Uniunea Europeană şi duşmanii săi

Răul se insinuează în politică invers proporţional cu priceperea oamenilor de a-l identifica ca atare.

Pilonul economic

Cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, într-un moment în care nu se ştia dacă Stalin şi tovarăşii de la Kremlin pregătesc ofensiva contra ţărilor cu regimuri democratice, se năştea la Roma Comunitatea Economică Europeană (CEE). Cine putea să iubească o comunitate economică, fie ea şi europeană? După cincizeci de ani s-a dovedit că prosperitatea adusă ţărilor membre a fost infinit mai benefică decât tot ce a putut asigura pe cont propriu statele naţionale. Totul a fost posibil datorită mariajului fericit între liberalismul economic şi social-democraţie, bazat de deschiderea graniţelor statelor fondatoare ale CEE. Capitalismul celor şase state[1] nu s-a fragmentat între graniţele naţionale în timp ce economia de piaţă liberă a fost „temperată” de intervenţii de tip keynesian. Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, preşedintele american Franklin Roosvelt urmase o astfel de politică, în timpul crizei sistemului capitalist din 1929, când propusese providenţiala „new deal policy”.

Ulterior, politicile de intervenţie care să înlăture efectele negative ale pieţei au devenit un fapt banal. Jean Monnet, un susţinător entuziast al pieţei libere, devenise în anii ’50 un adept al politicilor europene de intervenţie. Astfel au fost posibile, un sistem asistenţial extrem de generos, asigurarea de locuri de muncă într-un procent neînchipuit, creşteri salariale evidente şi un sistem de asigurări sociale aproape integral.

Cuvintele lui Eric Hobsbawn dau de gândit: „epoca de aur a capitalismului ar fi fost imposibilă fără un consens: şi anume, întreprinderile private trebuiau salvate de ele însele, pentru a supravieţui”.[2] Hobsbawn susţinea că fără o „corectare” a pieţei se poate ajunge foarte uşor la un blocaj de genul celui din 1929. Sistemul keynesian, conceput să protejeze economia capitalistă de variaţiile sale marcate de salturi şi declinuri la fel de puternice, a permanentizat regimul capitalist, dublându-l cu un element esenţial: politici intervenţioniste pentru a corecta disfuncţionalităţile pieţei[3].Iată pe scurt cheia prosperităţii economiei europene.

Odată cu globalizarea economiei, un nou proces a devenit din ce în ce mai vizibil: concentrarea tot mai accentuată a companiilor multinaţionale şi trendul firesc, eliminarea treptată de pe piaţă a competitorilor locali. În plus, aderarea ţărilor est-europene a adus de-localizarea unor întreprinderi (textile, produse industriale, automobile, etc.) din Vest estul Europei, în China şi India, unde forţa de muncă este mult mai ieftină, cu consecinţe negative pentru toată Europa de Vest.

Pe de altă parte, în Europe de Est, politica neoliberală a însemnat privatizarea în condiţii dubioase a fostei industrii de stat, ajunsă în mâinile baronilor locali, a foştilor securişti sau a unor grupuri de interese oportuniste. Scăparea de stalinism a însemnat din păcate numai triumful neoliberalismului asupra democraţiei[4]. În fapt, structura economiei nu şi-a schimbat decât proprietarii. Exemplul românesc este semnificativ: în toată guvernările sale, Partidului Social Democrat a reuşit să instaureze un regim oligarhic, infiltrat ulterior în toate partidele politice.

Pilonul identitar

Dar Eric Hobsbawn s-a înşelat atunci când a afirmat că Uniunea Europeană este o creaţie care va dispărea odată cu războiul rece. Ce nu a prevăzut nici Hobsbawn, nici Raymond Aron a fost naşterea unei identităţi europene diferită de cea a fostelor state sovietice şi deopotrivă de Statele Unite. Spiritual, Uniunea Europeană era deja formată. După o perioadă de aproximativ jumătate de secol, cetăţenii europeni au forjat o comunitate de valori civice care îndreptăţeşte pe orice observator lucid să vorbească Europa ca întreg, indiferent de localizarea statului care dau sens valorilor respective.

Identitatea europeană a devenit, începând cu Tratatul de la Maastricht, un fapt firesc. Dublată de politica sa economică, Uniunea Europeană este singura capabilă să asigure supravieţuirea culturii europene. Discursul public european s-a accentuat vizibil în ultimii patru ani, odată cu discuţiile privind noul tratat constituţional. De la referendum negativ din Franţa şi Olanda (ambele în 2004) societatea civilă europeană discută pe larg, variante pentru viitorul comun al Uniunii. Cum trebuie să arate Europa celor douăzeci şi şapte, o uniune economică dublată de una politică, un ministru de externe european, sunt subiecte dezbătute cu regularitate de agora cetăţenilor europeni. Pe unde am trecut prin Europa, am stat de vorbă cu belgieni, olandezi, britanici, francezi, spanioli, germani sau danezi. Oameni lipsiţi de ambiţii politice. Toţi aveau ceva de spus despre Uniunea Europeană, de la spaniolul care mi-a arătat ce pod s-a mai construit cu bani europeni şi până la artistul danez care-mi spunea „sunt fericit că există o stare de spirit europeană rămasă neschimbată şi tocmai de aceea minunată”

Grosso modo, toate planuri comune stabilite de Comisie Europeană converg spre un singur scop: păstrarea identităţii europene, sub forma specifică în care se manifestă cele douăzeci şi şapte de state membre. Uniunea Europeană nu înlocuieşte ci potenţează identitatea naţională.

Construcţia europeană a însemnat, de la un moment dat înainte, un ataşament faţă de un set de valori comune spaţiului, desemnat la început cu termenul Europa de Vest.

În primul rând, Uniunea Europeană a permis ca statele membre să fie imune la izbucnirile naţionaliste din trecut. În mare măsură, naţionalismul a fost neutralizat deşi mai există destule izbucniri parohiale. Baricadarea în limes-urile naţionale nu mai este posibilă şi asta face, printre altele, diferenţa dintre cultură o cultură vie şi una în proces de fosilizare. Statele membre şi putut măsura puterile într-o competiţie liberă, benefică pentru fiecare stat în parte Capcana resentimentului, a celui care se uită în trecut că să arate cu degetul, a fost trecută cu succes de majoritatea statelor europene. Mărul otrăvit oferit de Stalin lui Konrad Adenauer, şi anume unificarea Germaniei, a fost respins de cancelarul german care a ştiut să pună interesele Comunităţii mai presus de interesele Germaniei. O lecţie neînsuşită de majoritatea statelor est-europene care au aderat după 2004. În Estul Europei, discursul resentimentar este prezent la mai toate colţurile de stradă. Ura viscerală a Guvernului polonez („crime de neînţeles împotriva Poloniei”) şi încercarea de a pune la colţ Germania pentru ce au făcut naziştii în trecut[5] sau revendicările maghiarilor pentru separarea Universităţii de la Cluj sunt două dintre cele mai exemplare cazuri de incultură politică şi civică, din estul Europei.

Konrad Adenauer rămâne unul dintre fondatorii Uniunii şi unul dintre cei mai veneraţi politicieni europeni. Gemenii polonezi nu vor intra decât la anexa istoriei, într-o jumătate de frază scrisă mărunt.

Între Europa şi America

Winston Churchill a fost unul dintre fondatorii din umbră ai Uniunii Europene. El a susţinut în 1946, crearea „Statelor Unite ale Europei” în ideea promovării relaţiilor dintre statele europene şi „a creării unei identităţi europene”. La Universitatea din Zurich, în 19 septembrie acelaşi an, Churchill afirma: „primul pas în reconstrucţia familiei europene trebuie să fie un parteneriat între Franţa şi Germania…nu poate exista o renaştere a Europei fără marea spiritualitate a Franţei şi a Germaniei”[6]. Îi mai rămânea lui Jean Monnet să găsească soluţia practică: punerea în comun a resurselor de oţel şi cărbune ale celor două ţări în cadrul unei organizaţii la care puteau adera şi alte ţări europene. „De ce nu ar exista, se întreba Churchill, un grup european, care să dea seamă de un patriotism mai luminat şi de o cetăţenie comună?”.[7] Churchill a militat şi pentru formarea unei armate europene iar aderarea Europei de Est la Uniunea era prezentă şi ea în discursurile prolificului autor [8].

Winston Churchill a vrut să fie un bun european fără să ştie şi cum să procedeze. Paradoxal, părintele spiritual al Uniunii nu vedea Marea Britanie ca făcând parte din ea. Posesiunile fostului imperiu îl făceau să creadă că „Britain rules the world”. Commonwealth a însemnat pentru el mult mai mult decât Europa.

Churchill credea în schimb într-o utopie politică: o uniune cu Statele Unite[9], bazată pe limba engleză. Afacerea Canalului Suez i-a tăiat entuziasmul pentru năstruşnica alianţă cu americanii, pe care preşedintele Eisenhower o vedea în următorii termeni: „Winston încercă să reînvie zilele celui de-al doilea război mondial. El a încercat să dezvolte credinţa sa copilărească şi să găsească toate răspunsurile într-un parteneriat anglo-american”.

Winston Churchill şi mai târziu, Tony Blair, au favorizat relaţiile cu Statele Unite fără să procedeze la fel şi cu Uniunea Europeană

În cazul lui Blair, deşi a semnat pentru Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, nu a accepta ulterior să o adopte. Nu este mai puţin adevărat că, după 10 ani de guvernare, Blair a adus Marea Britanie mai aproape de Uniunea Europeană. „Sunt un european entuziast” spunea Tony Blair într-un discurs ţinut în Parlamentul European, la începutul mandatului Preşedinţiei britanice.

Dar, ca şi Winston Churchill în trecut, Tony Blair pare a construi viitorul european, fără a face parte din el.

O formă radicală de nihilism

Summit-ul european din vara anului 2007, este un exemplu elocvent a meschinăriilor unor executive atunci când vine vorba de solidaritatea cu interesele Uniunii. În ciuda eforturilor Preşedinţiei germane, s-a reuşit încă un lacăt pe clanţa procesului decizional, esenţial pentru funcţionarea Uniunii cu douăzeci şi şapte de state.

Încăpăţânarea fraţilor Kaczynski, susţinuţi cu jumătate de gură de guvernul fantomă a primului-ministru Mirek Topolanek este forma hilară pe care a luat-o „protecţia intereselor naţionale.”

În fapt, nu interesul naţional ci populismul este cel dictează iresponsabilitatea unui asemenea act gratuit care prelungeşte până în 2017 ceea ce trebuia asigurat în 2009. Dacă Tony Blair a avut un motiv în respingerea Cartei Drepturilor Fundamentale, mai precis o posibilă lipsă de celeritate în instrumentarea unui atac terorist, contestarea procesului decizional din Uniune este o formă de nihilism radical. Ea nu duce nicăieri, blocând de facto, viitorul statelor membre.

În cazul în care o doresc, ţările care vor să meargă înainte pe cale integrării nu ar trebuie împiedicate să stabilească relaţii instituţionale avansate. Deşi nu este de dorit, viitorul ar putea aduce o Europă cu două viteze.

Pe de altă parte, politicienii vor trebui să-şi asume democratic votul pentru un nou tratat constituţional, din care să nu lipsească nici drapelul nici „Oda Bucuriei”, indiferent câtă bucurie le-ar crea naţionaliştilor identitatea europeană. Constituţia trebuie să lege popoarele europene printr-un fapt de voinţa asumat civic de cetăţeni, prin vot. Tratatul nu trebuie să intre în vigoare până ce un referendum va fi organizat simultan în cele douăzeci şi şapte de ţări. Timpurile în care politicienii se înţeleg în spatele uşilor închise a trecut. Este momentul ieşirii la lumină, a limpezirii apelor, a construcţiei demosului european numai cu acele state care şi-l doresc.[10]

Declinul Occidentului şi euroscepticii de catifea

Manipularea opiniei publice europene de cei care doresc fragmentarea Europei Unite, este redutabilă. Britanicilor li se şoptesc la ureche prin pâlnia magnatului Rupert Murdoch că imigraţia distruge Regatul Unit, în special cea din România şi Bulgaria. The Sun „uită” că imigranţii acoperă sectoarele de muncă unde britanicii se înghesuie cel mai puţin. De vină ar fi „Bruxelles-ul” şi Uniunea Europeană care ar fi deschis porţile imperiului imigranţilor est-europeni. „Partidul Poporului”(Danez) promovează ideea pierderii suveranităţii naţionale, naţionaliştii olandezi acuză Uniunea de o viitoare aderare a Turciei iar fundamentalişti ortodocşi români blamează Europa pentru închipuita vină că ar fi impus scoaterea icoanelor din şcoli. Mai periculoase pentru Europa sunt discursurile conservatoare despre Occidentul „putred şi fără valori”

Rocco Buttiglione, un tip care crede că europenii folosesc prea mult prezervativele[11], afirmă cu seninătate: „boala de care suferim în Occident este aceea a urii europenilor pentru propria cultură, dificultatea de a trăi raportul cu propria noastră istorie”[12].

Din fericire, discurile resentimentare despre declinul occidentului şi bazaconiile conexe nu am nimic de a face cu realitatea din Europa. Europenii îşi respectă cultura şi limba naţională iar religia nu a dispărut, chiar dacă lumea nu se compune numai din creştini practicanţi. În schimb, artiştii europeni sunt atenţi la nou iar cultura se reformulează cu aceeaşi intensitate din trecut. Creaţiile europene nu se „închid” când vin în contact cu alte spaţii culturale ci le reinterpretează creator.

Apoi, faptul că europenii au lăsat în afară menţionarea „rădăcinilor creştine” în Constituţia Europeană abia acum apare relevant când Papa Benedict al XVI-lea a descoperit adevărul: „Vaticanul este unica si adevărata Biserica a lui Christos!”

Cultura politică a Europei nu este una „de ordin vertical”. Asta face diferenţa dintre lumea fundamentalismul islamist şi lumea europeană blamată în egală măsură de cei ca Buttiglione sau de islamişti. Valoarea fundamentală a Europei rămâne iubirea de aproape, întemeiată politic pe mult hulitul (în Est) sistem asistenţial (welfare state).