Se făcea că, după şase ani m-am reîntors în Sud, pentru două săptămâni. După două zile eram mulţumit şi aproape că nu îmi păsa de ce o să se întâmple fiindcă a reapărut. Ca de obicei, ia o formă reală. Fără să fac nimic, doamna B a reapărut. În primii ani de facultate dansasem la o serată studenţească. Venise cu iubitul ei dar mi se păruse că avea ceva în ochi, promiţător şi straniu, numai pentru mine. Apoi nimic. După 13 ani, venisem de departe şi o întâlnisem întâmplător. Avea aceeaşi privire de parcă ne despărţisem ieri. Mi-a oferit telefonul ei, - „poate bem o cafea, dacă vrei”! Am sunat-o după câteva zile, într-o duminică şi mi-a spus că era singură, în grădina unor prieteni, citind. Am stabilit să ne întâlnim şi să vedem o piesă de teatru.

- Vin cu o prietenă, m-a ameninţat râzând.

- Chiar mă bucur, mai pot cunoaşte şi eu o judecătoare, i-am răspuns, fiind

sigur că nu i-a convenit replica mea.

Eram fermecat de atmosfera de afară. Arome de trandafir şi liliac mi-au invadat camera iar cerul de iulie era pictat cu cerneală bleumarin . Mirosea a ploaie. Am deschis geamul larg pentru ca furtuna să intre înăuntrul. M-am îmbrăcat cu o cămaşă subţire de in şi am ieşit afară. Cişmigiul părea pustiu deşi era la amiază. M-am decis să mă plimb pe străzile Cotrocenilor, aveam mai mult de 3 ore până la întâlnire. Casele în stilul Italiei de Sud, unele în paragină însă pline de plante înflorite, viţă de vie şi iederă deschideau spre misterioase curţi pustii şi răcoroase. O femeie cu un maiou rupt şi burtă considerabilă, stătea tolănită pe veranda unei case boiereşti, pesemne naţionalizată şi nerestituită proprietarilor. Totuşi, unii au avut mai mult noroc. Trecând mai departe, am ajuns lângă un bloc interbelic, cu trei etaje. De la parter cineva interpreta la pian un fragment din gnozele lui Erik Satie. Poarta de la intrare aducea mult cu cele din Bruxelles, din seria Victor Horta, ceva mai simplă ca stil. Am intrat într-o curte lungă, deosebit de îngustă, cu o singură intrare, prin laterală. Ceva mă împingea să intru înăuntru dar nu am găsit nici o sonerie şi nici nu am vrut să rup vraja pianului fermecat. A patra Nocturnă începuse tocmai când m-am trezit înăuntru. Intrasem pe scara de serviciu aşa că am continuat până la ultimul etaj, la uşa care deschidea spre mansarde. A doua mansardă pe partea stânga avea uşa întredeschisă aşa că mi-am aruncat o privire înăuntru. Două măşti africane atârnau de pereţi, zeitatea ploi şi a focului. Se vedeau peste tot cărţi aruncate în dezordine. Pe tot peretele stâng o bibliotecă până în tavan. În dreapta, o măsuţă cu doi crini albi şi în stânga ferestrei un poster cu Emil Cioran. Chipul unei femei plânse mă privea dintr-un tablou. O cunoşteam dar nu puteam să-mi amintesc cine este. Am vrut să ies dar nu puteam să scap de ochii ei verzi, mă prăbuşeam în ei, ca şi cum înotam în două cristale în care vezi trecutul şi viitorul. Scrisesem când aveam 14 ani o încercare de a versifica despre doi ochi verzi, În întunericul camerei, se auzea o voce recitând poezia mea…

Din noianul de imagini

Ochii verzi apar din ceaţă

În privesc ca două pagini

Ochii tăi cunosc o viaţă.

Viaţa mea s-arată în ei

Ei zâmbesc cu voluptate

Viaţa mea şi ochii tăi

Se vor duce într-o noapte.

Valuri mari se sparg de ţărmuri

Timpul trece ca un val

Valul fură din nisipuri

Şi le îngroapă în larg de mal.

Pentru prima dată, femeia din tablou zâmbea. O vedeam apoi într-un tren pe drumul Iaşilor, cu o sacoşă plină de nuci. Altele două femei o priveau spate. Prima, cu o expresie neliniştită, alta cu ironie şi dispreţ. Deodată, femeia din tablou nu mai era nefericită, cineva o luase de mână şi îi arata oraşul Bucuriei…

Un tren din Est ajungea cam în cinci ore în oraşul Bucuriei.. La Ploieşti, fata din Est văzuse doi tipi, coborând pe peron pentru bere. Unul era român, celălalt grec. Şi ei o remarcaseră. După nici două minute, bine dispuşi au apărut în compartimentul fetei din Est. Idila cu unul din ei avea să ţină mult timp