Dogville nu este Los Angeles
Vezionarea filmului DogVille continua sa produca reactii diverse, de la extazieri lacrimoase pana la deformari aberante ale filmului danez. Filmul impresioneza puternic si provoaca reactii bizare mai ales printre cei influentati de cliseele spatiului cultural (si uneori parohial) din care provin.
Am remarcat trei astfel de alterari. Prima denunta calomnios anti-americanismul de care s-ar face vinovat Lars Von Trier. Sa ne amintim, actiunea se desfasoara in America, Grace este o tanara urmarita de gangsteri, la sfarsit apar imagini dezolante dintr-o America a saraciei si clivajului social dintre negrii si albi. Indeajunse motive ca sa realizam, cat de anti-amarican este acest danez perfid. Mai ciudat ramane amanuntul urmator : regizorul nu vine din spatiul francofon ci din cel germanic, Danemarca avand pronuntate afinitati culturale cu spatiul britanic. Apoi, lumea din Dogville este schitata atat de general incat filmul poate fi considerat fara nici o exagerare un teatru al mastilor de pretutindeni. Casele sunt desenate cu creta, aici este usa, dincolo sunt doua linii paralele, adica drumul principal al satului, schitat si el in creion. Decorurile nu au aer american, purtarea personajelor cu atat mai putin. Satenii nu au zambetul larg al yankeilor de zi cu zi, nu se manifesta zgomotos si jovial, nu sunt supra-ponderali si expansivi, din contra sunt introvertiti, timizi si… radicali-democrati. Mentalitatea lor aduce aminte mai degraba de cea a meschinului comerciant care da numai daca primeste ceva in schimb, care ajuta daca ii platesti un pret si care tradeaza daca ajutorul devine prea oneros pentru el. De aceea, observatiile acide a lui Lars Von Trier sunt mult mai extinse decat se banuieste la prima vedere iar portretizarile privesc mai mult spre nord…
A doua interpretare eronata a filmului priveste asa-zisa pozitie anti-crestina pe care ar cultiva-o acelasi regizor incomod. Un alt film, Breaking the Waves reprezenta o critica a unor izolate curente protestante (pietiste) deosebit de puritane, intalnite in special in Scotia sau pe coasta vestica a Danemarcei. Criticile de acest gen care vizeaza intransigenta si imobilitatea unor curente din biserica protestanta au un celebru precursor, S. Kierkegaard, fapt care nu l-a impiedicat pe filozof sa ramana un existentialist crestin. Subiectele cu sugestii teologice apar frecvent in opera lui Lars Von Trier si isi pot gasi unele explicatii si in biografia sa aparte. Astfel, inainte sa moara, mama regizorului i-ar fi destainuit un fapt socant : tatal, de origine evreiasca, nu a fost in realitate si cel natural. Cat de mult l-a afectat aceasta tardiva confesiune a mamei, poate fi decelat in sensibilitatea religioasa a nordicului, dezmostenit de filiatia sa ilustra si convertit imediat la …catolicism. Oricum ar fi, in Dogville deznodamantul este absolut si tine mai degraba de represiunile vetero-testamentare decat de alternativele crestinesti ale iertarii desi Grace (superb simbol) ezita intrucatva…
In sfarsit, am inregistrat si o concluzie originala, adica curat romaneasca. Citez : « tot mai bine acasa decat sa pleci de aici, uite peste ce dai, nici ei nu sunt mai buni ! ».
Uitandu-ma la cel din partea caruia venea, am inteles imediat categoria reprezentata aici : este vorba de cei care nu pot accepta sa traiasca in Romania dar care nici nu reusesc sa plece unde isi doresc (pe ascuns). Acestui blocaj existential i se raspunde cu frustrari si inapetente la « Vestul putred si infatuat ». Asa apare resentimentul unui refuzat, al celui pentru care strugurii Occidentului sunt prea acrii. Ce sa mai vorbim de aplicarea acestei nefericite concluzii in cazul lui Dogville, unde Grace paraseste o lumea bogata (cea a gangsterilor) pentru un sat pierdut in lume si populat de taranoi, care mai de care mai cabotini si mai retardati. Una este intoarcerea eroinei lui Von Trier in lumea in care a fost crescuta ca sa fie aroganta si alta revenirea in satul rinocerilor.
Vazuta in racursi, parasirea spatiului in care a trait Grace echivaleaza cu sinuciderea ingerului coborat printre muritori si la scurt timp inchis in cusca zburatoarelor.
Nici altundeva nu este mai usor iar strugurii sunt dulci-amari. In timp insa observi ceea ce Norman Manea exprima obsesiv in ultimul sau roman: exilul este o cale fara intoarcere. Altfel, te mananca …baietii din.Dogville.
