Silviu Brucan afirma în anul 2001, într-un cotidian central: „este de neiertat, cutezanţa acestor oameni (Mircea Ionescu Quintus, Alexandru Paleologu si Dan Amedeu Lazarescu, n. mea) de a intra in viata politică după revoluţie. Un minimum de decenţa trebuia sa le dicteze să stea acasă şi să-şi petreacă restul vieţii ca simpli cetăţeni”. Acuzatorul stalinist îşi făcea din timp datoria: modelul exemplar pe care l-a reprezentat Alexandru Paleologu trebuia desfiinţat. A revoltat pe cineva tupeul lui Brucan, unul dintre politrucii de marcă ai regimul totalitar? Ipochimenul apare constant la televiziuni, dă lecţii în reviste culturale, face figură de democrat simpatic şi şugubăţ şi din când în când înfierează Securitatea, având grijă să nu dea niciodată nume şi exemple concrete. Trecutul lui nu mai interesează pe nimeni deşi este de notorietate publică: puţin după 1944, ca secretar general de redacţie la Scânteia, Brucan cerea deja condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr si Pamfil Seicaru. I s-a părut cuiva bizar, după 1989? Realitatea ar trebui privită în faţă: un astfel de individ şi nu Alexandru Paleologu este învingătorul de facto din timpul zilelor noastre. El reprezintă şirul nesfârşit al foştilor securişti, actuali afacerişti de zile mari pe bani publici, rămaşi neatinşi de oprobriul popular. În locul lor însă plătesc victimele cărora li s-au şuierat printre dinţi, la ieşirea din puşcării „voi sunteţi nişte nimeni! Tactica lor a reuşit zilele acestea pentru a doua oară: la începutul anilor ‘90, în Piaţa Universităţii, golanii au fost demascaţi ca fascişti iar Alexandru Paleologu chemat de urgenţă la Bucureşti, după gestul lui fără precedent în analele diplomaţiei; acum foştii „duşmanii ai poporului” au fost demascaţi a doua oară. Au vrut lege şi deconspirări?  Le-au primit cu vârf şi îndesat. Săptămânile trecute Carol Sebastian, în fapt o victimă şantajată de Securitate, era demascat pe prima pagină a unui cotidian, ca un periculos informator. N-au contat detaliile, nici comportamentul jurnalistului în anii de libertate, ci numai isteria arătării cu degetul. Cei care s-au ferit să arunce cu piatra, au fost acuzaţi imediat de „jurnalism de cumetrie” sau au fost „traşi de urechi”  (cum i se întâmplă, mai nou, unui alt ziarist) fiindcă nu s-au lăsat manipulaţi. Ultimul caz din săptămâna trecută a fost acela al Monei Muscă. Printr-un uriaş circ mediatic, folosindu-se (asta da tehnică!) indignarea sinceră a unuia dintre cei mai redutabili inamici ai DSS, foştii securişti şi afaceriştii lor fideli au transformat-o peste noapte pe Mona Muscă într-o pestilenţială Elena Ceauşescu!

Eu continui să cred că, „Apel către lichele” în ciuda culpelor din trecut a celor amintiţi, nu li se adresează lor ci, esenţial, acelora care îşi freacă mâinile de bucurie după o asemenea deturnare. Nu-l compar pe Alexandru Paleologu cu Mona Muscă sau Carol Sebastian dar nu pot să-i acuz pe ultimii, în locul foştilor torţionari care rânjesc la un astfel de deznodământ. Dacă pe culoarele Parlamentului de la Bruxelles ar fi trecut doar Mona Muscă, putoarea de securist îmbăiat în Armani ar duhni mai puţin.     

Victor Iulian Tuca