Printre blocurile din Berceni venise primăvara. Mirosea a iarbă proaspătă, amestecată cu gunoi putrezit în tomberoanele ruginite, prăvălite direct pe trotuar. Hârtii, prezervative folosite, arcuri de pat, baterii, coji de banane erau aruncate de la balcon lângă bordura străzii din faţă blocului tipului din compartiment. Chiar administratorul blocului alunecase pe un prezervativ şi-şi scrântise mâna dreaptă..

Cartierul muncitoresc se născuse în anii ’60 şi crescuse odată cu patria. Metroul apăruse mai târziu, la fel şi şcoala sportivă cu bazin de înot şi sală de sport. Ca să intri în clasa I trebuia să alergi bine. Asta pentru cei de la clasa I-a A. Pentru cei de la I-B era suficient să ştii să te legi la şireturi.

Mai era şi o şcoală ajutătoare foarte aproape de blocul tipului din compartiment. Băieţii de cartier o numeau „şcoala de nebuni” iar când nebunii nu erau acasă, jucau fotbal în curtea înconjurată de un gard de beton.

Tipul din compartiment era cel mai fericit când ieşea afară şi atingea cu piciorul balonul magic. Jucau fotbal cu sete, deposedările se făceau prompt, puştii se demarcau cu repeziciune, câteodată mingea poposea nestingherită pe bara transversală. Atunci băieţii erau încântaţi de măiestria jucătorului năzdrăvan. În patru se juca „move” adică, doi în poartă şi doi executau pe rând, câte un penalty. Dacă nu se marca din prima, jocul continua, cu cei doi atacanţi şi, de cealaltă parte, un apărător şi un portar-jucător. Când terminau jocul, „fotbaliştii” traversau blocul 17 şi după cele 8 scări, ajungeau la cişmeaua cartierului. Era fântâna fermecată pentru orice puşti cu pretenţii de fotbalist din cartier.

Băieţii purtau porecle colorate care se datorau în mare măsura tipului din compartiment. Condorul mai era poreclit şi Cioară sau Strâmbul, mai buni sau nu la fotbal erau Marocanul, Pompierul, Jack, Balaurul, Ţeapă sau Talente.

Existau şi alţi prieteni în viaţa tipului din compartiment, colegii lui de la şcoală sportivă, cei cu care nu juca fotbal dar asculta muzică la boxele UNITRA din comerţul socialist. Taică-său avea mania casetofoanelor, a combinelor muzicale cu becuri multe şi colorate.

Peste câţiva ani, se adunau în apartament şi ascultau la maxim AC/ DC, trupa favorită a tuturor „rocker-iilor” de pe vremea comunismului. Back in Black răsuna peste tot printre aleile din faţa cuştilor comuniste. În blocul 17, cel puţin patru puştani aveau aşa ceva. Purta din când în când o cămaşă verde cu epoleţi, dintre acelea purtate de militari, numai că pe spate era imprimat un dragon ce purta în gheare emblema trupei. Vecinii câteodată protestau dar nu se duceau la miliţie. Puştanii mergeau în fiecare duminica la munte. Moneda de 5 lei pentru „naş” apoi o conservă pe Jepii Mari şi încă una la coborâre. Miliţia îi lăsa în pace iar partidul era preocupat mai mult de demolări.

De pe balconul lui se vedea încă Mânăstirea Văcăreşti, intrată la acea vreme în „patrimoniul” Muzeului Naţional. Avea 8 ani când un bloc nou era proiectat la 50 de metri de cel vechi. Macarale mari se înălţau ca din pământ iar camera viitorului tip din compartiment, aflată la etajul 7, era luminată noaptea de faruri puternice. Se uita înspăimântat la bazaconia cu schele şi tuburi de metal. Caloriferul cu termostat nu-i putea micşora senzaţia de frig. În 6 luni blocul era construit. Dealurile Văcăreştilor nu se mai vedeau. În schimb, la puţin timp se auzea fojgăit de arme şi împuşcături. Se filma. Marele regizor turna iar. Un film cu eroi şi eroine care mor pentru patrie, în linia întâi. Băiatul care urma să devine tipul din compartiment se strecurase printre militari în termen, la început singur, apoi însoţit de trei colegi. Strângeau din împrejurimi gloanţe oarbe. Câteodată aveau norocul să găsească şi câte unul adevărat, cu vârf de oţel. După ce au plecat militarii, băieţii s-au hotărât să intre înăuntru mănăstirii. Era prima lor aventură. Pe 11 decembrie 1986 au purces la treabă însă ziua începuse cu un ghinion. Miliţienii, nu se ştia de ce, încercuiseră toată aria Văcăreşti. Aleea cu piatră cubică şi cu plopi înşiraţi în faţă mănăstirii era de netrecut. Cei patru nu s-au lăsat şi au găsit o breşă în dispozitiv, pe unde s-au apropiat de peretele din Vest. În trecut, erau ataşate faruri puternice care să împiedice evadarea. Acum nu se mai rămăsese decât nişte bare în formă de lasou, de care băieţii atârnaseră funiile pentru escaladă. Când au ajuns pe zid, perspectiva era aşa de frumoasă.De pe zid, se vedeau, undeva jos, trestii, un fel de eleşteu şi un sat de ţigani. Era într-adevăr pitoresc şi tipul din compartiment avea sa-şi aduce bine aminte de termenul cu rezonanţă în estetica kantiană. Deocamdată, cei patru băieţi cuceriseră primul Everest.

Dar mai era ceva... dinăuntrul zidurilor se auzea ceva aparte, un zumzăit continuu iar la nici 30 de metri depărtare, se vedea o biserică roşie, cu trei turle.

Băieţii s-au hotărât să coboare de cealaltă parte a zidului. Sunetele erau aduse de vânt şi păreau că vin din biserică. Apropiindu-se, cei patru veneau au văzut că uşa de la intrare era dată de perete, ca şi cum cineva sau ceva era aşteptat mai demult.

Se auzeau cântece de peste deşi nu era nimeni înăuntru. Picturi jupuite cadeau de pe pereţi iar pronaosul bisericii era distrus. Cuiburi de porumbei îşi găsiseră lăcaşul în cupola mare unde pe vremuri era locul lui Isus Pantecrator. Sfânta Fecioară se distingea cel mai clar împreună cu iconostasul care rămăsese neatins...

Din interiorul său, glasuri nevăzute îngânau

…pre tine, te lăudam,
pre tine te lăudăm…

dar, în acelaşi timp, parcă se auzeau bubuituri sacadate în zidurile exterioare, tot mai aproape de iconostas

…ţie, îţi mulţumim Doamne…

dar plesniturile îşi găseau ecoul în fiecare parte a rădăcinii ţinute încă în viaţă

…şi ne rugăm ŢIE, Dumnezeul nostru…

alte voci murmurau cu fiecare efort de supravieţuire ...dar nu aveau curajul să spună NU!

Poate că era îndeajuns un singur NU! pentru că vraja să dispară iar lumea să intre în matcă. Bila uriaşă a macaralei muşca adânc din zidurile bisericii. Deodată pătrunse in interior, distrugând peretele din dreapta lăcaşului. Sfinţii de pe iconostas dispăreau unul câte unul, apoi îngerii cu cetele lor, heruvimii şi la urmă, cei doi arhangheli, Mihai şi Gravil. Numai Isus rămăsese pe crucea lui părăginită până la capăt, cu ochii la D-zeu, neîmpăcat…Doamne… de ce mai părăsit…?

Mai întâi, turla mare a bisericii împreună cu clopotul s-au prăbuşit, apoi celelalte, una după altă. O parte din naos a rămas în picioare, plină cu cadavre de porumbei însângeraţi, îngropaţi în mormanul cărămidă şi lemnărie. Din cei patru copii numai doi scăpaseră, ceilalţi doi fiind striviţi de ruinele bisericii prăbuşite.

La ieşire, cu tot praful iscat, din paraclis apăruse o formă ce semăna leit cu paznicul Muzeului de Artă.

- Cum aţi intrat înăuntrul? I-a întrebat portarul cu faţa încruntată

- Biserica, biserica …au strigat băieţii pe un ton plângăreţ, fără să se sinchisească de paznic.

- Hmm, exclamă moşul, ştiu cine sunteţi…

- Dar tu cine eşti? la un întrebat băiatul care avea să devină mai târziu, tipul din compartiment... cine eşti tu?

Moşul a zâmbit trist:

- Eu sunt cel ce sunt!...după care le-a deschis larg porţiile Mănăstirii Văcăreşti spre lumea cea adevărată.