Nu ştiu cât am visat cu faţa la tablou însă m-am trezit în zgomotul unei uşi deschise brusc. Un curent rece m-a izbit în faţă, cu toată puterea. Doi bătrâni mă urmăreau atenţi, din pragul altei cămăruţe minuscule. I-am întrebat dacă au camere de închiriat. Au scuturat amândoi din cap şi am înţeles că este vremea să plec. Pianul de la parter încetase şi el aşa că am ieşit fără zgomot. Când m-am uitat la ceas trecuseră opt ore pline aşa că m-am grăbit să ajung la întâlnirea cu B.

Ploaia ezita însă în aer persista o aromă umedă şi îmbătătoare. Sub cerul sângeriu, pe terasa TN, adolescenţi pletoşi forfoteau neîncetat. Regăsisem această atmosferă neschimbată, cu excepţia faptului că nu mai cunoşteam pe nimeni. Eram exilatul venit acasă după o sută de ani.

B a venit singură, fără prietenă. Ardea ca şi mine şi berea piesa de teatru s-au evaporat subit. Am vrut în Club dar B m-a invitat acasă la ea. Vila se afla în spatele Facultăţii de Drept, undeva lângă o şină de tramvai. Am intrat în curtea interioară pe bâjbâite, lumina nu mergea şi trebuia să urcăm scările până la etajul 3. Tencuiala pereţilor căzuse până la cărămidă. Ziduri roşii, erodate şi cum ani sute de ani trecuse pe treptele timpului. Părea că nu mai ajungem niciodată, picături de sudoare mi se scurgeau pe ceafă. Era căldură aproape insuportabilă deşi purtam sandale şi pantaloni scurţi. B a închis uşa apartamentului şi atunci scara erodată mi-a dispărut din priviri. Living-ul părea nefolosit deşi un pat mare trona în mijloc. O mobilă greoaie, închisă la culoare, contrasta cu lumina puternică venită direct din tavan. O atmosferă stranie şi neprietenoasă m-a făcut să mă ridic brusc. Am revenit pe holul de la intrare, de unde se făceau alte două intrări, una la bucătărie şi cealaltă în dormitor. Între timp, B îmi istorisea serioasă cum un actor îi face curte insistentă. Îi va ceda desigur dar vocea ei nu mai era sigură deloc de juniorul cu pricina. Probabil că insistenţa lui nu era aşa consistentă. Mai interesant era dormitorul doamnei B. Mic, răcoros, intim, cu o lumina palidă venită de la o lampă marocană. În fundal se auzea un cd cu băieţii de la „Urma”. Perdele uşoare tremurau la fereastră. Am privit afară. Timpul s-a oprit cu mine acolo, arătând ora 1, 30.

- Dacă nu aş mai pleca de la tine, dacă m-aş ascunde aici?

- Nu trebuie să spui nimic, nu eşti obligat să revii, nu vreau nimic mai mult de la tine.

Aşa era dar eu nu o credeam. Toate femeile voiau ceva de la mine. În general, aveau planuri mari.

Am plecat pe întuneric, cu gândul la singurătăţile noastre. Veşnicia înseamnă singurătate. Poate de asta s-a inventat moartea. Ca să nu mai fi singur. Mi-a rămas în minte şina tramvaiului care dădea în Cişmigiu, răcoarea camerei şi timpul suspendat într-o noapte de iulie. Într-un fel, voi fi întotdeauna în camera ei. Şi nici măcar nu va şti.