate din palmele lui
obiectele reveneau la vechile lor forme
ca termofoarele sau perele de cauciuc pentru clisme.
Liftul se înălţa vertical deasupra râului revărsat
ca o fermă zidită pe ape
şi ca para unei pompe pulsa:
„Sus – jos!”
„Sus – jos!”
acţionând sângele planetei.
„Ascundeţi chibriturile
în locuri inaccesibile copiilor!”
Dar locurile se dislocă, devenind accesibile.
„Sus – jos!”
Frazele-s neputincioase. Cuvintelesausudatîntrosingurăfrază.
Consoanele s-au topit.
Ne-au rămas doar vocalele:
„Oaâu aoiî oaaoiaâe!...”
Ăsta deja e urletul meu.
Cineva mă trezeşte
vârându-mi subsuoară termomentru-ngheţat.
Contemplu cu groază tavanul.
Pătrat.
P.S.
Ce straniu vis: mă văd închis
în neagra liftului fântână.
El –
sabie a lui Damocles
căzând
asupra mea
păgână!
Cabina zvârle raze-n jur,
eclipsă stranie, patrată,
şi-aud un râs de rău augur...
Bonjur,
vă recunosc ilustra ceată
eroi comişi de pana mea
Bukaşkin şi Nravouciatov
tu, băieşiţă, sprâncenato
ah, dragii mei, etc.
eu v-am creat şi, fără milă
v-am dat o tentă imbecilă
cimotia recunoscătoare
cere din liftu-i
răzbunare,
captiv damnat în puţ mă zbat
şi un lăuntric glas mă seacă
cum că-s o mină cam săracă –
ce dacă!...
De clipa când voi trece-n moarte
făcut fărâme, teamă nu mi-i
căci tu eşti undeva, departe
şi astfel dăruită lumii.
De contemplu
De contemplu, lungit pe coline tomnatice, trenul
ori mă pierd, hoinărind, într-un gârbov cătun
sufletul
mi-e parcă aspirat de o pompă enormă
un horn sau un extractor uriaş
trage de undeva
sub beregată
claviculele trag, de parcă
s-a întâmplat sau stă să se-ntâmple ceva.
Se răzbună, oare, vreo vină uitată
ori lacrimile tale le ispăşesc, femeie?
Mă mântui prin cântec, dar vidul renaşte.
Calea – deschisă, drumul – închis...
Ghearele unei cocoaşe ascunse mă dor,
Nestins dor...
Ce culoare au pletele tale?
Suflarea ta amuţeşte-n trecut...
Cumplit mi-i păcatul, o, iartă-mă, iartă-mă
şi redăruie-mi, rogu-te, iertându-mă, vina.
Uvertură autumnală
Dezleagă-mi limba, muză a slovelor-flacără.
Să-mi încerc
glasul
jindui.
Dezleagă-mi limba,
aşa cum dezlegi ulmii toamnei
desfrunzindu-i,
aşa cum, adulmecând boarea serii
şi muşchiul de la subsuoara mestecenilor goi,
urlă vierii.
Deci e toamna în toi.
Dezleagă-mi limba,
aşa cum eu îmi scot încălţările
ca glia rănită s-o simt palpitând sub călcâi,
aşa cum – gigantice – zările
hăituite de hanul Batâi
înşfacă – arzându-se – cu limba
tigaia Pământului.
Împrospătează-mi limba,
muză a veacului!
Duşca de votcă rece cu care mă cinsteşti
pişcă
şi gâdilă
şi-mbată a dracului!
Gust de scoruş şi cuvinte ruseşti...
Ca pe nişte vaze îţi aruncam la picioare
amfiteatrele electrizate
în urmă-mi – gângavii puzderii,
legate
îmi erau trompele ca ale unei
femei dezmăţate!
Izbăveşte-mă de povara tăcerii!
Şi nimeni nu ştia cum eu, căzut pradă
propriului suflet, mă devoram cu nesaţ.
Dar dacă – mă gândeam – din pricina şocului
vor începe deodată să vadă?
Dăruie-mi glas.
Sub zodia boncăluitului fiarelor, acum,
când năpârlesc arharii
când ca un urlet arhaic erupe,
gâtlejul spărgându-l
nu latinescul August,
ci strămoşescul zarev*,
însenină-mi cuvântul!
Zarev,
luna pieţelor şi camioanelor ticsite,
a gospodinelor îmbujorate lângă plit,
zarev,
când desişurile-s grele şi pântecoase
iar văzduhul palpită deasupra câmpiilor ca nişte nări
în aşteptarea voluptuoasă a schimbării,
când fiarele urlă în dulce alarmă,
zarev,
când se vede de la Moscova la Habarovsk
şi de la focul de vrejuri la focurile lui Batâi
zarev,
când pe sideful savant încâlcit al mesteacănului,
sus, în stânga
o veveriţă-ncremenise,
purpurie ca o majusculă
din letopiseţul Ipatievski,
o, zarev,
lasă-mă să muşc din viersul tău!
Renaşte istoria.
Încordare a zimbrilor,
biciuie-mi trândavul duh!
Urduroşi, dând târcoale pe cadavrul Saharei,
leii rag
proţăpindu-şi pompoanele cozilor
ca pe nişte microfoane-n văzduh
– zarev!
Zarev – perele cad, trecute, şi
cabinetele de miniştri
răscoapte-n a pizmei dogoare,
priveliştea ţării pustii ca pustiul miriştii –
zarev.
„Da, da, Zarev la aparat. Eu sunt Zarev,
Piotr Zaharevici,
Da, ies din schimb. În noaptea spre 1 august. Da,
am conectat zarea zărilor.
Tot timpul cineva parcă mă cheamă.
«Zarev, Zarev!» – repetă ca un ecou puzderie de
zurgălăi şi clopoţei în clinchet:
«Za-a-rev, Za-a-rev...”
Telefonul era negru – alb ca neaua s-a făcut.
Adjuncţii – pe picior de avansare.
Şi bancurile de moruni migrând,
filaţi de ultrasunete, spre sud –
zarev.
Frenezia colectivă a familiei
procopsite la pronosport c-un
„Moskvici”
– ah, să fi fost o „Volgă” barem!... –
Iaroslavna la mansardă
– sieşi de nepătruns şi aici –
zarev.
Praznicul întâlnirilor
vraja altor veşminte
bun rămas ne-mplinirilor
amăgirilor sfinte
ca-n frunzare foşnirile
cântă-n noi înnoirile
în nervuri şi artere
suie marea-nviere.
Păienjenişuri plutesc.
Astfél năpârleşte văzduhul.
Ispita râului – ameţitoare.
Rubinul cuvintelor
zace în drojdia cupei cu renunţare
zarev
zarev înseamnă „Adio!”, zarev înseamnă „Trăiască zorii din zare!”
Crengile-s pline de păr de câine şi lup
– câlţi arzând.
Pentru profeticul răget tribut plătesc fiarele.
Cu propria blană plutesc pentru cânt.
Muţeniei mele spulberă-i fiarele!
Am îmbrăcat peste haină apartamentul
– mâneci sunt coridoarele
din cutia poştală,
ca din buzunar o batistă,
încolţeşte ziarul
deasupra – casa
boierească şubă de piatră
lingând trotuarele –
pogoară-ţi spre limba mea harul!
Ah, meseria mea – rară? – nu, temerară!
Necontenit, aievea şi-n vis,
lovind în pereţi să mă hărţui
schingiuieşte-mă, timp: încă nu-ţi dau cuvântul.
Dă-mi orice cruce. Până nu mă dezlănţui.
Zarev – învierea cuvintelor.
A revoluţiilor şi raselor
matură presimţire
prima sobiţă cu râsu-i subţire,
izul zăpezilor
preasfintelor
vestind primenire.
*
Cu glas omenesc ţipă-n drum
veveriţa, scăldată n fard,
din aluminiu de-acum,
numai botul şi labele-i ard.
Cenuşăreasa
Poezia mea –
Cenuşăreasă
departe de tihna stătută-a iatacului
spală,
spetindu-se,
sârguincioasă
rufele murdare ale veacului.
Rufoasă, smultă, unsă cu de toate,
în rochia cenuşie, de şiac
zvântându-şi degetele răşchirate
să juri că nici nu-i om, ci
liliac!
Da, uneori câte-un suspin mai scapă
da,
n-o încântă zoaiele şi nici
că amiroase a crumpe şi a ceapă
nu a Chanel numărul 5...
Numai arar se mai răsfiră norii –
când, răzbunându-şi traiul infernal,
zboară
mai vaporoasă ca vaporii,
mai nenufar ca nuferii,
la bal!
şi-atunci, nu ca o sclavă – ca o zână
strivind sub gene un viclean alint
pe inimi şi pe cugete stăpână
alunecă-n condurii-i de argint.
Dar bate ceasul – şi din nou la şmotru
la răzuit,
la dres şi la frecat:
în muzică s-adaste nu e modru
şi în sublim s-adaste nu i-i dat.
şi uite-aşa trec nopţi puzderie
fiica cea vitregă-i mereu la clacă
nesomnul
sprijinindu-şi-l
în perie
podelele istoriei le freacă.
Sub baldachin dorm duse răsfăţatele...
Ea – ce să facă? – trage pentru ele:
podelele sunt astea şi nu altele
şi cineva e musai să le spele.
Freacă de zor, căci timpul nu aşteaptă.
Numai departe – licurici timid –
alunecă încet
din treaptă-n treaptă
uitat, condurul de argint...
Nu ştiu oameni comuni pe Pământ...
Nu ştiu oameni comuni pe Pământ.
Stelare căi ursitele lor sunt.
Au semnul lor anume, fiecare,
în toată slava fără-asemănare.
Şi dacă cineva prin Univers
s-a strecurat neînsemnat şi şters
prieten sieşi doar, întru nimic
prin neînsemnătate e uníc!
Are tot omul lumea lui secretă.
O clipă care nu se mai repetă
bate în ea, şi-un ceas al spaimei mute –
şi toate ne rămân necunoscute.
Căci fiecare, când e scris să cadă
duce cu el întâia lui zăpadă
şi-ntâiul lui sărut, şi-ntâia luptă
se sting cu el în bezna ne-ntreruptă.
Da, rămân poduri sau rămâne-o carte
rămân culori pe-o pânză fără moarte
rămâne mult din ce-i ursit de Parce
dar ceva, totuşi, nu se mai întoarce.
Aceasta-i legea jocului barbar:
nu oameni mor, ci lumi întregi dispar.
Ei poartă încă-a amintirii haină,
dar ce ştim despre lumea lor de taină?
Despre prieteni, mamă, soră, frate
de cea ce-l plânge în singurătate,
de fruntea tatălui, îndoliată?
ştim totul – şi nimic nu ştim vreodată.
Pier oamenii, pe rând, în veşnicie
secretele lor lumi nu mai învie...
şi pentru asta-n lumea ce-o-nfirip
îmi vine iar şi iar, şi iar să ţip...
Căldura
Stranie modă în vremea din urmă:
pentru morţi – mumă,
pentru vii – ciumă.
Oamenii trec,
o cam dau pe pahar
până-ntr-o zi, supţi şi gârbovi, dispar.
Şi-atunci, deodată, la incinerare,
calde discursuri pentru fiecare...
Lui Maiakovski,
poetul-alarmă
ce păs îi dădu revolverul în palmă?
Gigantul
cu voce de tunet
cerşea
un strop de căldură
– cât încă trăia.
Dar viii de căldură nu au parte:
ea se conferă numai pentru moarte.
Surâsuri
Înfloreau pe buzele tale atâtea surâsuri
uimite, încântate, şirete surâsuri
uneori puţin triste, dar totuşi surâsuri
şi nu ţi-a mai rămas nici unul din atâtea surâsuri.
Voi găsi un lan unde cresc mii de surâsuri
şi-ţi voi aduce un braţ încărcat de surâsuri
tu îmi vei spune că nu mai ai nevoie de surâsuri
că te-au ostenit ale mele şi altele, străine surâsuri.
şi eu sunt ostenit de străine surâsuri
şi de ale mele, cu care mă apăr, laşe surâsuri
care mă fac şi mai puţin surâzător surâsuri
dar de fapt eu sunt un om fără surâsuri
tu eşti în viaţa mea ultimul dintre surâsuri
un surâs pe un chip jefuit de surâsuri.
Descântec
În nopţi de primăvară gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de vară gândeşte-te la mine
în nopţile de toamnă gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de iarnă gândeşte-te la mine.
Chiar dacă nu-s alături, ci, dus de mari lavine
mă frâng de stânci haine în depărtări streine, –
pe cuvertura albă, cu moliciuni feline
lungită ca pe-o mare de somn, fără dulbine
lăsându-te purtată de undele senine
fii singură cu marea, fii singură cu mine.
Ci ziua – să mă uiţi te rog frumos.
Ziua – răstoarne-se cu susu-n jos
tot universul ăsta firoscos
înece-se în fum şi vin sticlos.
De mine mai presus ori mai prejos
gândul să-ţi fie altcuiva prinos
dar noaptea – numai mie credincios.
În şuierul sirenelor citeşte
şi-n vântul ce loveşte-n nori hoţeşte
cum ard, căzut în al urgiei cleşte
să ştiu că steaua încă nu-mi păleşte
că undeva, în zări de deznădejde,
o fată, aşteptându-mă, tânjeşte.
Te rog, vegheată de tăceri depline
în clinchete de ploi diamantine
când gerul zugrăveşte-n geam sulcine
când visul calea somnului aţine
în nopţi de primăvară gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de vară gândeşte-te la mine
în nopţile de toamnă gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de iarnă gândeşte-te la mine.
În atenţia Dvs.
Ţin să vă aduc la cunoştinţă
călători din Trenul Timpului,
că sunteţi nişte cioflingari
că pe hartă nu există oraşul de reşedinţă
unde visaţi să descindeţi sprinţari.
S-a cercetat şi dovedit cu prisosinţă
că staţia
A doua tinereţe
e-un bluf ordinar.
Ţin să vă aduc la cunoştinţă
că-n zadar v-aţi irosit întâia tinereţe
ca ultimii fraieri.
Cu amară căinţă
mă recunosc în voi şi cu tristeţe.
Ţin să vă aduc la cunoştinţă
că urmează staţiile
Bătrâneţe şi Moarte
dar că, licitând nemurirea cu nesăbuinţă
pur şi simplu nu vreţi să vedeţi mai departe.
Ţin să vă aduc la cunoştinţă, domnilor
că, dacă bagajul vi-i putred
şi doar anecdotele nealterate
izbăvirea nu mai e cu putinţă:
aţi şi ajuns la staţia Moarte.
Ţin să vă aduc la cunoştinţă
că, înghiţindu-vă pe capete,
timpul nici măcar n-o să facă bulbuci
şi că doar orătăniile galfede
ce vă cotcodăcesc pe conştiinţă
vă vor petrece trenul, ca nişte năluci...
Tramvaiul poeziei
În tramvaiul Poeziei, ticsit ca
Oficiul Prevederilor Sociale
de lume şi buchii
eu n-am intrat prin faţă, cu surle şi chimvale:
eu –
mi-am zdrelit şi de tampon genunchii.
Apoi,
cu mâna strivită de uşa bufnită în nas,
pe scări am atârnat o veşnicie.
Cum am ajuns pân-la urmă-n Parnas
naiba ştie.
Celor în vârstă, prompt, le-am cedat locul
de controlori nicicând nu m-am temut
nici un bombeu n-am deformat cu tocul.
Călcat pe bătătură –
am tăcut.
Prin colţuri, oamenii citeau jurnale
tronau pe boccele monumentale;
în tramvai, pasagerii se bruftuluiau ca-ntr-un rai
al vendetelor, pardosit cu gâlceavă şi pică
logica celor agăţaţi de tramvai
schimbând-o cu-a celor de la căldurică.
Cu nasu-n gazetă, câte-o huidumă
mârâia ca un dulău pe ciolan:
„Uşurel, că n-o fi nici tramvaiul de gumă...
Nu deschide,
vatman!”
Eu –
sunt cu cei care vor şi când vor se ţin scai
nu cu cei ce stau – cerberi – la uşa-ncuiată.
Sunt
cu cei hotărâţi să răzbată-n tramvai
când nu sunt lăsaţi să răzbată!
Aspră mai e lumea asta, nu glumă
ca Moscova prinsă-n al iernii arcan.
Sunt locuri puzderie.
Tramvaiu-i de gumă.
Deschide,
vatman!
Digul cântător
Pe dig, deasupra Volgăi,
peste noaptea Kazanului, blândă
peste viaţă,
unde moartea-i pentru nu ştiu ce
osândă
peste fluviu,
unde-şi ţipă disperarea pescăruşii –
albi ai firii orfelini
trec absolventele albe –
ciorchini înfloriţi de mălin.
Pe dig,
sus, pe dig
sus, în cântec
trec pure ondine
şi unda-ntinată se leagănă să le răsfeţe...
– Daţi-mi,
le strig,
un strop de tinereţe!
Voi treceţi prin noaptea de iunie
– grădini de tandreţe –
şi sirenele vapoarelor – privighetori
vă secondează înaripatele melodii
treceţi pe digul
dintre copilărie şi tinereţe
iar eu –
dintre maturitate şi...
– cum să spun? – şi...
Da, osteneala precoce din suflet
– mâl clipocind la ostreţe
se poate numi fără greş
bătrâneţe.
Nu de moarte mă tem,
nu de lacoma tâmplelor brumă
ci de decrepitudinea inimii,
de lânceda moarte antumă.
Nu mi-e că scheaun
că ţip sfâşiat de atrocele deznădejdii hanger
ci că mi-e sufletul lăcătuit cu ocale de fier.
Mă duc,
da, mă duc
aduc cu un car de carboave, caduc
zid,
rigid
desfid glonţ, obuz şi bolid.
Doamne, ce pacoste
ce chin nespus
să fii şi pentru
dragoste
de nepătruns!
Jude al vremii, semeţ
judecă-ntâi cu năprasnic judeţ
propria-ţi culpă:
Epoca –
după.
Mimând cu efect
tulburi altă viaţă:
e nedemn şi abject
când eşti stană de gheaţă.
Tot trişând cu tupeu
nu-ţi uiţi propria carte?
Chipuri împrumutate,
nu cumva sunteţi eu?
Pe digul nocturn,
din toropeala barului lascivă
ieşim,
înfricoşat de treji, deopotrivă.
Iartă-mi tăcerea.
Nu, nu mimez. Caut în inima mea
polul frigului.
Sunt, desigur, alături, dar
de cealaltă parte a digului.
Nu plânge.
Cu lacrimi gheţarul n-ai sorţi să-l topeşti.
De ce plângi?
Tu eşti fericită:
tu suferi.
Tu poţi să iubeşti.
Pentru mine, digul ce-n val şi în noi se răsfrânge
i-o treaptă, pe care cerşesc
putinţa de-a plânge
de-a nu mă minţi că iubesc.
Pe dig, deasupra Volgăi,
peste somnul înstelatului Kazan
corul tinerelor glasuri
pare-un zvon nepământean.
Iată, doi s-au oprit,
vor rămâne pierduţi până-n zori
buzele lui de-ale fetei
se-apropie-ncet, temător
ale fetei sunt strânse,
îşi ascund îndărătnic rubinul
se-nvăluie razele lunii
în pletele blonde ca inul
şi-aud cu invidie glasul acela
de care urechea nu vrea să se sature:
„– Isprăveşte odată!
Uf, dezmăţatule!”
Şi-o jale de voi ne-nţeleasă
un gând otrăvit mă apasă
că dulcele vostru „dezmăţ”
e mult prea târziu să-l învăţ.
Dar poate că nu-i prea târziu
când stele clipesc argintiu
şi măştile-ncep să se lepede
când adie-a măslin înflorit
a viaţă de nebiruit
a aripi de lebede
şi a infinit?
Boala vârstei
Ce leac vrăjit mai poate să mă-ntreme?
Eu însumi nu ştiu cum mi-a căşunat,
dar tot ce mi se-ntâmplă de o vreme
îmi pare ruginit şi întâmplat.
De spini şi nimb a prins să mi se-acrească.
Aştept, inert, ceva răscolitor,
ceva ce să mă lase mască –
biet irochez lângă zgârie-nori.
Zac în experienţă ca-n armură
şi plumbul proaspăt, repezindu-şi clonţul,
se sparge ca-ntr-o amuletă-n glonţul
lăsat plocon de altă-mpuşcătură.
Chiar bucuria, când, în seri de sânge,
mă caută-n zboru-i de efemeridă,
de inima mea aripile-şi frânge
ca de o cuirasă translucidă.
Să mai nădăjduiesc în înviere?...
Trupul a răszăcut, a răsiubit...
Respiră groază frigul din artere
gândul că totul a mai fost trăit.
Iată – e neschimbat al vremii giulgi
iată – păşesc pe-aceeaşi siluetă
cad fulgii, sfârâind, pe ţigaretă –
pe-aceeaşi ţigaretă-aceiaşi fulgi...
Plătim cunoaşterea prin repetări!
Femeile-s oraşe dogorând
pe care-n lungile-mi peregrinări
le-am mai umblat cândva, nu mai ştiu când.
Sunt încă viu, m-aş vrea torent de lavă
în chinuri şi extaz, ca la-nceput
dar mă repet când mă înalţ în slavă
şi când recad, însângerat, în lut.
Ne este, oare, hărăzit din naştere
acest hotar, cel mai hain din toate
când nu mai avem parte de cunoaştere
ci doar de repetări disimulate?
Oare în loc să explodez, curmându-mi somnul
voi accepta, topindu-mă încet,
c-am răposat o dată întru Domnul
şi-acuma mor – adică, mă repet?
Cosaşii
Cu dimineaţa pe umeri –
când dimineaţa ia formă de coasă –
ies cosaşii
să adune otava.
Urcă în şir pe potecă
pe alba potecă
de lăţimea umerilor lui Ivan.
Înaintează
cosaşii
ca nişte arbori
spre continentul
otavei.
Îi învălui
într-o privire
şi simţi deodată
că până-n mădulare
transpiri.
Înaintează
cosaşii
dezrădăcinând pământul
cu fiece pas.
Priviţi-i
cum se înalţă
trecând râuri şi munţi
împingând uşor
cu o singură mână
orizontul.
În cămaşă de tort
cu gulerul murdar
de sudoare
ampli ca vântul
vii
absolut vii
înaintează cosaşii
spre continentul lor
de otavă.
Dulce primejdie
Aidoma albilor mesteceni şi ferestrelor
fă-te albă, albă
fă-mi tăcerea să îngheţe pentru o clipă
şi privirea să-mi înmărmurească.
Dulce primejdie a ochilor mei
orbeşte-mă, uimeşte-mă
neastâmpărul tău, iubito
insinuează-l în eternitate.
Apoi, când dimineţile răguşite
îşi vor sparge dinţii de marginea nopţii
coboară-mă în ceţuri, coboară-mă
până când coşmarul meu amuţi-va.
Schiţă de seară
Pe mine, măicuţă, mă apleacă vântul
ca pe un mesteacăn încă prea subţire
dar poate că astăzi am să ies în poartă
să mai stau de vorbă cu amurgul.
Şi poate că amurgul nu va fi amurg
ci un chipeş flăcău cu secure pe umăr
şi, poate, pentru o clipă, eu am să mă fac salcie
iar el, privindu-mă, fag...
Luminează-te, măicuţă, luminează-te
crede-ţi ochilor: ai fată de măritat
dar acoperă-ţi chipul cu somn, nu cu nerăbdare –
vreau să mai întârzii în prag...
Deasupră-mi, măicuţă, păsările serii
se rotesc zănatic... Las’ să se rotească
numai dă-mi, drept scut şi piază bună,
cântul tău tânguit din fetie.
Am să ies cu el pe poartă, tiptil
să nu mă simtă nici câini, nici vecini
iar sub braţ am să iau un pui de mesteacăn
ca amurgul să fie amurg, nu părere...
N-am să iau cu mine nici cuvinte, nici vise
– de vise mi-i perina plină –
ci doar un sân doldora de fiori
să-i sădesc în cerdacul vieţii.
Vor creşte acolo şi se vor face flori
scăldându-mi în miresme toată casa...
Lasă-mă să ies în poartă, măicuţă:
vreau să stau de vorbă cu amurgul.
Trei mesteceni
Trei mesteceni
numai trei
pleacă lângă drum
amurgul.
Trei mesteceni
numai trei
cântă nopţii cântec
alb.
Trei mesteceni
numai trei
vis prin nouri
rătăcesc.
Trei mesteceni
numai trei
luminează ziua
lin.
Uşa
Această uşă de lemn, care scârţâie
se deschide cu mâna dreaptă
pe această uşă de lemn, care scârţâie
se intră cu dreptul
pe această uşă de lemn, care scârţâie
se taie în zori de decembrie porcul
pe această uşă de lemn, care scârţâie
se împleteşte steagul de nuntă
pe această uşă de lemn, care scârţâie
a fost dusă, în ceasul de ducă, bunica
la această uşă de lemn, care scârţâie
bat cei al căror sânge nu e apă
bat cei ce-n dulcea mamei mele limbă
dau demnă şi dulce, şi blândă
bineţe.
În prag e-ncrustată o urmă
o urmă cu chip şi cu mers.
În prag, sub formă de zori, înfloreşte
neliniştea.
Zăpada, visând
O lume albă visează zăpada
şi visează nopţi cu albe coame...
S-a sinucis arţarul şi livada
plângându-l, a-nceput să se destrame.
Ca o prăpastie se cască, singură, uşa
şi ivărul ei scrâşneşte rebel.
Umbra mea lunii i-aruncă mănuşa
dar, – vai! – nu va fi nici un duel...
Răsfirându-şi depărtarea albastră
vena imploră sângele: rămâi!
Dar trupul inima şi-a zvârlit pe fereastră
alunecând în lutul dintâi.
Omul meu bun
Omul meu bun, tu nu mă întrebi unde-am fost.
Vezi cum desenează puştiul nostru:
omu-i mai înalt decât casa.
Ştii că am fost la toporaş
şi de ce am fost la toporaş.
Vezi cum desenează puştiul nostru:
Floarea-i mai înaltă decât casa.
Şi când mă întorc, în amurg
mă-ntâmpini tu, mai înalt decât casa
iar pe masă găsesc toporaşi
mai înalţi decât casa.
Îmi port
Îmi port iubirea
întocmai cum îşi poartă puştiul acela de pe alee
frunza de castan.
Cât de grav o înalţă în mâna
Nesigură
Cât de greu trebuie că-i vine acum
când abia învaţă să umble
să-şi acordeze paşii
cu toamna atroce din jur.
Coroanele arborilor cad
împleticindu-l
dar puştiul nu va cădea
el nu poate cădea:
el îşi poartă frunza
el se ţine de frunză
înaintând în dezastru.
Pustie
Într-o bună dimineaţă, m-am trezit pustie ca o
fântână secată. Ghizdurile nu mai adulmecă
din adâncul întunecat, mireasma de limpede
cumpăna nu mai geme sub dulce povară.
Un pumn de nisip – atât mai făgăduieşte fântâna.
Nu mă mai priviţi, ochi şi guri de copii!
(Singurătatea începe nu când copiii
cresc mari şi se duc, ci când nu mai ai ce le da).
Nu mă mai privi nici tu. Prieteni, nu mă mai priviţi:
neputinţa mă frige ca o goliciune.
Unde-mi sunt stropii sonori, unde sunt?
(Beţi, o, beţi, oameni şi ierburi, şi păsări
beţi cu capetele răsturnate şi înghiţituri nesătule
cufundaţi-vă capul în vadră! Îmbiaţi trecătorii!)
Găleata zdreleşte, scrâşnind stins, piatra seacă.
Dar deodată-ngheţaţi: fântâna se smulge din sine
spărgând cu ură ghizd după ghizd
şi, sprijinindu-se-n furcă, iese şchiopătând din curte.
De ce-ţi ridici către cer ostenitele ramuri
salcie nemângâiată? Mă duc după apă!
Oglindă mă duc să-ţi aduc! Moartea
s-a dus după viaţă! Şi ori
mă întorc risipind stropi în jur, ori
nu mă întorc. Piară-mi urma sub muşchi şi furnici!...
Poate doar salcia va suspina după preacredincioasa-i
oglindă.
Ştiu unde eşti
Ştiu unde eşti
dar n-am să te caut acolo.
Nu în pământ roditor – în piatră
am să semăn
pentru ca dragostea să prindă rădăcini
în imposibil.
Dintre toate cărările ce te ajung
o aleg pe cea ocolită,
pentru ca să te simt răsărind lângă mine
de unde eşti cu neputinţă
pentru ca
atunci când ochii noştri se vor întâlni
să explodeze în ei
depărtarea.
Cum se păstrează trandafirii
Primeşte-i cu inima nod în gâtlej, cu degetele
tremurânde şi ţipăt repede stins
între zâmbet şi lacrimă
aşază-i, neîndemânatic, în vază
(fără să le retezi tulpinile, fără aspirină şi alte
mofturi)
în inimă păstrează-i, în apele ochilor (cealaltă apă e doar ca să fie).
Seara
coboară-ţi pleoapele peste trandafirii răsfrânţi
în pupile
iar a doua zi trezeşte-te cu noaptea-n cap, să contempli
răsăritul prin petalele lor străvezii.
Când ai în preajmă un trandafir, nu-ţi îngădui gesturi bruşte.
Fii cuminte şi iradiază
pune lanţul la uşă şi nu da drumul nimănui, mai cu seamă
tristeţii. (Trandafirul se întristează foarte uşor:
absoarbe în inima lui aurie umbrele toate câte sunt pe pământ
şi ea moare înainte de a exploda).
Păstrează-i în ochi, în piept
păstrează-i: trandafirul trăieşte doar cât timp e
iubit.
Dar şi după ce s-a stins, cuprinde-ţi
obrajii în palmele rănite de spinii lui şi dezmiardă
durerea.
Cât timp măcar ea mai e
vie.
Cum se conservă bucuria
Râzi de tine până la
scâncet, până la ultima
lacrimă, până
în zori;
Pune-ţi, rid cu rid, dezamăgirile
una sub alta
şi
când să tragi linie şi să aduni
aşază-ţi în locul acelei linii ultimul
fir de păr.
Aflând suma, roşeşte
brusc roşeşte
până încep să-ţi ţiuie
urechile;
osândeşte, fir cu fir, trecutul
la judecata nopţii,
trăieşte noaptea aceea cu gândul că e
fără capăt
şi cazi apoi în prăpastia larg deschisă a
zorilor.
Cum se conservă inima
Nu ştiu.
Dar nici nu cred că
trebuie.
Răcoare autumnală
Astăzi universul s-a întors spre
înăuntru.
Vrabia îngheţată – spre nimicul
cald
ce mai dăinuie-ntr-însa
blidul –
spre supa lâncedă din
sine.
Câmpul
vede prin miriştea roşcată
barba ce o va înălţa la primăvară spre cer.
Osânza
caută să dibuie locul
unde palpita cândva
muşchiul.
Eu
ascult cum se înmulţesc în mine
ca nişte microorganisme
visele
zadarnice.
Pământul
aleargă cu ochii în oglinda
retrovizoare
curios dacă ar izbucni sau nu
reacţia nucleară
în cazul că s-ar risipi pentru creaţie
cât se creează pentru
risipă.
Sămânţa
priveşte în sine
cu ochii măriţi de
teroare:
ce voi deveni:
gâză
arbore
floare
om
neom
om
neom
om
neom?...
Epistolară
Cele mai încărcate de sens
sunt scrisorile neexpediate
pe care le citeşte doar
focul.
Ascultaţi
chicotul extatic al sobei
la această lectură
în exclusivitate.
Interceptaţi convorbirea
nespusului
cu neauzitul.
De fapt, imboldul noncomunicării
e mai vechi decât
scrierea.
E un dialog cu necuprinsul
cu sine
în necuprins.
E neputinţa de a te mărgini la teritoriul
nemărginit de mărginit
al cuvintelor:
ea creează funcţia
imploziei.
Nu tulburaţi un copil
care vorbeşte cu sine.
Nu veţi înţelege nimic
iar copilul şi-ar putea frânge gâtul
căzând din nemărginirea unde trăia în clipa
când l-aţi strigat.
Mai întâi
Mai întâi arată-mi
unde e Apusul.
Voi închide ermetic
această parte a lumii:
astăzi nu vreau ca soarele
să coboare
sub orizont.
Arătătoarelor de la ceasuri
astăzi
le interzic mişcarea.
Pulsul
îmi bate atât de
veridic
şi de
acut
încât timpul se retrage din
ceasuri
din calendare
şi clipe
instituindu-se
în sânge.
Ploi de septembrie
Cad iarăşi prelungile ploi de septembrie
prelungi ca şoselele, nesfârşite ca aşteptarea
deşirate ca adolescenţii de astăzi.
Cărările mele şi ale prietenei mele, furnica
secara, picnicurile şi speranţele sunt invadate de ape
albinele coboară spre corolele florilor în acvalang.
Pânza de păianjen e udă ca un năvod pescăresc
până şi muştele sunt ciuciulete,
ca nişte cocote pe marile bulevarde
tegumentul de plastic al manechinelor e umed de
lacrimi adevărate.
Ah, prelungile gânduri rătăcind printre ploi
nesfârşit e drumul lor până la sărbătoarea primăverii şi până
la blândele-i ceţuri
ploile de septembrie se vaporizează în ele
ca într-o saună.
Dar nu ceţurile vin şi nu tainele lor nepătrunse
ci acuitatea percepţiei: zăresc deja omida subţire-a zăpezii
şerpuind pe desfrunzitele crengi ale arborilor.
Bateţi, ploi de septembrie, bateţi!
Am să-mi încalţ cizmele de cauciuc
şi-am să cobor cu voi împreună – uite că avem acelaşi drum! –
spre strămoşii mei, cărora de mult le-am dat semn că vin
strămoşii mei seceraţi în câmpie şi îngropaţi
în poiană
sub frunzele de cimişir.
Priveşte
Priveşte
această zi sperioasă şi galbenă
ca un boboc abia răsărit din găoace.
Priveşte
acest cleştar ce nu cutează
să se clintească.
Priveşte
această floare ce-şi desface
înspăimântată de sine însăşi
corola.
Priveşte-le:
niciodată nu te-ai văzut
de atât de aproape.
Strada ei
Toamna nu mă-ncumet pe strada aceea:
n-aş putea răzbate prin bombardamentul
castanelor.
Vara nu mă-ncumet pe strada aceea:
îmbrăţişând-o
frunzarele o fac de nepătruns.
Primăvara nu mă-ncumet pe strada aceea:
răsuflarea mea fierbinte ar primejdui
mugurii.
Iarna?
Unde te poţi încumeta iarna?
Alte anotimpuri – vai! – nu mai sunt...
Nu mă-ncumet pe strada aceea.
Nu mă încumet.
Încât
Te-am cules din adânc de fântână
şi te-am dus acasă pe drum ocolit
cu-atâta spaimă de-a nu te pierde
încât, după câţiva paşi, am înfrunzit.
Te-am amestecat în aluatul cuminte
şi te-am frământat îndelung, fermecat
încât, nepăzită, propria-mi umbră
s-a strecurat în aluat.
Apoi te-am aşezat uşor pe vatră
şi te-am copt din amiazi în amurg
tot furând cu ochii, de departe
din trupul tău câte-un coltuc...
Te-am visat şi te-am iubit cu atâta pierzare
încât iarna întreagă, de după cuptor
un greier, un pârdalnic de greier
a râs de mine asurzitor...
Bucuria
Prin şapte porţi poate coborî în sufletul tău bucuria
prin şapte porţi, dar teme-te:
vine o clipă când ea îţi devine duşman.
Vine o clipă când te împaci într-atât
cu tine însuţi, încât râzi din nimic
o clipă când nu eşti nici sărac, nici bogat
când nu ştii dacă eşti sau nu fericit
şi râzi numai pentru că întotdeauna
râsul e preferabil oricărui lamento.
Când nu-ţi va mai rămâne nimic, îţi va rămâne
bucuria
bucuria născută din sine însăşi
care îţi devine duşman.
Câteva stihuri
Câteva stihuri am fost scris
despre nimic, pe la vreo şase
văzduhul spânzura, ucis –
parcă de-un veac nu mai plouase.
Mirat sprânceana mi-o ridic
– aş fi băut, noaptea secase –
Ei bine, cum despre nimic
despre nimic şi pe la şase?
Cleptomanie
Manie, obsesie, patimă:
să-i furi ceva mamei
şi să-ţi ascunzi prada printre lucrurile nevestei
să-i furi ceva nevestei
şi să-ţi ascunzi prada printre propriile tale lucruri
să-ţi furi ţie însuţi ceva
şi să-ţi ascunzi prada în stihuri
să furi ceva stihurilor tale
şi să-ţi ascunzi prada mai adânc
să furi ceva de şi mai adânc
şi să nu mai ştii unde s-ascunzi ce-ai furat.
Neputinţă
Priviţi ce inerte atârnă
maxilarele câinilor.
Priviţi ce trândave atârnă
degetele mâinilor.
Nici un zgomot. Caii dorm, prăvăliţi lângă iesle.
O neputinţă peste lume apasă.
Nu-mi mai pot strânge degetele-n pumn
ca să-l trântesc apoi în masă.
Cu asemenea degete mi-e şi ruşine
să mă ating de pâine. Nu pot clinti un fulg.
Cu ce-am să-i smulg lui Ianis mărăcinele?
Buruienile cu ce am să le smulg?
Degete de mocirlă, de asfalt topit
de terci.
Tot ce poţi să faci cu ele e să mâzgăleşti nişte versuri
şi apoi să le ştergi.
În ceţuri lila
În ceţuri lila
în amurguri înnegurate
ieşim ca nişte umbre
ne retragem în eternitate.
Ieşim în tăcere
cum s-ar stinge o rază
tiptil, nesiguri
că, în beznă, cineva oftează.
S-a clintit o frunză
sau poate uşa de la tindă
sau poate vreun vrăjitor
caută inima mea
s-o reaprindă.
Sau poate ultima filă
pe care ţi-ai aşternut cuvântul
s-a ridicat
vrând să te mângâie
dar a luat-o vântul.
Din
„EPIFANII“
Astăzi umblu numai pe muchii
Astăzi umblu numai pe muchii. Muchia e linia după care se scindează un plan. Osânda scriitorului e să ia veşnic în piept muchia mesei de scris, despre care Marina Ţvetaeva spunea într-o invocaţie:
„Fie, deci, binecuvântată
cu fruntea şi genunchii
încercată
muchia ta, înaintând mereu
statornic fierăstrău
în pieptul meu.”
Când mi se face lehamite de muchia mesei, găsesc alte muchii. Ies prin lucarnă pe acoperiş şi mă aşez pe creastă. Creasta, sau coama, e linia de scindare a acoperişului, intersecţia dintre versantul stâng şi cel drept. Cine merge pe creastă le vede pe amândouă. Creasta e cărarea coşarilor şi artiştilor. Mă aşez pe creastă: un picior pe versantul stâng, celălalt – pe cel drept. Echilibristică? Joc dublu? Ei bine, nu. Studiez frontiera dintre două versante. Aici, pe creastă, îşi dau întâlnire iubirea şi ura celor două aripi; linia asta leagă şi dezleagă. Vântul din dreapta şi cel din stânga se ciocnesc aici, răbufnind în vârtej. Fumul sobelor din stânga şi fumul sobelor din dreapta se-ncaieră-n coşul ce străpunge creasta, ţâşnind apoi în fuioare spre cer. Dacă stai o bucată de timp urmărind ce se-ntâmplă şi-nveţi să circuli pe limita celor două planuri, bagi de seamă că linia asta nu-i chiar atât de dreaptă pe cât pare: creasta are nodozităţile şi meandrele ei. Face şi compromisuri: prin ea, un versant se contaminează de rugina celuilalt.
Şi mai interesant e să observi limita dintre două lichide. Iată-le cum vin în contact, reacţionând instantaneu, ori difuzând lent unul într-altul. Pot sta ceasuri întregi contemplând întâlnirea dintre albastrul cernelii şi limpezimea apei. Le văd întrepătrunzându-se lasciv, unduind şi schiţând forme bizare. Aici – albastrul omogen, dincolo – limpezimea monotonă; nici o mişcare, nici un fior. Trăieşte doar limita. Limita e spaţiul grănicerilor şi artiştilor.
Urmăresc limitele. La vărsare, apele fluviului, brune, întâlnesc apele verzi ale mării, apele crude ale mării – apele proaspete ale pământului.
Lingând plaja, valul lasă în urmă o linie. E linia artistului, schimbătoare, nu se poate ghici dac-o să ajungă până la picioarele voastre. Sau: urmăreşti creasta valului: te apropii şi-apoi o rupi la fugă, de parcă i-ai fi plasat o bombă. De departe, pare un joc de copii. Dar încercaţi să depăşiţi valul alergând de-a lungul valului. Veţi vedea că e o artă.
Nu e greu să simţi mirosul mierii-n chiup; arta e să distingi limita acestei miresme-n grădină. Arta adulmecă porţile împărăţiei albinelor.
Arta nu trăieşte în vintrele focului: arătaţi-mi limita unde sfârşeşte negura şi începe revărsatul zorilor. De-a lungul ei joacă umbre şi reflexe de iad.
Arătaţi-mi hotarul invizibil pe care-l trec, presimţindu-se, bărbatul şi femeia. Nimeni n-a spus nimic, nimeni n-a auzit nimic, nimeni n-a atins pe nimeni nici măcar cu un deget, n-a adiat nici o mireasmă. Atunci cum au descoperit calea atingerii?
Aţi fost vreodată grăniceri pe frontiere invizibile?
Linia frontului, fluidul dintre doi oameni, undele unei miresme, osmoza lichidelor, disputele politice, încleştarea ideilor – de-a lungul acestor ţărmuri navighează arta. Şi pe orice întinderi, în singurătatea mării, a munţilor, în păduri şi în tundră – omul caută necontenit un hotar. Îl caută până şi în belşug.
Limita exercită o ancestrală, atavică şi indestructibilă forţă de atracţie. Ea cheamă spre risc, spre femeie, spre flăcări, spre artă.
Nu conchideţi de aici că graniţa e direcţia marelui posibil?
Părăsesc acoperişurile şi mă caţăr pe munţi. Simt atracţia crestelor. Zăbovind pe întâiul hotar, m-am smuls de sub puterea lui şi acum mă ispiteşte următorul. Sui, pieptiş. Sub fiecare creastă simt că, dincolo, cineva urcă în întâmpinarea mea. Pe fiecare creastă legăm ortăcie şi el mă întâmpină mereu. Nu e om, e o presimţire.
Sui tot mai sus, şi cu cât omul pare – în vale – mai mic, cu atât simt cât poate fi de mare. Fiecare creastă mă primeşte cu această senzaţie şi mă părăseşte cu această senzaţie, care mă aşteaptă iarăşi în pisc.
La început mă temeam să nu se adeverească prezicerea: „Din an în an, tot mai adâncă-ţi va fi singurătatea...” Dar nu eram singur. Ostenit, vedeam cum celălalt ajunsese la ţintă şi mă aştepta împrospătându-şi fruntea. Singurătatea nu sporea. Iar apoi, în faţa ultimei creste, mi-a spus:
– Ce putem face noi pot şi ceilalţi. Putem de-acum coborî.
Am revenit din munţi bogat în prieteni: şi mi se pare că, dacă n-aş fi suit, dac-aş fi fost robul cercului, aş fi acum mult mai sărac.
De o vreme mă fascinează înghiţitorii de săbii. Coastele lor sunt gardate de câte o sabie. Şi un vis de fachir mă încearcă: să mă văd străbătând doar tăişuri de săbii, muchiile cele mai tăioase. Numai că asta cere antrenament, concentrare. Vara, îmi plăcea să umblu desculţ peste conuri de brad. Iarna, presăram conurile pe un preş în colţul odăii şi, când nu-mi aflam somnul, dansam peste ele. Femeilor le dăruiesc doar flacoane de parfum poliedrice. Laptele-l cumpăr doar în pachete prismatice. Refuz să recit versuri de la tribune ovale, dar, când nimeresc una unghiulară, îi sunt recunoscător pentru fiecare muchie. Aş mai vrea să vorbesc despre masa de scris, dar poeta a spus totul:
„Fie, deci, binecuvântată
cu fruntea şi genunchii
încercată
muchia ta, înaintând mereu
statornic ferăstrău
în pieptul meu.”
Paturile au, în zilele noastre, spătare joase. Mă culc, sprijinindu-mi ceafa de muchia spătarului. Şi visele mi-s tăioase ca ghilotina.
Ador înghiţitorii de săbii.
Ne depănăm dintr-un ghem într-altul
Ne depănăm dintr-un ghem într-altul. Mama s-a desfăşurat în copii. S-a curmat brusc o viaţă – un ghem s-a depănat într-altul. Bunăoară astea, cele mai mari din coş, sunt mama, care s-a depănat în fiică, şi tatăl, care s-a depănat în fiu. Vedeţi ghemul acela uriaş care nu se mai poate opri? Priviţi cum se deapănă pe el sora, şi bunica, micşorându-se întruna. Vedeţi ghemul acela enorm, cum înfăşoară fata aceea pe sine? Ea se face din ce în ce mai mică şi mai sfioasă, se deapănă de pe ghemul ei pe ghemul lui cu atâta supunere şi pare chiar fericită! Când ghemul cel mare se face şi mai mare, îşi deapănă pe sine prietena (cum altfel să-i spun?), nevasta cea de a doua nevastă, încă o prietenă, încă o nevastă ori o prietenă, şi tocmai asta e marea depănare.
Adeseori se întâmplă şi invers – ghemul acela roz a înfăşurat pe sine câţiva bărbaţi.
Trec oamenii perechi-perechi şi în fiecare pereche amândoi par deopotrivă, dar, dacă te uiţi cu luare-aminte, vezi că, de fapt, trec două gheme – unul mare, altul mic – trec depănându-se unul pe altul, şi asta se numeşte în fel şi chip: ba spirit de sacrificiu, ba ipocrizie, ba înţelegere, ba prietenie ori iubire.
Adevărata iubire e o înfăşurare şi o desfăşurare. Aşa se deapănă luna pe soare şi soarele pe lună.
Când te zăresc la coadă, împovărată sub povara plaselor, te faci din ce în ce mai mică, mereu mai mică. Pentru pâinea cea de toate zilele, bărbatul tău, fiul tău, prietenul tău, egoistul tău iubit te desfăşoară la toate cozile. Pe Dumnezeul meu, nici nu mai întrevăd clipa când va începe redepănarea.
Cine pe cine deapănă în nopţile de dragoste? Cine primeşte şi cine dă?
Există câte un ghem frumos ca Don Juan. Firul ăsta e Făt-Frumos, cestălalt – Ileana Cosânzeana. Annuşka s-a înfăşurat azi-noapte pe mine.
Câte unul e depănat şi răsdepănat până la capăt.
Vreo trei ani m-a depănat Marta, vreo douăzeci de metri – Berta, am riscat apoi şi cu Alma – să tot fi rămas vreo cinci metri. Iar îndărăt am primit Tifla. Ea e acum nevastă-mea. Cea mai bună dintre nevestele mele: Tifla.
Şi pe tine, domnişoară, te-au depănat aproape de tot. Şi când, plăpândă cum eşti, era gata-gata să îngheţi, un alt ghem s-a înfăşurat pe tine şi te-a încălzit, şi ai redevenit mare. Numai că fiecare ghem e pe undeva un egoist. Ăsta, bunăoară, ţi-a amintit nu peste multă vreme că s-a împărţit pe din două cu tine. Atunci, de dragul păcii şi al liniştii, l-ai lăsat să te redepene pe el, până te-ai făcut un ghemuleţ de-o şchioapă. Lui i s-a făcut iarăşi milă de tine şi s-a redepănat din nou, până aţi ajuns deopotrivă, întocmai ca odinioară. Şi uite-aşa, a trebuit să trăieşti mereu cu simţământul că lui îi e milă de tine. Pentru că a sacrificat jumătate din sine. Dar pe tine te-a cerut întreagă. Multe perechi se însăilează astfel. Totul depinde de felul cum se pune în joc fiecare ghem. Ghemul cel mare raţionează astfel: jumătate din mine face mai mult decât ea luată în întregime. Nu ştie, probabil, că pe altarul de jertfă un întreg, fie el şi mic, înseamnă mai mult decât o jumătate, fie ea oricât de mare.
Eu m-am depănat până la inexistenţă. Atunci un ghemuleţ s-a înfăşurat pe mine – nu pe sfert, nu pe jumătate, ci aproape în întregime, până la capăt. El s-a făcut minuscul, eu m-am făcut mare. Şi de atunci ne tot depănăm, ne răsdepănăm, ne înfăşurăm şi ne desfăşurăm, ajung deopotrivă şi luând-o mereu de la capăt.
Când asta se înţelege de la sine, înseamnă că ai întâlnit frumuseţea.
Soarele se rostogoleşte pe cer şi eu ştiu că s-a depănat de pe un alt ghem. Pentru că în univers domneşte marea lege a conservării ghemelor.
Când i-am citit ghemuleţului meu toate astea, mi-a spus:
– Trişezi. Nu eşti decât o minge de fotbal care s-a înfăşurat în lână.
O, când oamenii sunt flămânzi
O, când oamenii sunt flămânzi, îşi exhibă viscerele.Îşi etalează, respingătoare, abdomenele. Doamne, cu ce încrâncenare haină răcnesc la copii, la oricine le iese în cale şi cât de neînduplecaţi sunt când îi sfâşie foamea! Nu tulburaţi un conţopist care se grăbeşte la masă. O să-şi trântească burdihanul pe birou, lângă mapă, urlând: „ Nu vezi? Ce dracu!?”
Nu cutezaţi să vă abordaţi soţul, nu aşteptaţi nici un cuvânt bun de la el, dacă a întârziat la masă. Nu vă apropiaţi. Azvârliţi-i de departe cuţitul şi furculiţa, şi lingura, şi şerveţelul, şi farfuriile: va înfuleca totul. Câtă vreme nu-şi astâmpără foamea, cântaţi marele imn al secreţiei! Abia apoi va începe să zâmbească, redevenind om ca toţi oamenii.
Nu vă pierdeţi cu firea la coadă. La coadă, oamenii îşi pierd controlul. Dacă li se permite, pipăie cu o rapacitate atât de animalică şi de hidoasă primele pătlăgele, castraveţii, carnea de pe tejghele! Doamne, ce poate deveni omul, când în coş au mai rămas doar cinci kilograme de banane! Nu mai există filozoful, nu mai există procurorul, nu mai există poetul Zece burţi încep să se agite, zece burţi încep să gândească, să pizmuiască, să urască. Nu îngăduiţi stomacului să gândească! Repetaţi-vă de o mie de ori pe zi că asta nu-i treaba lui. Nu slăbiţi frâul, pentru că gândurile lui pot ajunge departe, foarte departe – îndărăt în peşteri.
Stomacul ştie că el a fost cel dintâi filozof. Ulterior au încercat să-l uzurpe Raţiunea şi Inima. Dar stomacul reapare în lume sub un nou stindard şi o oaste nouă proclamă un crez nou.
Fii cu mine, Mintea mea limpede, nu mă părăsi, Inima mea bună: astăzi trebuie să stau iarăşi la coadă.
Îmbrăcaţi cămaşă albă
Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi dimineaţa. Scrieţi în tinereţe. Iubirea trăieşte arareori senectutea. Îmbrăcaţi cămaşă albă şi săpaţi pământul. Îmbrăcaţi cămaşă albă şi ştergeţi colbul de pe încălţările celei ce v-a dat viaţă.
Îmbrăcaţi cămaşă albă când n-aveţi oaspeţi. Rămâneţi singuri. Bucuraţi-vă de voi înşivă. „Trăiesc o infinită emoţie rămânând singur, spunea un înţelept, de parcă aş fi nimerit dintr-o dată în societatea unor oameni neobişnuiţi, minunaţi, iluştri.”
Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi pentru tinereţe. Pentru ea, cea care trece cu fluturi în cosiţe. Pentru tinereţe – soprano în corul şcolii voastre. Pentru pantofiorii ei albi. Se întâmplă ceva. Se întâmplă ceva cu sălciile. Le atingi, şi ele izvodesc pulberi de aur. Oare dintotdeauna a fost aşa?
Aţi căzut vreodată în genunchi în faţa soarelui? Eu, preafrumosul tătar, am făcut acest lucru sus, la întretăierea vânturilor, pe zăpezile piscului Ai-Petri, când soarele se răsfrângea în ochii frumoasei mele. O, astru uriaş, binecuvântă-mi mama, binecuvântă-mi tatăl, că mi-au dat inimă pentru iubire. Binecuvântă-i mama, binecuvântă-i tatăl! Mâinile ni-s fierbinţi. Suntem, fiecare, deşteptarea celuilalt. Şi iată, ochii noştri văd.
Câtă vreme vor rămâne limpezi? Până când îl vom auzi pe Grieg cântând povestea minunată a lui Solveig? Până când somonii vor străbate de la un capăt la altul Amurul, trecând în Ussuri şi lăsându-şi în nisip icrele de aur?
Ai degete străvezii, văd soarele prin ele şi văd pulsul sângelui. Somoni de argint şi icre de aur desluşesc în sângele tău. Pentru câtă vreme?
Îmbrăcaţi cămaşă albă cât sunteţi tineri. Şi săpaţi pământul, săpaţi-l cum nimeni nu l-a săpat înaintea voastră. Lumea e însetată de căldură. Şi iubirea trăieşte arareori senectutea. Mâinile vi-s fierbinţi, dar, iată, ale unora au îngheţat. Cine se va apropia întâiul?
Ziua migraţiei pietrelor
De sub cuvertura asfaltului îşi scot nasul pietrele, scrutează strada să vadă dacă nu vin maşini şi ţâşnesc una câte una în primul gang. E Ziua Marii Migraţii a Pietrelor. În hoarde compacte, pietrele părăsesc oraşul. Peste viaductul Babit, oştiri întregi, uriaşe procesiuni de piatră înaintează spre Veţaki, iar apoi, pe şoseaua Tallin, spre Skulta, Tuia şi Kurmrag. Se rostogolesc în mare, contemplând cu ochi albaştri de piatră soarele.
Din mare răsar pietre cu bărbi verzi, năpădite de scoici, şi nu ştiu încotro s-o apuce. Bine e numai unde nu suntem noi. Şarpele încolăcit în jurul bolovanului de pe răzor e, poate, mai cald ca ţiparul pitit sub ţandăra de stâncă din golf. Poate lunca înfloreşte mai frumos decât apele. Enorme broaşte ţestoase, pietrele invadează plaja. Simt marea frustrare a pietrelor.
Râurile fierb ca în zodia depunerii icrelor, spinările pietrelor răsar pentru o clipă deasupra apei şi dispar de îndată. Pietrele părăsesc pragurile râurilor, mărşăluind, peste codri şi câmpii, spre marile magistrale. De ce n-or fi existând praguri pe şosele? De ce plutesc maşinile la suprafaţă ca nişte păduchi acvatici şi nu se învolbură-n vârtejuri?
Îmi las palma pe fruntea pietrei mele şi-i simt tulburarea. Respiră anapoda, temperatura îi urcă şi coboară febril.
– Nu-i cazul s-o ştergi, îi spun. Eşti o piatră la locul tău. Nici o piatră nu stă atât de grozav.
Dar pietrele-s întărâtate. Bine e numai unde nu suntem noi. De aceea nici piatra mea nu-i în apele ei.
Mii de pietre de pe care încă nu s-a desprins ţărâna câmpului se înşiruie în cozi nesfârşite la porţile giuvaergeriilor. Au prins de veste că în ceasuri şi inele se montează pietre. Bolovani cenuşii şi naivi interpelează rubinele: cum aţi izbutit să vă căpătuiţi, ai? Aveţi pe cineva acolo? Arătoasele pietre din crângurile de mesteceni, ca şi cele rostuite la margini de pădure, cer coafezelor să le vopsească muşchiul, ieşind din frizerii bine tunse şi indistincte. Pietre trăite între miresme de taulă şi tei duhnesc a şampon de la o poştă.
– Nu mă părăsi, piatra mea bună şi caldă. Nicăieri nu vei mai domni ca aici. Curând, împrejurul tău va răsări secara. Aici se seamănă secară din moşi-strămoşi.
Dar piatra mea n-are ochi pentru spice, vede numai hârtoapele lăsate în brazdă de surorile pornite în bejenie.
Ceasul îmi trepidează pe mână. Discursul patetic al unui rubin răzbate prin ticăitul secundelor:
– Suntem o elită... îmi arde obrazul de ruşine că facem pe aristocraţii astăzi, când se toarnă temelia...
Simt că celelalte rubine încep să-l asculte, că ceasul meu şi-ar putea pierde ritmul şi sunt decis să intervin. Deşurubez capacul ceasului, îmi dreg vocea, dar, iată, rubinul rebel ţâşneşte din mecanism, plonjând în betonieră. Rostul lui era să ajute ceasul la măsurarea timpului: nu ştiu dacă în temelie va fi mai util decât o pietricică oarecare. Le vorbesc celorlalte:
– Sunteţi osia timpului, le spun, sunteţi de neînlocuit. Fiţi tari, fiţi neclintite. Timpul n-are dreptul la crize, timpul trebuie să rămână imperturbabil.
O, impasibilitatea pietrelor din pragurile caselor şi a lespezilor de pe morminte! (Aceste ceruri de piatră de deasupra celor pe care i-am iubit sunt tot nişte praguri, ultimele pe care le trecem părăsind lumea.)
Dar zăboveşte, fie şi numai o clipă, pe piatra din faţa uşii: vei simţi că şi pragurile sunt în alertă.
– Încotro? – le întreb. Unde credeţi că o veţi duce mai bine?
– Acolo unde-s demni paşii celui care intră.
Pragul se dislocă, părăsind intrarea, şi pragurile vecine îl urmează. Mă simt, la rându-mi, cuprins de nelinişte în această zi a bejeniei pietrelor. Mă ţin după praguri. Pragurile sunt pietre foarte responsabile şi vreau să aflu ce au de gând.
Le urmăresc intrând în curtea pietrarului, unde s-au strâns cu mic, cu mare – pietre tinere, abia şlefuite, ca şi cele împovărate de ani şi roase de-acum. Cioplitorul îşi drege glasul:
– Trebuie să ridicăm, dacă nu pragurile înseşi, măcar exigenţa pragurilor. Astăzi, pragul nu reprezintă doar un accesoriu funcţional al clădirii. Pragul e un roentgen, e ochiul magic al casei. Acest lucru e valabil mai cu seamă pentru voi, pragurile edificiilor purtătoare de idei, ale academiilor şi lăcaşurilor de artă. Sculaţi, întoarceţi-vă la locurile voastre şi fiţi mai presus ca odinioară!
Revin acasă odată cu pragurile. Trecem pe lângă o mulţime de cerdace ale căror praguri nu participaseră la marea adunare şi nu-l ascultaseră pe pietrar. Şi totuşi, văd mii de pietre ridicându-se din bine spre mai bine. Mă ţin după praguri. Pragurile sunt cele mai serioase şi mai responsabile pietre din lume.
Ştiu: când va asfinţi ziua neliniştii pietrelor, ziua bejeniei pietrelor de câmp, a nestematelor şi bolovanilor, impacienţa gravă a pragurilor va rămâne.
Trecând pragurile caselor, simt o strângere de inimă: dar dacă n-o să-mi îngăduie să intru?
Singur în munţii Dzintinşan
Trec nori sfârşiţi
spre un liman ceresc
şi-un ultim stol
amurgul zăvorăşte.
Privesc spre munţi
şi munţii mă privesc:
lung ne privim
şi nu ni se urăşte.
De unul singur beau sub lună
I
Pe strat de flori am pus ulciorul
înmiresmat şi plin...
Au singur în tăcerea nopţii
să mă desfăt cu vin?
Drept comesean chemat-am luna
cu nimbu-i de scântei
ba încă umbra mi-am chemat
şi, iată, suntem trei!
Oare, mă-ntreb, să ştie bea
în rând cu mine luna
ori umbra, chiar dacă de-un veac
mă însoţeşte-ntruna?
Umbra şi luna sunt, oricum
de-a pururi împreună
aşa că, oaspeţi dragi, să bem!
Bea, umbră, şi bea, lună!
Încep să cânt şi luna-n tact
se leagănă, cochetă;
să dănţui prind, şi umbra mea
zănatic mă repetă.
Şi chefuirăm cot la cot
ca-n vremile de glorii
şi pe tustrei pe trei cărări
ne răzleţiră zorii.
Rămas-am iar înstrăinat
pribeag pe căi sihastre
până la marele popas
de dincolo de astre...
II
O, dacă cerurile înseşi
n-ar fi ţinut la cinste vinul
Stelele Vinului, vă-ntreb
ar mai împodobi seninul?
O, dacă oamenii cei vechi
n-ar fi avut spre vin chemare
Izvorul Vinului, cel viu
ne-ar mai răsfrânge setea, oare?
Iar dacă ceruri şi Pământ
găsiră drept să-l îndrăgească
de ce nu ne-am muia şi noi
în cupe buzele de iască?
Cei vechi beau cu-ncântare vin
ades nesocotind tainul.
Sarea pământului acest
pentru-nţelepţi, era tot vinul.
Şi dacă sfinţi şi înţelepţi
iubiră vinu-ntotdeauna
ce han să căutăm cer?
Să bem aici, că e totuna!
Trei cupe daţi-mi, şi cutez
să-mbrăţişez nemărginirea;
la treizeci, m-aţi regăsi
de mult îngemănat cu firea...
Iubiţi prieteni, despre vin –
ales izvor de poezie –
celor scrobiţi nu le vorbiţi
că nu pricep. Vorbiţi-mi mie!
Petrecându-l pe Du Fu
Băturăm munţii,
străbăturăm vinul.
Prietene
ne-a mai rămas puţin.
Când, oare, ne va mai uni destinul
lângă ulciorul auriu
şi plin?
Trec unde triste
adumbrind privirea.
Departe, munţii
par de peruzea.
Ca un amurg coboară
despărţirea:
aceasta-i cupa cea din urmă:
bea!
Stihuri despre scurta trecere a vieţii
Zilele zboară.
E firesc, veţi spune.
Dar lunecă şi veacul
în genune!
Alcătuind
ale tăriei sfere
se mistuiră-n haos
mii de ere.
Brumele timpului
pe îndelete
vai, cotropiră
şi-ale zânei plete.
Stăpânul
ochii şi-i opri pe-o fată
şi hohoteşte
veşnicia toată.
Dragonii să-i oprim
pe câteşişase,
legându-i de Fusan
ne mai rămase.
Apoi, cu vin umplând
celesta Cupă
să-i adăpăm pân-or cădea
– şi după!
Averi? Mărire?
Căi către niciunde!
Pe voi aş vrea să vă opresc
secunde!
În asfinţit
Norul de ploaie-şi lepădă
povara
lăsând în urma lui
un cer divin.
Vântul de răsărit
şi primăvara
se-mbrăţişară
zămislind grădini.
Acestor flori
eu le cunosc destinul
şi el îmi umple inima
de teamă:
încă mai jindui să trăiesc
deplinul
piatra filozofală
mă mai cheamă.
Rodiul
La vecini, sub geamul
din soare-răsare
neculese rodii
ard îmbietoare.
Drag îmi e mărgeanul
oglindit în ape
dar bogatul rodiu
m-a vrăjit aproape.
Din frunzişu-i, păsări
scaldă-n cânt grădina
prin care tot trece
unduind, vecina.
Ram m-aş vrea în rodiu
înţeles cu vântul
lin să mă aplece
să-i ating veşmântul.
Ştiu că doar osândă
veşnică mi-e scrisă
dar cu ochii bat la
uşa ei închisă.
Improvizaţie
Ridicat-am paloş
unda despicând.
Râul mai departe
a trecut râzând.
Ridicat-am cupă
lacom am sorbit:
Nici o tresărire-n
sufletul coclit...
Aştept
Am trimis la crâşmă
după vin.
Unde-o fi sluga
cu ulciorul de lut?
Pe deal, apusul
a vărsat carmin
şi e tocmai timpul
cupa s-o sărut.
Arar sorbind, m-aş pierde
în gânduri fără şir
din rămuriş, un grangur
mi-ar ciripi, ştrengar
s-ar ameţi alături
de mine un zefir
şi poate că pribeagul
ar mai uita de-amar.
Sfat nocturn
Uitate-s vechile tristeţi
răscoapte.
Tăifăsuim
oblăduiţi de noapte
şi nu ne va afla dormind
străjerul
până când nu ni s-or părea
sub lună
pământul pat
şi cergă cerul.
Dor de-acasă
Preş straniu luna lângă pat mi-a-ntins.
«Brumă!» tresar, încă furat de vis.
Dar nu. Îmi plec bărbia-n piept, învins...
...Ridic privirea spre argintul lunii
Cuprins de-un dor de-acasă necuprins.
Vântul
În ceas de amurg, prinţul Siang hoinărea prin palatul său falnic. Sung Yü şi Dzing Cia îl slujeau pe-ntrecute. Deodată, un vânt se iscă, învăluindu-l pe prinţ în duioasele-i falduri... Şi el, desfăcându-şi halatul, se-ntoarse-mbătat de plăcere, zefirul în piept să-l primească, şi zise: „Ce fermecătoare-adiere!... Au e cu putinţă a ei mângâiere în rând cu prostimea s-o-ncerc eu, un prinţ?”
Sung Yü auzi şi răspunse grăind: „Nicidecum! Acest vânt e al Vostru şi numai al Vostru, stăpâne! Prostimea a lui adiere n-o poate gusta laolaltă cu cel ce-i e domn şi stăpân!”. „Luminate, grăi iarăşi prinţul, ce-i vântul? Un duh între cer şi pământ. Se iscă în văi, şi-a lui pală nicicând nu alege: de rang ori de rând, învăţat ori neghiob – pentru vânt e totuna. Ce ager răspuns născoci-vei la toate acestea?”
Şi zise Sung Yü: „Înţeleptul meu dascăl îmi spuse-ntr-o zi că ajunge copacul doar câteva ramuri s-arunce spre boltă, şi păsări cu zecile vin de îndată în el să-şi zidească sălaşul; tot astfel, ajunge o bortă îngustă, ca vântul s-o afle-ntr-o clipă. Şi, dacă-i drept ce mi-a spus, ne-ndoielnic, nici vântul la fel nu-i alintă pe toţi.”
„De unde se iscă şi cum se întâmplă această-adiere, te-ncumeţi să-mi spui?”
„Prinţe, aici, pe pământ, naşte vântul, în leagăn de nuferi pe ape plutind. Prin râpe adânci se strecoară-n rafale şi şuieră-n guri de vulcan, şi-ale munţilor piscuri le linge... Apoi, unduind se pogoară uşor, mângâind rădăcini de mesteacăn şi tuie: ppâng-ppang... Uneori, pare-o boare uşoară, dar alteori vuie precum uraganul şi ca vâlvătaia se-nalţă-n tărie, şi tunet stârneşte: hung-hung... Vârtejuri în peşteri adânci izvodeşte şi, crud, ca-ntr-un cleşte te-nşfacă, şi stânci prăvăleşte, şi arbori doboară, şi culcă tufişuri şi mândre păduri...
Apoi, dintr-o dată, mânia i se domoleşte şi-n pale prelungi se destramă. Pogoară în gropi, pragul uşii-l mângâie, şi totul e nou şi e reavăn atunci, şi străluce întinderea lumii. El ba se răsfiră în zările toate, ba iar se întoarce-ntru sine. Atunci, acest vânt, vânt-bărbat, răcoros şi curat se-nfiripă deodată, se-nalţă-n văzduh în rafale şi iar se prăvale în lut, şi viclean se strecoară, trecând peste ziduri, în marile-oraşe-cetăţi, pătrunzând pe furiş în adânc de iatace. Atinge o frunză, o floare alintă, cu dulcea-i suflare le dăruie viaţă. Zburdalnic se joacă, dansând printre vrejuri, şi zboară zglobiu peste-al undelor tremur. Mimoza în inimă-o poate păli şi în dulci orhidee se varsă, de vrejuri tomnatice strâns se lipeşte, pe pat de magnolii se culcă şi fură-ale plopilor linii... Apoi, către peşteri vârtejul şi-l mână şi iarăşi se-ntoarce spre dealuri. Când cupele florilor plâng singuratice, arse de amărăciune, prin curţi hoinăreşte el iarăşi, pătrunde-n palat şi ajunge în mândre iatacuri de jasp. Şi atunci, doar atunci acel vânt va putea cu mândrie să murmure că e al Vostru, o, prinţe! De-aceea a lui adiere-n bogată răcoare te scaldă şi tu te cutremuri de dulcele-i frig. Cu palele-i reci, adierea cea proaspătă vindecă bolnici şi minţile mântuie de-aburi de vin. Ea ochii şi-auzul ni le înseninează, în trupuri turnând sănătate, şi duhu-i prielnic ne-nvie. Acesta e vântul-bărbat, adierea Ta, prinţe!”
„Cu multă-agerime şi har mi-ai răspuns, spuse Siang, lăudându-l. Dar, oare, de vântul prostimii nevolnic vei şti să-mi vorbeşti pe-ndelete?”
Şi astfel răspunse Sung Yü: „Despre vântul prostimii ţi-oi spune, o, prinţe, că-i surd şi ascuns, şi pornit din meleaguri sărace şi colţuri uitate-ale lumii. El colb şi gunoaie în calea lui suie, îngheaţă-n fuioare stătute, cloceşte în funduri de gropi şi se-aşterne pe praguri de uşi, hrăpăreaţă cocleală şi colb, şi nisip răscoleşte şi-mprăştie miros de moartă cenuşă... De neagră plăcere-mbătat, el aduce cu sine mormane de gozuri şi de putregai duhnitor... Prin oala cu fund găurit el pătrunde, în cocioabele reci răbufneşte cu ură. De-aceea, când hâda-i suflare te-ajunge-mbibată de necurăţenii, mâhnire şi greaţă, căldură scârbavnică-mprăştie şi jilăveală de mlaştini. Trimis al durerii, el boli izvodeşte şi grea fierbinţeală... Venindu-i pe buze de-ţi picură, gura ca arsă îţi crapă, iar ochii în treacăt de ţi-i şfichiuieşte, lumina ţi-o fură pe veci. Suflarea lui gura ţi-o strâmbă, de greaţă te-neci şi năprasnică tuse te macină. În duhul lui, nici mori şi nici înflori...
Acesta e vântul-femeie, nevolnicul vânt al prostimii!”
Muieraticul Dăngtu
Dregătorul Dăngtu, ce slujea la Siang-vang, prinţul falnic din Ciu, se căznea lui Sung Yü să-i întunece faima, zicând: „La vedere, Sung Yü e destoinic bărbat, arătos şi cuminte, iară tâlcul cuvintelor lui iscusite puţin sunt chemaţi să-l pătrundă. Dar îl strică dezmăţul, cusur din născare, şi prinţul ar face mai bine cu dânsul să nu se-nsoţească, să nu zăbovească-mpreună prin cele iatace, zidite în curtea palatului”.
Şi iată că prinţul degrabă la sine-l chemă pe poet, întrebându-l de miezul acelor scârbavnice vorbe. Şi astfel răspunse Sung Yü: „Dacă sunt, la vedere, destoinic bărbat, arătos şi cuminte, doar darnicul cer e de vină. Măiestrele vorbe cu tâlcul prea trudnic le ştiu de la marele-mi dascăl. Cât despre muieri şi dezmăţ, milostive stăpân, n-am ştiinţă.”
Atunci prinţul zise: „Să cred că de vraja femeii eşti slobod? De poţi să mă faci a pricep, te iert, dar de nu, de îndată să pieri de la curte!”
Poetul răspunse: „Femei minunate ca-n Ciu nici că sunt în hotarele împărăţiei. Dar printre frumoasele noastre nu-i una s-ajungă măcar la călcâiul codanelor iuţi de la mine din sat, care, însă, pălesc lângă fata vecinului meu. Iară fata vecinului meu iată cum e: un ţol de-i adaugi – e-naltă; i-l scazi – e prea scundă; pui alb – e prea albă; pui roşu – prea arde; sprâncenele – aripi, iar pielea – omăt. Gingaş sul de mătase subţire i-i talia, dinţii – şiraguri de perle. Surâsu-i şăgalnic ar pune pe jar un oraş ca Iangengul şi-ar scoate din minţi încă unul – Siaţai, bunăoară.
Şi unde mai pui că, zvârluga, se urcă pe gard şi se uită la mine, stăpâne. De trei ani prelungi se zgâieşte zadarnic! Dăngtu, dregătorul, e altă plămadă. Nevastă-sa? Păr ciufulit şi urechi clăpăuge, şi buză de iepure, strâmbă. Dinţi rari ca ulucii-n zăplaz. Şi şoldişă. Şi gârbovă. Dar Dăngtu din zeiţă n-o scoate şi-odrasle vreo cinci i-a turnat rând pe rând. Ei bine, acum chibzuieşte şi tu, luminate, au cine-i din doi muieratic?“
Cu ei mai era şi vestitul Djang Hua, dregătorul din Ţin, care-n vorbă intrând agrăi către prinţ: „Stăpâne, Sung Yü lăudatu-ne-a foarte o fată ce minţile, cică, le fură oricui. O fi, nu zic ba. Iară cât mă priveşte, cinstit dregător mă socot şi prin lume purtat. Dar nu ştiu de se face ca o fetişcană născută-ntr-un colţ de judeţ să ajungă prilej de voroavă în faţa măritului prinţ. Iată, în nimicnicia-mi, eu nici ce-am văzut cu umilii mei ochi nu mă-ncumet a spune.”
„De ce, spuse prinţul, urechea mea-i gata s-asculte cu luare-aminte.”
„Prea bine! Prea bine! grăi mulţumit dregătorul. Cândva, preasupusa ta slugă, mânată de-al anilor tineri vrăjit neastâmpăr, pe rând a bătut cele nouă ţinuturi ale împărăţiei. Cu tălpile mele am cutreierat mii de sate şi toate cetăţile mari ale Chinei. Pe cinste-n Handan petrecut-am şi m-am vânturat şi prin Djeng, şi prin Vei, şi prin lunca lui Ţin, şi pe malul lui Huei.
Ţin minte, era primăvara pe ducă, suflarea fierbinte a verii plutea în văzduh lângă dulcile mierlelor triluri... Fetele-n cârduri zburdau printre duzi, erau tare frumoase în satul acela, scăldate-ntr-un fel de lumină, cu trupul mlădiu şi cu chip fermecat, neumbrit de podoabe ori dresuri. Vrăjit o priveam, o, stăpâne, pe cea mai frumoasă, şi-aproape venind, din canonul poemelor cald i-am grăit: «Pe drumul cel larg, fără seamăn de larg, călător sunt, dă-mi mâna.» Şi-o floare de purpură i-am dăruit, ispitind-o cu tainice şoapte.
Adânc tulburată, cu neprihănire de sfânt mi-a răspuns, ridicându-şi privirea spre mine, dar fără-a veni mai aproape. Apoi, fâstâcită cu totul, un pas înspre mine făcu, dar privirea ei limpede mă părăsise. Şi parcă vibra de-ncordare, şi-un ce ne-nţeles mlădierile ei se căzneau să ascundă. Privirea plecându-şi şi iar înălţând-o. Privirea plecându-şi şi iar înălţând-o, în raze când calde, când reci mă scălda... Însă dulcele-i zâmbet trăda mulţumire... Furişe priviri aruncându-mi, astfel îmi răspunse cu vorbele-aceluiaşi Şî: «O, tu, cel trezit de zefir, de-adierea renaşterii şi frumuseţii, în neprihană aşteaptă, şi află; şi-aşteaptă veşti mult aşteptate să-mi dai despre tine... Şi dacă-mi vei face-acest dar, da, acesta, viaţă mai dulce eu nu-mi pot dori.» Şi astfel agrăidu-mi cu glas şovăielnic, se îndepărtă, părăsindu-mă.
Au ce taină-i lucrase în suflet? Căci eu eram gata cu vorbe măiestre s-o tulbur şi inima mea tresălta într-o dulce beţie, cu ochi însetaţi o priveam, iar în cuget răpit contemplam feciorelnica-i neprihănire. Dar ea pătrunsese canonul, cu grijă păstrând cuviinţa şi fără-a cădea în păcat. Lucru demn întru totul de laudă.”
Şi prinţul din Ciu se-arătă mulţumit, iar poetul rămase la curte.
Despre sufletul mulţumit
Să am, aproape, lângă casă, o holdă-ntinsă şi mănoasă, un cuib senin şi luminos, înveselit de o ogradă din care munţii să se vadă, şi-un râu mai vreau, melodios, şi vreau canale-n lung şi-n lat, să crească bambusul bogat, şi-o arie mai vreau pe hat, şi-o grădiniţă sub fereastră, şi pomi de fructe încărcaţi...
Trăsura şi luntrea mă vor izbăvi de umblatul pe jos ori de trecerea apei prin vad, curierul şi-argaţii îmi vor ocroti, pe-ntrecute slujindu-mă, trupul de prea trudnică muncă. Părinţii în casa mea fi-vor din plin ospătaţi cu ce am mai de preţ şi mai fraged. Nevasta şi pruncii mei nu vor cunoaşte nicicând istovirea trupească. Ortaci de nădejde îmi calcă sălaşul şi eu îi îmbii cu bucate şi vin şi le fac surâzând toate poftele inimii. Iar în zile de praznic, la ceas luminos de hodină, berbeci şi purcei perpelesc în frigare, ortacii cu drag ospătându-mi şi cu plecăciune. Când vreau, mă preumblu-ndelung prin grădină, ori pe pajiştea dulce a câmpului, ori pe şerpuitoare cărări de pădure, cu farmecul lor desfătându-mă. Mă scald în cleştar şi alerg după blânda răcoare-a zefirilor. Cu undiţa, crapi sclipitori pescuiesc, ori, pândindu-le zborul înalt, cu laţul prin gâşte sălbatice. Adieri răcoroase eu caut precum în vechime pe treapta altarelor, în marile temple. Acasă mă-ntorc fredonând şi-n odaia înaltă cad pradă visării. În pacea familiei sufletul meu află dulce hodină. Iar cugetul meu, prins în mrejele înţeleptului Lao, coboară spre sumbru-nceput al materiei din nimic răsărite. Şi pieptul îmi umplu de aer curat, respirând armonia deplină a firii. Năluca sublimă a desăvârşirii o caut în sufletul meu. Cu minţi luminate la sfat mă-nsoţesc şi vorbim despre dao, cărarea abruptă a desăvârşirii, ori de tâlcul străvechilor scrieri. Eu jos, pe pământ, şi în cer totodată trăiesc, între două aceste hotare. În cugetul meu împletesc într-o singură alcătuire lucrările firii şi omul. Şi struna lăutei ciupind-o, mă dărui puterii vrăjite a cântului clasic Vânt tânăr, vânt înmiresmat... Lăuta magnifice sunete picură, note măiestru ţesute în gamă. Pe-aripile visului zbor peste ţări şi noroade, spre cer ori spre lut aţintindu-mi privirea. Din oamenii ce mă-mpresoară, nici unul nu mă dojeneşte. Astfél ocrotindu-mă, ani îndelungaţi voi trăi împăcat. Da, astfél ocrotindu-mă, voi putea să mă-nalţ pân-la marele fluviu ceresc, lin trecând de hotarele celor văzute. Pentru ce, aşadar, aş râvni să mă vântur prin porţi de palate crăieşti?
Grădinarul Go-Dromaderul
Go-Dromaderul (adevăratul lui nume nu-l ştiu) ajunsese, dintr-un beteşug, de umbla cocârjat şi stârcit, cu cocoaşa iţindu-se, bolovănoasă, din trup. Din această pricină, sătenii i-au zis Dromaderul. Auzind cum era ocărât, Go spusese: „Drept este şi potrivit”. Cu încetul, uită cum îl cheamă şi gurile rele vorbesc că el însuşi îşi spune la fel ca ceilalţi: Dromaderul. Go trăieşte-n Fănglă, un sătuc aşezat la apus de bătrâna cetate de scaun Ciangan, îndeletnicindu-se cu grădinăritul, mai ales cu săditul puieţilor. îndrăgind foarte pomii, din moft şi plăcere, bogătaşii Cianganului şi neguţătorii de fructe în stoluri umblau după dânsul, chemându-l, cu gând de-a fura meşteşugul subţire-al sădirii şi creşterii pomilor. Căci pomii de Go răsădiţi şi sădiţi toţi prindeau minunat şi creşteau rămuroşi, dădeau floare bogată şi rod timpuriu, plin de miez şi mireasmă. Urmărindu-l prelung, cu luare-aminte, cercaseră mulţi să-i îngâne mişcările cu de-amănuntul, dar pomii nici gând să rodească la fel cu-ai bătrânului Go. Un om îl opri într-o zi, întrebând de dichisul lui tainic, şi Go îi răspunse: Dromaderul nu ştie turna în tulpinile pomilor viaţă, nici pune pe creanga lor rod. Atâta că-i las să mă călăuzească acolo unde firea domneşte într-înşii şi cerul, că le ştiu folosi vâna vie. Deci care e rostul firesc al săditului? Rădăcinii îi place limanul, se cuvine cu grijă, duios s-o acoperi. Când o răsădeşti, dă-i pământul dintâi. Tulpinii fă-i împrejmuire, s-o apere. După ce l-ai sădit, lasă pomul în voie, să-şi poarte el singur de grijă. Nu-l atinge cu-o floare! în timp ce-l sădeşti, ocroteşte-l ca pe cea mai scumpă odraslă. Odată sădit, părăseşte-l. Atunci, tot ce-i cer în făptura şi măduva lui va rămâne, puterea lui vie trăi-va. Toată taina-i că eu nu-l împiedic să crească. Nu ştiu să-l fac mare şi nu ştiu să-l fac să-nflorească. Eu nu vatăm rodul şi nu-l hiclenesc – iată taina! N-am nici o putere de-a-l face să înmugurească mai de timpuriu ori mai spornic. Or, unii, zicând că sădesc, fac pe dos. Rădăcina chircită, cât pumnul, o pun în pământ neştiut pentru pom şi strein. Apoi, ori îl uită cu totul, ori îl dădăcesc în neştire. Îl scaldă în dragoste nemăsurată, ori prind să se teamă că moare şi tremură ca arşi de friguri. Vin în zori să-l privească şi vin în amurg să se uite. Nici nu pleacă bine, şi iar se întorc subt coroană, neîncrezători. Câte unii ajung pân-acolo, încât îi sparg coaja cu unghia, nerăbdători să se încredinţeze că-i viu; pipăie şi radicela, să vadă stufoasă-i au ba. Viaţa, firea lui se usucă astfel şi se sting. Ei, iubindu-l, îl năpăstuiesc. Dădăcindu-l, îl vatămă. Iată dar ce-i desparte pe ceilalţi oameni de mine. Au ce-aş putea face eu singur?” Şi omul îl mai întrebă: „Oare nu s-ar putea folosi meşteşugul acesta al tău, Dromaderule, pentru creşterea celor ce dregătoresc?” Go răspunse: „Sădesc, după cum mă ajută puterile, pomi. Iară ocârmuirea norodului e o povară prea grea pentru umerii mei. Însă văd că la mine-n Fănglă, bunăoară, mai-marele satului nu pridideşte tot dând la porunci. Cică ne poartă grija şi ne ocroteşte, dar numai ponoase avem de pe urmă-i. Nu-i seară şi nu-i dimineaţă să nu ne trezim cu dubaşul răcnind drept în mijlocul satului: «Să asculte tot natul porunca! La sapă! Grăbiţi semănatul! Ochii voştri şi holdele! Toarceţi! Daţi zor cu ţesutul! Daţi grăunţe la galiţe! Fiţi cu ochii pe prunci!»... Bate toba – ne strângem. Bate toaca – ne strângem. Iară noi suntem oameni mărunţi, din prostime. Ci dă-ne răgaz să gătim prânzul, cina, să-l putem ospăta pe ispravnic! Altfel nu răzbim! Au când să-ţi faci traiul mai îndestulat şi să dai ostenitului suflet hodină? Deci iată de unde lehamitea şi delăsarea ce azi sar în ochi tuturora! Bag seamă, de cauţi, ar fi pe aici şi o asemănare cu grădinăritul...”
Iar cel ce-l prinsese pe Go, bucurându-se, zise: „Au nu e noroc pentru mine acesta? Întreb despre creşterea pomilor şi aflu cum oameni să creşti se cuvine. Voi scrie răspunsul acesta, dintr-însul făcând îndreptare în dregătoreştile treburi.”
Precuvântare stihurilor mele „La Izvorul Zevzecului“
Şerpuieşte la sud de Guanşui un şuvoi ce, gonind către soare-răsare, se mistuie în şiaoşui. Umblă vorba că, odinioară, s-ar fi oploşit pe aici unul Jan. Pasămite, şuvoiul ar fi botezat după numele lui, vasăzică – Jan-ţî. Alţii spun că şuvoiul, fiind priincios la vopsit felurite bulendre, numele lui de aici s-ar fi tras.
...În prostia mea învrednicindu-mă de pedeapsă crăiască, am fost surghiunit, cum se ştie, pe Şiao. Şuvoiul cel repede m-a ispitit şi, pe mal preumblându-mă până departe, am găsit un locşor potrivit şi m-am statornicit.
Cărţile vechi scriu de Valea Boierului Tont. Încropindu-mi sălaş pe acest fir de apă ce nu şi-a aflat încă nume pe plac tuturora, pricină fiind de gâlceavă prin împrejurimi, m-am gândit să-i fiu naş, botezându-l Şuvoiul Zevzecului.
Pe şuvoiul Zevzecului, mi-am
cumpărat un colnic, botezându-l Colnicul
Zevzecului. Iar mai jos de Colnicul
Zevzecului, către nord-est, la vreo cincizeci de stânjeni, am
găsit un izvor. Cumpărând şi izvorul şi încă un cuib
ridicându-mi, i-am dat nume falnic: Izvorul
Zevzecului. Apele lui se adună din vreo şase guri, chiar la
poalele muntelui, rătăcind în zigzaguri, apoi se-mpletesc,
îndreptându-se spre miazăzi, cu care prilej umplu Şanţul Zevzecului. Am cărat cu
răbdare pământ şi pietroaie şi, stăvilar
înălţând, izvodit-am şi Iazul
Zevzecului. Mai la soare-răsare de Iazul
Zevzecului, am zidit Cabinetul
Zevzecului, iară la miazăzi de acesta şi Pavilionul Zevzecului. în mijlocul iazului
poţi desluşi Al Zevzecului
Ostrov.
Copaci negrăit de frumoşi, steiuri mândre, cu chipuri ciudate, din pricina mea ocărâte sunt „ale Zevzecului”.
Să-ncepem cu apa, atât de-ndrăgită de cel înţelept. Cununat cu batjocura este şuvoiul, căci numele lui a batjocură sună. Cum asta? Ei bine, zadarnic ai vrea să tai şanţuri, firavele-i unde nu pot stâmpăra setea gliei. Cu luntrea n-ai cum să te-ncumeţi pe dânsul, căci prundul e bolovănos, iară curgerea repede. Pe alocuri ascuns, pretutindeni îngust şi subţire, nu-mbie dragonii cei vrednici să-ntunece zarea cu nouri de ploaie: deci nici un folos pentru oameni şuvoiul n-aduce... întocmai ca mine! Or, dacă-i aşa, mă întreb cine oare va sta să se mire că-l zevzecuiesc?
Ning U-Dzî în vechime trecu drept neghiob câtă vreme spre patria lui n-avu cale: poruncitu-i-a înţelepciunea să facă pe prostul. Păstrând ziua-ntreagă tăcerea, nerod le părea tuturora, chiar şi lui Ien, filozoful. Dar se-nşelară cu toţii. Nici unul, nici altul nu se-nvredniciră pe drept de această ocară. În ce mă priveşte, ortaci mi-am făcut dintre cei mai destoinici în lunga mea cale, dar, de pe făgaşul cel adevărat lunecând, ridicatu-m-am vieţii-mpotrivă. Or, dacă-i aşa, din toţi proştii, zevzecul cel adevărat tocmai eu sunt! Şi dacă-i aşa, cine, oare, veni-va să-mi spună că nu sunt în drept să-mi botez după propriul nume şuvoiul? Căci, neaducând pentru oameni folos, el repetă în undele lui nesfârşirea şi nenumăratele forme-ale firii. Străveziu şi curat, strălucind precum pietrele scumpe, zvoneşte şi cântă, ecou de argint izvodind. Iară mie, zevzecul, îmi dăruie râsetul lui fericit ceasuri nepreţuite de pace şi dulce-ncântare, robindu-mă.
Aşijderea, eu, care n-am fost pe placul mulţimii, sunt singura mea alinare. Zăbovesc peste arta cuvintelor, îngemănându-le, în apa lor limpezind nesfârşirea şi nenumăratele forme-ale firii, îmbrăcând lumea-n sunet ca într-o cămaşă, nelăsând-o să-mi scape.
Aşadar, în cuvinte zevzece cânta-voi Şuvoiul Zevzecului! Îndărătnic şi fără de teamă cânta-l-voi, iar către-asfinţit, ostenind, nefiinţei mă voi zălogi împreună cu tot ce respiră. Mă voi înălţa în eterul dintâi şi mă voi destrăma într-un haos de forme şi sunete neauzite de nimeni, de nimeni văzute... În tăcere înaltă, divină mă voi destrăma, ne-nţeles pe Pământ...
Izvodit-am o seamă de stihuri cântând cu-nfocare opt locuri zevzece. Iată, le scriu pe un stei ce domneşte deasupra Şuvoiului.
Cele trei chioşcuri din Lingling
Dacă, într-un oraş, afli locuri prielnice de preumblare, privelişti plăcute privirii, câte unii mai spun că acestea sunt lucruri nedemne de grija şi luarea-aminte a cârmuitorilor. Găunoasă şi strâmbă-ndreptare!
Când sufletul ţi-i ostenit şi săpat de lehamite, cugetul brambura umblă de-asemeni. Când o stavilă-ţi zăgăzuieşte privirea, voinţa e încătuşată la rându-i... Când îl paşte urâtul, bărbatul întreg şi-nţelept va găsi de îndată temei de odihnă şi de preumblare, astfél rânduindu-şi viaţa, încât să-mpletească frumosul cu binele. Se va şti rostui ca zăbava să-i fie curată şi astâmpărată, ferită de necumpătare, lăsându-i mereu simţământul că-i înaripat şi preaplin de putere, că nu-i mărginit la ce face şi este. Căci numai atunci gândul lui va fi ager şi răzbătător, cârmuirea deplină şi dreaptă.
Mai la răsărit de Lingling, într-o vale, din stânci a ţâşnit un izvor, iară apele, apele, apele clipocesc într-o scârnavă mlaştină, din care se-adapă lihnite cirezi... Zăplazuri înalte ascund de priviri acel loc; din puzderia de dregători, perindaţi pe aceste meleaguri cu zecile, unul nu s-a-nvrednicit să stârpească din împrejurimile urbei putoarea.
Süe Ţun-i, un bărbat de la soare-răsare de fluviu, s-a făcut cunoscut tuturora prin marile-i daruri de cârmuitor, daruri care l-au şi înălţat pân-la rangul de locţiitor al mai-marelui în judeţul Izvoarele Siang. Cam pe vremea când a fost numit, se brodi ca-n Lingling cârmuirea s-ajungă de râpă, iar dările să se adune cu japca, anapoda. Norodul nu mai contenea jeluindu-se guvernatorului, care trimise-n judeţ om destoinic să pună în dregătoreştile trebi rânduială. Acel om era Süe. Şi iată că, în scurtă vreme, la casele lor s-au întors băjenarii, iar bieţii localnici, cu lunile posomorâţi înainte şi plânşi, învăţară din nou voia bună şi cântecul. Iară cei care se ascunseseră, nevoind să plătească arenzile, să se mântuie de feluritele munci, într-o singură lună ajunseră, mulţumită lui Süe, la liman. Înrăitele molii, şperţarii, se dădură ei înşişi în vileag, cerând îndurare. Plătind toate dările, oamenii-n cârduri se reîntorceau pe la casele lor, după lungile preregrinări revăzându-şi şi îmbrăţişându-şi vecinii. La porţile caselor nu mai zăreai rogojini aşternute întru ospătarea pristavului, strângătorul de biruri, urât de norod şi câinos. Toba şi gongul, răuprevestitoare, nu mai răsunau strecurând deznădejdea şi spaima în suflet. Purceii şi puii, rachiul de-acum nu umpleau burdihanele dijmuitorilor.
Mai sus, rânduiala cea nouă plăcu, iar judeţele învecinate-nvăţară din pilda Linglingului... Totuşi, Süe Ţun-i nu se prea sinchisea de zăbavă, de lungi preumblări pe tăpşanele munţilor ori de-a lungul sprinţarelor ape.
Însă, din hărnicie, izvorul cu pricina îl izbăvi de cirezi şi zăplazuri, aduse lucraşi, tăie şanţuri de scurgere pentru mâzga stătută, scărmănă toată valea, stârpind urâciunea... Din pământ răsări pâlc de steiuri... Iar valea aceea izvorul o împodobi cu un lac de argint. Încolţi iarbă deasă şi flori se iviră, şi arbori pe locul acela ascuns ani de-a rândul privirii. Dintr-un povârniş înecat în verdeaţă s-a fost despletit o cascadă, şiraguri de perle şi de nestemate lăsând să zvonească-n pietriş grav şi trist... Un zefir deştepta în răstimpuri frunzişul şi-o ceaţă albastră-n văzduh stăruia: îndrăgise priveliştea. Încântarea din jur – izvorâtă din sine, de nimeni sădită... În lac zburdă peşti sclipitori, îmbătaţi de liman, şi vin stoluri de păsări vrăjite de pacea pădurilor. Se însingurează în codru, cuib meşteşugit îşi durează în peşteri şi scorburi, adastă acolo, cuminţi, iar apoi fără veste se zburătăcesc, şuierând prin smaraldul frunzarelor. Nimeni nu le-a adus, nimeni nu le-a crescut: bogăţie-ntrupată din dragostea firii!
Taie trunchiuri înalte, lăsându-le-n Dziang să alunce: fluviul, neostenit cărăuş, le aduce la poarta cetăţii. Lângă casele guvernatorului, lut se frământă. A-nflorit meşteşugul olarilor, odinioară uitat pe aceste meleaguri: pământul şi astfel rodeşte!
Şi, iată, Süe înălţă la Lingling şi trei chioşcuri: urcă spre ele-n amurg şi coboară în zori. Unu-i cunună pe-o creastă de munte, iar altul un iaz cristalin străjuieşte. Aici, alintat de răcoare, te poţi primeni şi te poţi desfăta cu bucate alese: cu greu vei găsi vreo dorinţă să nu se-mplinească-ntr-o clipă aici. Spre odihna înalţilor oaspeţi ce-n chioşcuri petrec, ridicat-au alături sălaşe cochete şi îmbietoare. Aşadar, cumpătata zăbavă, hodina la cinste-s ţinute-n Lingling mulţumită lui Süe.
Pe vremuri, Bei Djăn adăstă cugetând într-o luncă pustie şi gândul i se-ncoronă de izbândă. Mi-dzî zăbovea peste struna lăutei şi toate lucrările lui se-mplineau norocos, fără caznă şi trainic. Nimic nu rodeşte din cuget sleit şi voinţă molâie. Şi dacă-i aşa, preumblarea în sânul naturii, zăbava la ceas de lehamite, neîndoielnic sunt mijloace de cârmuire. Şi, poate, în faptele lui, Süe Ţun-i a pornit din aceste temeiuri.
E drept că această-ndreptare ascunde primejdii. Bag seamă, nu-i cu neputinţă ca unii să vadă-n zăbavă chiar rostul dintâi, cârmuirea schimbând- în necontenită petrecere şi lăsând de izbelişte dregătoreştile treburi.
Însă dacă acei ce pe urma lui Süe păstori-vor judeţului pătrunşi vor fi toţi de-ntocmirile lui înţelepte, au e cu putinţă ca iarăşi s-ajungă de râpă norodul?
Mie mult mi-a plăcut rânduiala lui Süe şi ferice m-ar face-ndelung dăinuind pe aceleaşi temeiuri curate. Şi iată, am scris pe tăbliţă aceste cuvinte.
Cetind, Süe mi-a spus: „Încerca-voi întocmai să fac, luminate!”
Iar eu am dat textul gravorului.
Despre colnicul de la soare-apune de iezer
Au trecut doar opt zile de când sunt stăpân pe un munte. Iată-l mai jos, spre apus. Coborând spre nord-vest, în plimbare, la nici două sute de paşi am găsit şi un iezer. Mai încolo, tot către apus, unde-i apa adâncă şi învolburată, încropitu-s-a o iezătură, pe care se-nalţă colnicul.
Domn pe colnicul acela e bambusul. Pietre nenumărate, posace răsar din pământ pretutindeni, cresc o dată cu dânsul. Au forme cam stranii, bag seamă, şi parcă ar sta câte două la sfat. Unele zici că sunt gata din clipă în clipă să se prăvălească spre iezer, cum caii ori boii-nsetaţi se avântă în apele râului. Altele brusc răbufnesc din pământ, rânduri-rânduri, amintind nişte cete de urşi care s-ar căţăra fără noimă pe munte.
Colnicul, un petic mai mic de un mu, parcă-i o jucărie, îţi vine să-l iei într-un coş de răchită acasă, podoabă grădinii. Întrebat-am al cui e. „Pământ rătăcit e acesta, mi-au spus, iar de lege-i al Tan-ilor. Încă nu s-a aflat om să-l cumpere”. „Şi la cât a fost preţăluit? „Patru sute, mi-au spus, nu mai mult”. Mi-a plăcut, l-am luat. Li Şăn–yüan, Yüan Kă-dzi zăbovesc împreună cu mine aici şi tustrei suntem parcă vrăjiţi de colnicul pietros şi stingher. Am răpus bălăriile ce-l năpădiseră, arborii nefolositori i-am tăiat pân-la unul, rug mare făcând.
Au rămas doar copacii cei falnici şi bambusul, şi ciudatele pietre ce m-au tulburat dintru-ntâi. Aciuiţi lângă ele, sorbim depărtările, mângâiem cu privirea înaltele creste, urmărim lunecarea înceată a norilor, şarpele râului scânteietor, goana fiarelor, zborul volnic de pasăre. Însinguraţi, subjugaţi pe de-a-ntregul de taină şi pace, suntem martorii marelui joc al naturii.
Te lungeşti pe colnic, aşternut întocmindu-ţi dintr-o rogojină, şi, iată, privirilor tale răspunde priveliştea nepângărită, auzul ţi-l mângâie triluri şi susur, duhul tău se pătrunde de viaţa cea fremătătoare a pustietăţii, inima de adâncime albastră şi tihnă. Bag seamă, în nici zece zile, m-am învrednicit să fiu domn peste două pământuri vrăjite – un vis ne-mplinit pentru mulţi învăţaţi din vechime.
Hotărât, dac-ar fi cu putinţă prin timp să mutăm frumuseţea aceasta, ducând-o în Făng ori în Hao, în Hu ori în Du, cărturarii ce mult îndrăgiră aceste meleaguri, pizmuindu-mă, s-ar război pentru pacea acestui colnic, aur dând pe-ntrecute. Iară eu l-am aflat părăsit şi de nimeni râvnit. Trec plugari şi pescari, grăbind pasul, pufnind a batjocură. Nimenea nu s-a-ndurat ani de-a rândul să dea acel preţ de nimica pe dânsul, numai noi, eu, Şăn-yüan şi Kă-dzi, îndrăgitu-l-am foarte. Să fie norocul colnicului?
Scriu toate acestea pe piatră ca să-l gratulez pentru mult aşteptata izbândă... Aud?
Epistolă în care-mi felicit prietenul pentru pârjol
Aflând din răvaş de cumplitul pârjol care ţi-a mistuit, preacinstite, sălaşul, în vânt spulberându-l, am rămas dintru-ntâi împietrit. Dar apoi, cugetând mai adânc, bucuratu-m-am foarte. Dintru-ntâi m-am gândit să m-aştern de îndată la drum, suferinţa cercând să-ţi alin ca prieten, dar apoi dumiritu-m-am că, dimpotrivă, cuvine-se să te felicit. Pân-la tine e cale departe, din răvaşul zgârcit în cuvinte desprind anevoie ce-a fost, fir cu fir, însă dacă e drept că pârjolul ţi-a şters de pe faţa pământului casa, lăsându-ţi doar scrumul, dacă într-adevăr ai rămas gol-goluţ, te felicit din inimă!
Mi-amintesc, preacinstite, cât de grijuliu te-arătai cu părinţii, bucurându-te de bucuriile lor, stăpânit doar de gândul că-n cuibul cela dator eşti să statorniceşti armonia şi pacea, izgonind orice umbră... Or, acum, după foc, jale necruţătoare te mistuie, vâlvătăile ţi-au tulburat tot temeiul, bătrânii, sărmanii, or fi pe de-a-ntregul zdrobiţi, ba, poate, sunteţi strâmtoraţi şi din partea merindelor – iată de ce dintru-ntâi m-a străpuns gheara spaimei.
Nemişcarea, se spune-ndeobşte, e cu neputinţă: propăşirea-i legată în lanţ cu distrugerea; ele dorm una-ntr-alta şi una din alta pe rând se-ntrupează; se schimbă ca ziua cu noaptea. Acum te loveşte năpasta, cu sine-aducând buimăceala, strâmtoarea şi spaima: potop ori pârjol, ori războaie, ori jafuri, ori molimă. Apoi, în sfârşit, osteneşte la rându-i restriştea şi zarea se înseninează. În vechime, astfél tălmăceau cursul lumii. E adevărat, pare nedesluşită-ndreptarea aceasta şi tulbure, până şi înţelepţii-nţelepţilor o priveau cu-ndoială... Deci iată de ce, după-ntâile clipe de groază, m-am astâmpărat, şovăind.
După cum te cunosc, preacinstite, zăboveşti ceasuri nenumărate asupra străvechilor tomuri, eşti stilist iscusit, cum puţini sunt în breasla scriitoricească, pe deasupra cunoşti de minune ştiinţele ajutătoare („minore”, cum li se mai spune) şi totuşi, în ciuda bogatelor şi feluritelor daruri, lâncezeşti printre scribii de rând, încă n-ai izbutit să ajungi la vedere, în dregătoria ce ţi se cuvine. Strâmbătate a cărei pricină e una: adesea-n cetatea de scaun se spune că eşti om bogat, că în casă la tine găseşti fel de fel de scumpeturi, şi-atunci învăţaţii, mult prea grijulii cu renumele lor, se feresc să vorbească deschis de virtuţile tale, mocnesc, tot mocnesc, lăudându-te doar în sinea lor, nelăsând gândul bun să răsune-n cuvânt. Căci a dezvălui adevărul e, uneori, lucru preagingaş şi trudnic, pizmaşi printre semeni găseşti la tot pasul şi lor le ajunge o şoaptă sfioasă ca să se lăţească în rânjet: „plocon rotunjor se străvede în lauda asta!”
Aşijderea eu stăruiesc peste meşteşugitele-ţi scrieri, de vreo şapte ani tăinuind desfătarea ce din slova lor mă învăluie. Vrasăzică, eu însumi m-am precupeţit, întorcând adevărului spatele cu mişelnică înverşunare – fără a mai socoti strâmbătatea ce astfel ţi-am pricinuit!
Într-o vreme, m-am învrednicit să ajung cenzor imperial, în divan dobândind loc de vază şi trecere-n faţa Cerescului fiu. Deci aş fi putut să desferec preamuştruluita mea limbă şi chiar mă gândeam ce-nfocat zugrăvi-voi obida ascunsă în sufletul tău, preacinstite. Eram, însă, încredinţat că osârdia mea, izvorâtă din cuget curat, va stârni chicoteli înfundate în juru-mi, uitături strecurate, chiorâşe. Silit sunt să adeveresc, năpădit de tristeţe, că n-am izbutit conştiinţa să mi-o limpezesc pân-la capăt, puterile neajungându-mi nici pentru păstrarea renumelui meu, căci vrăjmaşi mi-am făcut pretutindeni. Adeseori, cu Măug Dzi-dao, copleşiţi de amar, am vorbit despre asta. Dar acum – ce noroc! – totu-i stins, risipit pe vecie de foc, îndoieli, neîncredere s-au prefăcut peste noapte-n cenuşă. Pe locul sălaşului falnic, funinginea mai dăinuieşte, s-au dus pizmuitele tale-avuţii fără-ntoarcere, eşti curat, preacinstite, de-acum: eşti calic. Şi abia de acum înainte alesele-ţi daruri îşi vor dovedi rodnicia, deplin strălucind, neumbrite. Iar pentru această ieşire din bezna uitării şi descătuşare milostivelor duhuri Djujung şi Hilu eşti dator. Vrasăzică, o prietenie de zece veleaturi, o, preacinstite Dzi-dao, se-arată nemica pe lângă o noapte de limbile focului linsă, ce-ţi aduse renumele preameritat: dobândit-ai iertare deplină, cerul s-a înseninat. De acum înainte ortacii, după ce s-au codit ani şi ani să te laude, îşi vor dezlega pe-ntrecute măiestrele limbi, iar novicii, setoşi de-a afla judecăţile tale-nţelepte, năruiţi subt povara-ndelung rumegatelor scrieri, vor bate la uşa ta fără sfială. Şi chiar dacă-ar vrea să-şi ascundă simţirile-n inimă, ca odinioară, de teamă că vor zădărnici clevetirile, s-ar mai învrednici de atâta strunire de sine? De astăzi şi eu, preacinstite, îmi pun mari nădejdi în izbânzile tale. Deci, iată pricina că-n cele din urmă răvaşul tău trist bucuratu-m-a foarte.
Asfinţit-au frumoasele vremuri când prinţii, la ceas de restrişte, îşi împărtăşeau suferinţa, mişcătoare răvaşe scriindu-şi. Când un prinţ oarecare din Siu a uitat de această preanobilă datină, fapta lui le-a părut tuturora scârbavnică hulă. Bag seamă, şi eu într-o altă lumină ţi-am înfăţişat, tălmăcind-o, năpasta şi, gata fiind din tot sufletul să te căinez, am sfârşit prin a-ţi scrie năstruşnic răvaş.
În vechime, când Ien şi aşijderea Dzăng n-aveau gând mai presus de cinstirea părinţilor, fericirea domnea împrejuru-le şi bucuria. Pentru ce, aşadar, să te plângi, preacinstite?
La chioşcul beţivului
Ciu este prins între munţi ca-n inel. Însă codrii şi-ngustele chei dintre culmile de la sud-vest sunt o lume de vis. Neasemuit de frumos e Lanie, munte falnic, bogat, plin de tainiţe. Dacă urci şase ceasuri ori şapte pieptiş, auzi-vei un clocot de ape. E semn c-ai ajuns la vestitul izvor zis Al Vinului. Aici drumul coteşte o dată cu lanţul de stânci şi te-aduce deasupra izvorului, unde numaidecât vei zări două aripi de pasăre înmărmurite. E chioşcul beţivului.
Cine-l va fi încropit? E zidirea bătrânului pustnic Ci Sean, socotit cam zălud pe aceste coclauri. Dar cine-l va fi miluit cu un nume atât de năstruşnic? Nimeni altul decât guvernatorul ţinutului, ce s-au fost abătut într-o vreme pe-aici cu cinstiţii lui oaspeţi, să-ncerce pe munte virtuţile vinului. Care vin l-a dat gata la prima ulcică. Şi, cum guvernatorul acela, asemenea munţilor, poartă pe creştet omăt, în derâdere zisu-şi-au „Beţivanul bătrân”. Însă el îmbătat s-a simţit nu de vin, ci de munţi şi de ape. Cu-ncântare sorbind vraja lor şi robit de-acel farmec, le-a asemuit desfătarea cu mreaja cea dulce a vinului...
Când zările se luminează şi soarele sparge-ale codrilor ceţuri, ori la ceasul când norii de somn doborâţi se retrag şi când însinguratele steiuri şi hrubele se topesc în fuioare de ceaţă – trecerea misterioasă-a luminii în negură zorii amurgului îi coboară pe munţi.
Flori sălbatice şi-au desfăcut pentru tine corola şi varsă miresme-n văzduh; arbori maiestuoşi lasă umbre bogate şi grele; vântul fură din coama lor chiciuri şi-n zbor străveziu le înalţă, iar apele scad, lăsând pietrele să mai răsufle. Urcă, drumeţule,-n zori şi pogoară spre seară. Priveliştea cu anotimpul se schimbă, dar nu desfătarea. Te suie aici cu ortacii oricând. Aburcaţi dulci poveri în spinare şi drumul stropiţi-l cu cântec; hodiniţi lângă trunchiuri bătrâne; hăuliţi, cu ecoul sfădiţi-vă. Iată-i, mulţimi cocârjate-mpânzind ziua-ntreagă potecile: tot ţinutul în munţi se strămută, de-a valma.
Călătorul pe râu se opreşte cu undiţa peşti ispitind, căci adâncă e apa şi peştele gras. La izvorul acela se va ospăta cu arome, cu vinul cel rece ca gerul... Vânat şi ciuperci, şi panere cu fructe sălbatice pentru ospăţul cel mare al guvernatorului. Iar spre desfătarea iluştrilor oaspeţi – nici strune strune, nici fluiere: trageri la ţintă şi înverşunate turnire de şah... Cine pierde la gajuri, o cupă de vin va primi drept osândă... Unii, meşteşugite toasturi rostind, se ridică, alţii se prăvălesc în miresmele dulci ale ierbii şi zarva tot creşte: se-ncinge ospăţul.
Iar bărbatul cu chipul bărnaci şi cu pletele înzăpezite ce tocmai s-a fost năruit între oaspeţi nu-i altul decât preacinstitul ţinutului guvernator.
Însă iată că astrul alunecă-n neguri şi umbrele cresc. Osteniţi, se îndreaptă spre casă convivii, uşor clătinându-se. Codrii s-au întunecat, păsări neadormite-şi răspund, căci începe ospăţul cel straşnic al înaripatelor. Pasărea ştie tot farmecul munţilor şi al pădurilor, zestre lăsată din veac, bucuriile noastre i-s, însă, străine. Iară oamenii ştiu ce plăcut e cu guvernatorul să umbli hoinar pe potecile munţilor, însă nu ştiu că el bucuria şi-o soarbe din propria lor bucurie.
Bărbatul ce-n rând chefuind cu-ai săi oaspeţi se ştie lăsa desfătărilor pradă, iar când se trezeşte e vrednic să-mbrace-n cuvinte acea bucurie e guvernatorul. Dar cine e guvernatorul? Nimeni altul decât Ouiang Siu din Luling.
Iubirea de lotus
Pe uscat şi pe apă, între ierburi, pe arbori – pretutindeni răsar flori puzderie, îmbălsămate şi demne de dragoste. Marelui Tao Yüan-ming îi plăceau crizantemele. De la Tang (spiţa Li) până-n zilele noastre, cei mai îndrăgiţi sunt bujorii.
Însă eu iubesc lotusul, floarea născută-n mocirlă, dar neîntinată, duios mângâiată de unde şi neştiutoare de ifos. Străveziu înăuntru, involt, hrăpăreţ nu se-arată nicicând şi prea mult lăstăriş nu aruncă. Iar mireasma lui cu depărtarea nu piere, ci parcă se face mai limpede...
Floare demnă, înaltă şi nepângărită, o poţi admira de departe, dar din ea jucărie să-ţi faci nu e modru.
Adevăr grăiesc vouă:
Crizantema-ntre flori este schimnicul dispreţuind cloaca deşertăciunilor lumii. Bujorul – simbol de-avuţie şi sânge albastru. Iar lotusul e cavalerul cel nobil, sub steaua onoarei trăind.
De când Tao hodina de veci hodineşte, prin dragostea de crizanteme puţini îşi sporiră renumele. Iară dintre poeţii de-acum, cine, oare, trăieşte alături de mine iubirea de lotus?
Cât despre bujori, ei sunt pentru poeţii prostimii.
Neguţătorul de portocale
Neguţătoreşte la Hang un bătrân care ştie precum nimeni altul păstra portocalele: vară, iarnă – ţi le înfăţişează lucioase ca jaspul şi tefere, izvodind sclipăt dulce de aur. Înjumătăţindu-le, însă, rămâi pironit: miezul i-o scofâlcitură, un smoc de câlţi putrezi. „Moşnege, i-am spus, minunându-mă, unde vor poposi portocalele tale? Menite-s să împodobească altare de jertfă, ori, iscusit rânduite-n panere, să dea strălucire ospeţelor? Ori sunt numai dichisuri zadarnice, amăgiri pentru orbi şi pentru muhaiele? Prea îngrămădiţi ne socoţi, precupeţule!“ Dar bătrânul, măsurându-mă netulburat, îmi răspunse: „Preacinstite, negoţul meu nu-i de astăzi, de ieri. Îmi câştig bucăţica de pâine vânzând portocale. Eu le vând, iar norodul le cumpără; până azi, nimeni nu mi-a venit cu ponos. Şi deodată, cum, când mi-s pletele ninse, ajung cel dintâi potlogar la Handju! Preacinstite, nu mă osândeşti prea în pripă?
Struneşte-ţi mânia şi cată în jur cu luare-aminte. Cine-i, oare, străinul acela purtând cap de tigru şi blană de tigru? Ai zice că-i pavăza împărăţiei şi toată nădejdea armatei e-ntr-însul. Eşti încredinţat, preacinstite, că s-ar învrednici să-ţi dezvăluie tactica mareului Sun şi-a lui U?... Dar acela ce se-mpăunează cu cinovniceştile-nsemne şi se tot înfăşaoră în brâu de trei ceasuri. Ce ţinută, ce lustru! Eşti gata să juri că pe lume nu-i altul mai vrednic să ne cârmuiască. Ei bine, socoţi că, odată ajuns la izvorul puterii, va şti-ntr-adevăr să înalţe prin fapta lui ţara, asemeni lui I şi lui Gao? Vai nouă! Răzmeriţa bântuie împărăţia şi el se încuie-n iatac dârdâind; foamea culcă norodul pe capete, iar ministrul cel falnic nu ştie decât să cerşească-ndurare tăriei; ispravnicul smulge coltucul de pâine de la gura pruncilor, legile-s batjocorite, dar el nu aude, nu vede, nu mişcă un deget. Înfulecă fără ruşine orezul rodit din sudoarea flămândului. Insă ce călcătură măreaţă sub bolta înaltă-a palatului, iar când umblă călare – ce vioiciune şi ce strălucire! Cine nu se va da îndărăt plin de spaimă, lăsând cale măririi? Oare el nu străluce ca jaspul şi aurul, dar de-l cauţi, înăuntru găseşti doar un smoc de câlţi puterzi?...”
Nici un sunet nu mi-a picurat de pe buze. Întorcându-mă într-un târziu, m-am gândit îndelung la moşneagul acela isteţ ca Dungfang şi la vorbele-i meşteşugite. Portocalele lui nu erau, oare, fructul mâniei şi al amărăciunii?