Crima si Iertare
Taizé este o mica asezare rurala, ascunsa intre colinele impadurite ale Burgundiei.
De-a lungul drumului national D981 care urca din sud spre Dijon, se insiruie o multime de sate care ar putea reprezenta oricind Franta profunda. Mai exact, zona rurala de aici nu a fost atinsa de fluxul turistilor sau emigrantilor de care beneficiaza zona vecina (Provence), localnicii avind ca indeletniciri de baza cresterea animalelor (oierii francezi nu au disparut si par la fel de autentici ca aceia din Romania), cultura viticola sau agricultura.
Relieful mi-a amintit imediat de tinuturile din Dealu Mare, pitorescul burgund fiind asemanator celui din jurul unor localitati prahovene ca Urlati sau Valea Calugareasca. Aceasta prima impresie se schimba radical daca urmezi, din drumul national, indicatorul pe care scrie Taizé, 0,5 km. Promisiunea unui sat autentic burgund se pastreaza aproape pina la sfirsitul asezarii, vechea biserica gotica a satului marcind traditia catolica a credinciosilor din Taizé. Mai departe insa, dupa un urcus sustinut, ajungi la marginea micului catun, in fata portilor de lemn care se deschid spre un altfel de tarim.
- Taizé, Cetatea Soarelui
Daca satul parcurs intr-o zi calduroasa de august arata arid si pustiu, cum am ajuns pe platoul din virful dealului, atmosfera s-a schimbat radical. Nimic din regionalismul burgund, nici un taran pazind capre sau oi... In schimb, sute de tineri, veniti cu autocare din toate colturile lumii sa-si gaseasca impreuna, asa cum au declarat, „limpezimea mintii si a sufletului“. Pentru o saptamina, catolici, ortodocsi, protestanti sau chiar liber-cugetatori se aduna la Taizé pentru a se ruga, a cinta sau a medita impreuna, reiterind un ecumenism pe care bisericile crestine nu sint capabile inca sa-l realizeze. Unii vin aici impreuna cu familia, an de an, in vacanta, pentru a se ruga si pentru a-l asculta pe frère Roger. Pare o utopie si totusi este adevarat. La Taizé, ecumenismul a invins.
In ciuda patriarhilor ortodocsi care se temeau ca tinerii veniti aici se vor transforma in prozeliti catolici, in pofida actualelor relatii incordate dintre biserica de rit protestant si cea catolica, in ciuda atitor anateme aruncate illo tempore de extremisti cruciati, propagind, in numele lui Isus, ura intre crestini, de mai bine de cincizeci de ani exista la Taizé o singura biserica crestina. Este drept, capela bisericii inca poarta citeva din urmele dezbinarilor dintre bisericile surori. Astfel, taina euharistiei nu se celebreaza impreuna, ci separat, fiindca biserica ortodoxa nu-i accepta pe catolici, iar catolicii, desi ii accepta pe ortodocsi, nu-i accepta pe protestanti. Daca pastorul protestant este cel mai deschis in a oficia casatorii, indiferent de ritul crestin al sotilor, biserica rasariteana cere explicit convertirea celuilalt sot (crestin si el, insa de alt rit) la ortodoxie.
Cind intri in biserica ecumenica din Taizé, pasesti intr-un teritoriu care pastreaza fragmente din esenta crestinismului: taina plina de mister a bisericilor ortodoxe, potentata de o lumina ce vine mai degraba numai de la luminari, se pastreaza, deschiderea proprie catolicismului, acolo unde preotul celebreaza sfinta euharistie in fata credinciosilor, este prezenta si ea, alaturi de un spirit (reflectat si in arhitectura bisericii ecumenice din Taizé) al modernitatii care evita incremenirea in trecut, invitind spre o interpretare contemporana a mesajului universal al lui Isus, o abordare specific evanghelico-luterana, prezenta in toate tarile scandinave.
Cum a fost posibila nasterea unei asemenea terra mirabilis? Acest sat francez ar fi ramas intr-un dulce anonimat daca in august 1940 Roger Schutz, un elvetian de religie evanghelica, nu ar fi ajuns aici, intr-o zona aflata la acel timp aproape de noua granita trasata de nazisti, la scurt timp dupa ocuparea Frantei. In casa din Taizé, Roger, pe atunci in virsta de 25 de ani, a ascuns multi refugiati, in special evrei, scapindu-i de la o moarte sigura.
- Fratele nostru Roger
Cu exact 65 de ani in urma, Roger a ajuns in satul burgund, cu gindul de a-si face o ferma, unde sa lucreze pamintul si sa creasca animale. Riscindu-si viata, acest taran protestant cu inima mare (fratele Roger nu a studiat religia si nici nu a urmat alte cursuri) a fost pina la urma descoperit de nazisti, insa a avut noroc, fiind exilat in tara sa natala, si nu executat, asa cum se intimpla in cele mai multe cazuri. Casa si pamintul i-au fost confiscate, insa, dupa razboi, Roger s-a intors la Taizé, fondind o comunitate in care toate riturile crestine au trait impreuna, in pace, reconciliere si iertare. Ideea lui initiala a fost de a trai alaturi de cei multi si napastuiti sau de cei care au nevoie de ajutor. Episcopul de Dijon din acea perioada i-a permis sa edifice la marginea satului Taizé o biserica ecumenica, recunoscuta oficial in 1959, iar Roger Schutz a devenit frère Roger, cu dreptul de a predica in Biserica Reconcilierii.
Din acel moment, frère Roger si biserica sa au devenit ceea ce in termeni sociologici se poate numi un fenomen de masa. Personalitatea parintelui, vizitele sale in Estul Europei, acolo unde nu putea sa predice, dar unde, prin simpla prezenta, isi exprima solidaritatea cu cei napastuiti de comunism („sint solidar cu voi, in tacere“), predicile sale, extrem de simple si clare („Dumnezeu nu poate fi decit iubire, el nu ne poate decit iubi“) si credinta intr-o singura biserica crestina i-au adus o celebritate mondiala, la Taizé venind pelerini crestini din toata lumea, din America de Sud si pina in Rusia. Pe de alta parte, comunitatii ecumenice i s-au adaugat in timp mai mult de 100 de preoti si maici din toate religiile crestine. Pe 5 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea venea la Taizé sa asculte mesajul fratelui Roger, apoi s-au succedat personalitati notorii, de la fostul cancelar al Germaniei Helmut Kohl si pina la Vaclav Havel si Boutros Boutros-Ghali. In fiecare an, fratele Roger publica o „scrisoare“ tradusa in mai mult de cincizeci de limbi, subiect de meditatii si discutii in toate comunitatile crestine, mai mult sau mai putin legate de Taizé. In virsta de 90 de ani, frère Roger era considerat un sfint.
- Un Demiurg ironic?
In iunie, 2005 Luminita Solcan a aparut pentru a treia oara la Taizé. Venise cu ginduri bune, sa se calugareasca, sa fie acceptata in comunitate si sa ramina pentru totdeauna aici. N-a reusit. Cu ani in urma cercase si la diverse manastiri din Romania, insa nimeni nu a acceptat-o. Din pacate, la Taizé s-a intimplat acelasi lucru, desi a insistat sa vorbeasca cu fratele Roger, pe care il considera ultima ei speranta. Era deja prea tirziu, fiindca parintele era bolnav si foarte batrin, asa incit era adus in biserica sa binecuvinteze si uneori sa spuna citeva cuvinte.
Luminita a plecat acasa cu gindul reintoarcerii. Si s-a intors... direct din subterana personajelor lui Dostoievski. Fratele Wolfgang, membru al comunitatii din Taizé de mai bine de 30 de ani (originar din Bavaria), descrie crima savirsita de ea in modul urmator: „...fratele Roger, uneori, era adus in biserica sa spuna citeva cuvinte si sa binecuvinteze... Din pacate, Luminita a vrut sa fie singura in atentia parintelui si a fortat acest lucru, sub o presiune psihica uriasa. Pentru ea, a se elibera de toate aceste obsesii a insemnat a-l ucide pe fratele Roger. Pentru noi, aceasta crima nu are de a face cu nationalitatea celei care a savirsit-o“.
Ironia face ca tocmai un om ca fratele Roger (care te duce cu gindul la puritatea calugarului Zosima din Fratii Karamazov) sa fie ucis (la 90 de ani!) in timpul unei predici, de persoana care avea atita nevoie de el. Soarta parintelui Roger trimite la unul dintre cele mai importante paragrafe ale Evangheliei dupa Ioan: „Adevarat, adevarat va spun ca, daca grauntele de griu nu moare acolo, va ramine singur, iar daca moare, multe roade va aduce“.
- O maladie de destin
Moartea sa violenta pare a fi rezultatul absurdului de care vorbeste Camus sau opera demiurgului cel rau. Depinde din ce unghi privesti...
Cert este ca drama pe care au trait-o cei din Taizé isi are originea intr-o alta istorie trista, derulata la Iasi, acolo unde Luminita Solcan se indrepta, incet, dar sigur, spre un destin esuat in crima oribila din seara blestemata a unei zile de marti. Maladia sa psihica s-a transformat intr-o maladie de destin. Dupa ce si-a dorit atit de mult sa traiasca la o manastire, in pace si iubire crestineasca, sfirseste, iata, la 36 de ani, intr-o inchisoare din Franta, unde isi va petrece pesemne cei mai multi ani din viata. Poate ca acolo va fi mai bine pentru ea, in conditiile in care portile manastirilor i-au ramas inchise pentru totdeauna.
In august se vor implini trei ani de la cea mai trista vara din Taize.
